How to Destroy Angels free download

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=nWbfgGDl6XE]

Am dat întâmplător peste acest EP şi habar n-aveam cine sunt şi despre ce este vorba.
Mi-a plăcut din prima, este un Post Industrial aerisit, aşezat, mi-a amintit de Trent Reznor şi Nine Inch Nails, n-am ascuns niciodată faptul că-s un fan (aproape) necondiţionat.
Şi nu m-am înşelat. 🙂 How to Destroy Angels este un trio compus din Trent Reznor (Nine Inch Nails), Mariqueen Maandig (Reznor) – soţia lui Trent şi fosta solistă a formaţiei West Indian Girl (în perioada 2004-2009) şi britanicul Atticus Ross, compozitor, orchestrator, programator, producător, a lucrat pe 4 albume Nine Inch Nails (With Teeth, Year Zero, Ghosts I-IV şi The Slip), pe albumele geniale ale formaţiei – semi obscure – 12 Rounds (Jitter Juice – 1996  şi My Big Hero – 1998), dar şi cu Bomb the Bass, Saul Williams, Zach de la Rocha, Jane’s Addiction, Joe Barresi, Coheed and Cambria, Korn, Union of Knives, Grace Jones, Perry Farrell şi Telepathe.

EP-ul de debut, „How to Destroy Angels” conţine 6 piese şi Read more How to Destroy Angels free download

Note din subsol: I Declare War, Bury Tomorrow şi Attila

Termenul de „muzică underground” a apărut în anii ’60 şi se lega de muzica Psihedelică şi cultura Hippie, în anii ’70 odată cu era Punk a apărut şi noţiunea de DIY (Do It Yourself) – adică descurcă-te singur, artiştii, trupele se ocupau de toate aspectele independent şi individual.
Nume sonore ca Velvet Underground, MC5, The Grateful Dead, Patti Smith şi The Stooges au fost asociate termenului şi una din cele mai bune definiţii a dat-o Frank Zappa: „mainstream-ul vine la tine, dar tu trebuie să mergi în underground”.
Artişti cu greutate ca britanicii Discharged au rămas exclusiv în zona underground.
Dacă mişcarea underground din occident a reprezentat în mare parte opoziţia vis a vis de muzica de „mase”, de mainstream, în blocul fost comunist – mai puţin la noi – a reprezentat singura modalitate pentru artişti de a se exprima necenzurat sau împotriva regimurilor comuniste.
În Vest underground-ul s-a dezvoltat şi a condus la înfiinţarea Cluburilor, a Caselor de Discuri Independente şi a presei independente (Fanzin-uri şi mai nou blog-uri).
La concertele din cluburi vin pe lângă fanii devotaţi, jurnaliştii independenţi, reprezentanţii caselor de discuri, manageri în căutarea noilor talente. Pentru mulţi underground-ul rămâne locul de „joacă”, dar majoritatea visează la marile scene şi consideră underground-ul ca fiind o trambulină. Din perspectiva mainstream-ului este sita care cerne din milioanele de trupe cele câteva mii care dovedesc potenţial comercial…
Etapa underground este cea de rodaj, de căutări şi aşezări pentru fiecare trupă, un şir de succese şi eşecuri, speranţe şi dezamăgiri. Vorbim aici de ani de muncă care uneori aduc rezultate, de cele mai multe ori nu. E nevoie de ambiţie, entuziasm, talent, dar şi de noroc.
Noi n-am avut underground şi nu-l avem. Rezistenţă faţă de regimul trecut n-a existat iar după ’90 nu s-a dezvoltat nici o reţea solidă de cluburi şi nici n-au apărut ca ciupercile Casele de Discuri şi Fanzin-urile. Dacă totuşi la începutul anilor ’90 a existat un entuziasm şi un interes masiv pentru zona Metal de exemplu, treptat valul s-a stins, majoritatea trupelor s-au dizolvat în neant.
Este trist, dar oarecum firesc. Pe de o parte vânzările de discuri ale artiştilor din mainstream sunt insignifiante, banii se fac la nunţi, baluri şi chermeze câmpeneşti pe bani corporatişti, pe de altă parte cumetria de care am tot vorbit a anihilat orice idee de Revoluţie Rock din faşă.
Şi mai este un aspect semnificativ: trupele româneşti sunt mereu cu doi-trei paşi în urma trendurilor din Vest, predominant sunt „copiile imitaţiilor” iar puţinul public este segmentat pe sub-genuri şi consumator exclusiv al trupelor din mainstream-ul Occidental… dar toţi după primele trei-patru concerte deja sunt „vedete” şi pretind respect.
Aproape mă amuză atitudinea unora, însă şi aceasta este profund mioritică. Ce pretenţii poţi avea de la politicienii aflaţi la putere atâta timp cât reacţia multora din artiştii aflaţi în underground este una ostilă, criticile le consideră ofensatorii?
Rolul presei n-a fost, nu este şi nu va fi să mângâie pe cap pe nimeni. Cine vrea mângâiat pe cap să meargă la… mama lui. Read more Note din subsol: I Declare War, Bury Tomorrow şi Attila

As I Lay Dying – The Powerless Rise (2010)

Tim Lambesis – voce şi bateristul Jordan Mancino au înfiinţat trupa în 2001 şi şi-au ales numele după titlul romanului lui William Faulkner însă fără vre-o legătură cu conţinutul cărţii. În cei zece ani de activitate au fost mai multe schimbări de componenţă, la ora actuală alături de cei doi mai sunt în trupă Phil Sgrosso – chitară ritmică (sosit în 2003), Nick Hipa – chitară solo (alăturat în 2004) şi basistul Josh Gilbert (membru din 2007).
Cu toate că refuză eticheta de „trupă creştină”, Tim Lambesis admite că toţi membrii formaţiei sunt creştini şi abordarea textelor sale vine din perspectiva creştină.
„The Powerless Rise” este al cincilea lor album, a debutat pe locul 10 în Billboard 200 şi cu excepţia albumului de debut din 2001 „Beneath the Encasing of Ashes”, toate celelalte discuri – „Frail Words Collapse” (2003), „Shadows Are Security” (2005) şi „An Ocean Between Us” (2007) au intrat în acest clasament, ultimul disc ajungând până pe poziţia a 8-a.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=XOLgBgnnUUE]

Reţeta de succes Read more As I Lay Dying – The Powerless Rise (2010)

Heaven Shall Burn – Invictus (2010)

Nemţii din Heaven Shall Burn activează din 1996, sunt la al şaselea album, abordează un Metal Extrem ce incorporează de la elemente epice Heavy Metal trecând prin Thrash şi Death Metal până la Metalcore şi Deathcore. Textele lor militantiste abordează teme legate predominant de rasism şi probleme sociale.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=4SsOpSXRpuM]

„Invictus (Iconoclast III)” conţine 10 piese proprii, un intro şi un outro, şi un cover Therapy? „Nowhere”.
Piesele „The Omen” şi „Combat” pot fi ascultate şi pe pagina MySpace al formaţiei.

Dacă compartimentul instrumental funcţionează Read more Heaven Shall Burn – Invictus (2010)

The Rock Battle II – Searing Blaze

Pentru un eveniment Metalic de underground – gratuit -, vineri seara în centrul Bucureştilor – Fire Club – abia de s-au adunat 70-80 de oameni… Chiar dacă în „The Rock Battle” se confruntă trupe autohtone „no name”, interesul scăzut este inexplicabil atâta timp cât declarativ avem mulţi rockeri, Metallica sau AC/DC adună mii de fani.
Underground-ul românesc s-a născut mort încă la începutul anilor 90 şi nici după 20 de ani nu este mai mult decât o umbră de avorton…
Clubul Fire este un loc agreabil, dar inadecvat concertelor. Spaţiul este sufocant, greu de sonorizat, după ce văzusem trupa Therapy? pe o scenă mare la un festival în aer liber, cu toată admiraţia mea vis a vis de ei, am refuzat să-i văd în astfel de condiţii… Dar la cât interes există, bine că sunt şi astfel de locuri, trupele noi au o şansă să facă o repetiţie cu public, să ia pulsul cum s-ar spune şi să culeagă reacţii, impresii imediate.
După o săptămână-n care am participat la două seri pe segmentul Electro, o seară Metal a venit ca o gură de aer proaspătă.
Totuşi este trist că poţi să ai 666 de prieteni pe MySpace, 8888 de prieteni pe FaceBook şi mii de accesări Read more The Rock Battle II – Searing Blaze

The Melvins – The Bride Screamed Murder (2010)

The Melvins Rocks! Şi Buzz Osbourne este o legendă iar trupa sa, The Melvins, sunt una din găştile etichetate Cult. Cu toate acestea cred că dacă ar venii la Bucureşti pentru un concert n-ar aduna nici 1000 de oameni. Eu unul n-am văzut nici un rocker cu tricou Melvins sau n-am auzit vre-un rocker pomenind de ei şi în ultimii 20 şi de ani am fost la ceva concerte şi m-am perindat ceva nopţi prin cluburi cu specific.
Mai ales peste balta mare lucrurile stau diferit. Trupa înfiinţată de Buzz (chitară şi voce) alături de Matt Lukin (bas) şi Mike Dillard (tobe) la începutul lui 1980 au pornit pe linia HC (Hardcore) Punk desenată de Black Flag introducând note experimentale, tempo-uri lente şi apelând nu o dată la un umor bizar ce aminteşte de Zappa sau Captain Beafheart.
Unii critici i-au desemnat ca fiind adevăraţii naşi ai Grunge-ului şi ascultând materialele Mother Love Bone, dar şi Soundgarden afirmaţiile au susţinere, dar sunt responsabili de formarea în mare măsură al sub-genului Sludge Metal. Pot fi înrudiţi într-o oarecare măsură cu Trouble şi mai ales cu Corrosion Of Conformity.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=XBaxRYGtrkI]

„The Bride Screamed Murder” lansat pe 1 iunie Read more The Melvins – The Bride Screamed Murder (2010)

Lena – My Cassette Player (2010)

Pentru cei ce n-au aflat încă, Lena Meyer-Landrut este nemţoaica „picată de pe Lună” care a câştigat Eurovision-ul şi are 19 ani.
Adică mahării din show biz vor să ne convingă că se poate. Că nu trebuie să stai capră, nu este necesar ca tati – sau amantul, unchiul să fie un producător celebru, actor faimos, milionar excentric sau bancher respectabil, că showurile tembele de televiziune gen „American idol” (sau idiot?) sunt pe bune, că… şi lista asta ar putea continua cu: nu este nici o criză, trebuie salvată ciocănitoarea cu creasta violetă, viermele cu două cozi, trebuie să reciclăm deşeurile, nu vine încălzirea globală şi… lumea vrea pace, pacea o vom apăra.
Dragii mei: bullshit.
E fix ca bancul acela cu baba de 99 de ani şi Făt Frumos în pădure când baba îl convinge pe flăcău că dacă i-o trage ea se va transforma într-o splendidă prinţesă de 19 ani şi după ce actul sexual se consumă şi baba tot babă rămâne iar Făt Frumos se arată tot mai revoltat Read more Lena – My Cassette Player (2010)

Stone Temple Pilots – STP (2010)

I-am cunoscut pe STP în ’93 prin intermediul clip-ului „Sex Type Thing” difuzat intens de MTV şi mi-a plăcut ce am văzut, auzit. Următoarele extrase de pe albumul de debut „Core” lansat în toamna lui ’92 – „Wicked Garden”, dar mai ales „Plush” şi „Creep” – aveau deja o amprentă mult prea pregnantă Pearl Jam şi mi-au lăsat impresia că am de-a face cu o trupă surogat, produsă la repezeală de industria muzicală pentru a încasa cât mai mult şi cât mai rapid de pe urma trendului Grunge ce a măturat piaţa la aceea vreme.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=2sHY0kJG_KE]

Scott Weiland a copiat cu precizie maximă toate inflexiunile lui Eddie Vedder, trupa „costumată” în tipicele cămăşi cu pătrăţele a cunoscut extrem de rapid succesul, pomenitul album „Core” a fost certificat de către RIAA de 8 x Platină, a ajuns pe prima poziţie în Billboard Heatseekers şi până pe locul 3 în Billboard 200 fiind şi cel mai vândut material al formaţiei până-n prezent.
A urmat albumul „Purple” (1994) şi „Tiny Music… Songs from the Vatican Gift Shop” (1996), apoi o scurtă pauză între anii 1997 şi 1999 timp în care Weiland şi-a lansat primul material solo „12 Bar Blues”. Au revenit în 1999 cu albumul „No. 4” urmat în 2001 de „Shangri-La Dee Da” şi în 2002 au început lucrul la noul material Read more Stone Temple Pilots – STP (2010)

Cypress Hill – Rise Up (2010)

Sen Dog, Eric Bobo şi B-Real s-au întors. Le-a luat 6 ani. 🙂 Au avut ceva de furcă cu Sony Music – mă întreb care artist n-a avut? Au semnat cu Priority, în fapt tot un corporatist, face parte din grupul EMI… N-o fi chiar din lac în puţ, da’…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=8spKRu5w7Gk]

Vremurile bune au apus. Veteranii au dispărut, par nişte dinozauri din secolul trecut, scena s-a umplut cu de-al de 50 Cent, vedeta e Eminem şi rebelul Fred Durst. Şase ani în umbră sunt o eternitate, poţi să spui că o iei practic de la zero. Read more Cypress Hill – Rise Up (2010)

Lost In Stereo – incursiune în bucătărie

Azi – a doua zi de luni din săptămână (respectiv luni după două duminici 😀 ), vorba lui Flavius – m-am gândit să deschid uşa la o altă bucătărie, nu aceea unde fierbe oala cu mazăre sau ştiu eu ce altă „invenţie” culinară de-a mea, ci „bucătăria” sunetelor, sertarul cu proiectul la care lucrez: Lost In Stereo.

Ştiu, mai am de terminat partea de producţie la „One Bullet Revolution” – discul promis pentru anul trecut, dar da, admit, sunt împrăştiat, lucrurile s-au legat mai greu, dezinteresul constatat (şi) la Cybermental IV toamna trecută, m-a dezumflat niţel…
Dar revin puţin la luni după luni…. E atât de românesc, nu?! Adică Read more Lost In Stereo – incursiune în bucătărie