Home › Posts tagged opinii › Page 18

opinii

download shit. pay for art.

Posted on by — 12 Comments ↓

„I’m a big rock star
My sales have tanked
But I still got you
Thanks
Download this
Sounds like shit

Keep on bloggin’
‘Til the power goes out
Your battery’s dead
Twist and shout…

There’s a bailout coming but it’s not for you” (Neil Young)

Cu asta am terminat ieri, de aici plec astăzi. Descărcatul (ilegal) dăunează grav…cui?

Tot e valul acesta de Michael mania, albumul său „Thriller” din 1982 s-a vândut în peste 100 de milioane de exemplare. Astfel de performanţe comerciale sunt practic imposibile în era descărcatului de muzică de pe internet.
Mi-am amintit de Ayo care la B’estfest a cântat „music should be free” (muzica ar trebuii să fie liberă). Oare s-a referit să fie gratuită?
Apoi mi-am amintit de la ce a plecat conflictul Limp Bizkit – Metallica: în 2000 turneul „Back to Basics” al celor din Limp Bizkit a fost sponsorizat de Napster, o reţea de file sharing pe care Metallica tocmai o dădu-se în judecată, a fost era în care Lars Urlich avea pata pusă pe descărcatul ilegal şi piraterie şi credea că el este salvatorul industriei muzicale. Sau se gândea la bătrâneţe şi s-a gândit că nişte milioane în plus nu le strică…
Procesul împotriva Napster a început în decembrie 1999 şi s-a terminat în septembrie 2001, Napster a căzut la încelegere cu reprezentanţii Recording Industry Association of America să achite 26 milioane de dolari pentru drepturi de autor utilizate ilegal şi încă 10 milioane avans pentru activitatea viitoare în care Napster a încercat să comercializeze mp3-urile şi astfel să intre-n legalitate. Traficul a scăzut drastic şi în septembrie 2002 Napster a falimentat.

pirate bay 01

Cel mai nou proces este cel intentat de Warner sitului Pirate Bay, unul din cele mai mari situri de torrente. Verdictul dat de Curtea din Suedia pe 17 aprilie, i-a condamnat la plata a 30 milioane de coroane şi administratorii sitului au primit câte un an de închisoare.
Interesant în decizia curţii este justificarea: „complicitate la încalcarea dreptului de autor” şi nu „încălcarea drepturilor de autor”, altfel spus, vinovaţi sunt toţi utilizatorii, adică un număr impresionat, circa 20 de milioane de persoane. Nu a fost anunţată în schimb nicio măsură de suspendare sau închidere a sitului.

Unul din cele mai utilizate situri este Demonoid. Pe Demonoid găsiţi multe lucruri mai vechi şi multe înregistrări la calitate maximă (flac). Pe lângă materialele piratate, pe prima pagină sunt artişti care îşi promovează materialele în mod gratuit, am descărcat şi ascultat astfel multe formaţii interesante despre care altfel nici nu aş fi ştiut.

Un alt site interesant este mp3Nova. Pe de o parte muzica este sortată pe categorii ceea ce uşurează mult căutarea, pe de altă parte oferă două variante: descărcarea ilegală şi descărcarea legală, contra-cost. Are cam multe reclame…enervante.

Probabil cel mai folosit site este portalul IsoHunt. IsoHunt este un program gen Google care caută pe toate siturile fără înregistrare materialul.

Descărcatul ilegal afectează indiscutabil industria muzicală şi cinematografică. Şi asta se regăseşte şi în calitatea produselor. Este inevitabil. Cel mai afectaţi sunt artiştii tineri, cei la început de drum care încă nu au un fundament solid, n-au apucat să-şi facă o bază financiară. Metallica sau U2, Madonna şi în general artiştii care au apucat şi era pre-internet sunt mult mai puţin afectaţi de piraterie.  Au un brand deja impus pe piaţă, chiar dacă vânzările au scăzut dramatic faţă de anii ’80 când pirateria era mult mai puţin răspândită, oricând umple stadioanele, au turneele sold-out, vând merchandise-uri, au contracte de sponsorizare avantajoase.
O formaţie, un artist care abia acum porneşte la drum nu găseşte nici sponsori, nu are banii necesari pentru a se auto-produce la un nivel profesional şi nici nu are cum să umple nici măcar un club, să trăiască din încasările din urma vânzărilor de bilete.
Cântatul este o pasiune, o faci din plăcere, dar implică costuri şi sacrificii.
Nu era simplu să depăşeşti nivelul de „garaj” nici în anii ’80, dar acum este şi mai dificil şi publicul – în mod paradoxal – în loc să vină în susţinerea noilor artişti, le îngreunează şi mai mult ascensiune.

Varianta promovării gratuite.
Nu eşti trupă dacă n-ai pagină MySpace sau – mai nou – Twitter. Multe formaţii s-au lansat şi s-au impus prin pagina MySpace, situl s-a corporatizat şi acum este şi casă de discuri, situl fiind pepiniera principală, locul de descoperire a noilor talente. Trupe ca Hollywood Undead sau Job For A Cowboy s-au impus prin acest site, le-a folosit drept trambulină.

Un alt caz interesant este Nine Inch Nails. De când au scăpat de contractul de disc care se pare că-i stătea ca un nod în gât lui Trent Reznor, noile materiale pot fi descărcate gratuit de pe situl formaţiei.  Pentru fanii adevăraţi, trupa scoate şi varianta tradiţională de CD în ediţie limitată, să răsfoieşti cărticica, să primeşti bonusuri… este o delicatese. 🙂

Tot Nine Inch Nails au creat un site adiţional, NIN Remix, unde pun la dispoziţia utilizatorilor track-urile de studio individuale şi oferă posibilitatea ca acestea să fie remixate. Trent a promis că va fi lansat un CD cu remixurile cele mai reuşite, pe site pot fi încărcate şi ascultate.

Ultimul album Radiohead „In Rainbows”, putea fi descărcat opţional gratuit sau contra cost de pe situl formaţiei.
Noul şi mult aşteptatul album Alice In Chains este promovat cu single-ul „A Looking In View” ce poate fi descărcat gratuit de pe situl formaţiei.

Industria muzicală este în impas şi artiştii au viaţă tot mai grea.
Eu descarc tot ce prind, ascult şi ce-mi place merg şi-mi cumpăr. În funcţie de buget. Discurile artiştilor români care îmi plac le cumpăr fără să clipesc, nici nu le caut pe internet.
Cred că mp3-urile ne conferă posibilitatea de a alege în cunoştinţă de cauză. N-ai să bagi mâna-n buzunar pentru un disc care are 2 piese faine şi restul este umplutură. Mp3-urile în final obligă şi artiştii să menţină ştacheta ridicată, piaţa este supra-saturată, ambalajul sau eticheta nu mai vinde chiar orice.
Artiştii merită şi trebuie susţinuţi! De suferit, cel mai mult suferă “industria”. Într-un viitor poate o să asistăm la eliminarea intermediarilor, a caselor de producţie şi al caselor de discuri, adică a… profitorilor. 🙂

Odată cu Michael Jackson a murit şi era mega-starurilor, a mega-producţiilor. Poate că este timpul să revină muzica în centrul atenţiei ci nu… producţia. Ultimul său album, “Invincible” din 2001 în ciuda mega-producţiei şi a promovării printr-un video-clip excentric şi costisitor (“You Rock My World”) abia a produs vânzări de 10 milioane în întreaga lume şi a rezistat puţin în clasamentele de specialitate…

Am mai vorbit despre asta, prin scăderea vânzărilor, accentul iar cade pe concerte/turnee. Nu ne iubeşte nici Metallica, nici Madonna mai mult ca acum 10 ani, doar că acum contează – financiar – fiecare spectacol în plus şi astfel şi România, Bucureştiul, a intrat în circuitul internaţional şi avem şi noi ocazia să ne vedem artiştii preferaţi la noi acasă. 🙂

Download shit. Pay for art!

(piesele mele noi, dar şi tot albumul “Frust-rated XXX” al formaţiei Nation’s Slum, piese cu Pansament şi multe alte proiecte, pot fi ascultate şi descărcate din mp3-playerul de AICI. gratuit 🙂 download shit! ha ha ha ha! 😛  )

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=dryd8wafhdI]

Compromiterea unei generaţii

Posted on by — 24 Comments ↓

Multă vreme am mai sperat că „garda veche” se va stinge şi odată cu ea şi un mod de gândire, un comportament, o atitudine şi o abordare pe care mi-o doream de mult îngropată.
N-a fost să fie! Ştacheta (invizibilă) a fost predată, tinerii implicaţi politic – indiferent de partid – şi-au făcut ucenicia sub aripa şi acoperirea vulpilor bătrâne şi se pare că şi-au însuşit cu prisosinţă toate…apucăturile.
Nu vreau să intru în valsul, tangoul, ţurca sau hora Ridzi. Ca cetăţean Român şi (relativ bun) plătitor de taxe, mă interesează şi pe mine unde se duc, cum sunt cheltuiţi banii.
Nu cred că există sumă prea mare care poate fi cheltuită pentru tineret. Sau sport. Dacă nu investim în copii, în tineri, nu avem viitor. De sintagma „cine nu are bătrâni, să-şi cumpere”, cu tot respectul pentru cei în vârstă, m-am cam săturat. Şi eu sunt (deja) un bătrân, a avut şi generaţia mea şansa sa şi – de ce să nu avem onestitatea să recunoaştem? – am ratat-o. Dacă nu speranţa ci prostul este cel ce moare ultimul, şi dacă totuşi există speranţă, aceea este generaţia tânără.

Depinde însă de noi. Măcar atât am putea să facem: să nu le ratăm şi lor şansa şi ocazia. Cum spuneam şi ieri în primul rând este nevoie de reformă radicală în învăţământ. Nu din clasa a I-a ci începând cu grădiniţa. (Educaţia nu este tot una cu învăţământul, educaţia se face acasă de către părinţi.) Cu problema aceasta s-au confruntat şi alte ţări. În Polonia de exemplu după tentative repetate şi eşuate de a reforma învăţământul, într-un final s-a tăiat răul (sistemul) de la rădăcină şi s-a introdus un model total diferit împrumutat din Finlanda. Nu ştiu dacă este modelul perfect, dar ce am văzut, citit, mi-a plăcut. Era o abordare relaxată şi liberală în care în centrul învăţământului se află copilul cu personalitatea şi aptitudinile, abilităţile sale. În funcţie de aceste elemente, copilul este educat şi îndrumat într-o direcţie sau alta. În şcoala elementară copii trebuie să acumuleze cunoştinţe generale, învăţatul trebuie să fie o joacă. Specializarea trebuie să vină mai târziu, pe o treaptă superioară şi aceea chiar trebuie să fie o specializare. Am făcut această mică paranteză să lămuresc puţin discuţia de ieri. Nu poţi reforma doar învăţământul superior dacă la bază ai un învăţământ învechit şi ineficient.
Tot de învăţământ ţine şi sportul. Mă îngrozeşte câţi copii obezi şi diformi văd la tot pasul. Sportul nu mai este ceva „interesant” pentru marea majoritate a copiilor de astăzi şi asta se reflectă şi în rezultatele sportivilor de performanţă. Dintr-o ţară cu performanţe am ajuns şi la acest capitol codaşi.

Avem obligaţia să investim în tineret. Şi încredere, dar şi bani.

Şi să revin la doamna Ridzi. M-am bucurat când am văzut că pe lista Guvernului Boc sunt şi persoane tinere. Theodor Paleologu are 36 de ani, la fel şi Elena Udrea şi Monica Iacob Ridzi are 32 de ani. Faţă de o babă îmbâcsită – nici măcar scuze nu-mi cer –  ca Ecaterina Andronescu la 61 de ani sau un personaj compromis şi controversat ca Marian Sârbu la 51 de ani, feţele tinere, personajele proaspete (nu este cazul Elenei Udrea) dădeau o oarecare rază de speranţă. Tot am vorbit despre învăţământ, păi la ce reformă să te aştepţi de la Ecaterina Andronescu? Cunosc persoane active şi dezgheţate şi la 50 şi la 60 de ani, să nu mă înţelegeţi (iar) greşit, dar nu este cazul Andronescu cu siguranţă!
Despre doamna Ridzi nu ştiam absolut nimic.

Monica Iacob Ridzi

monicaiacobridzi

Date personale
Data şi locul naşterii: 30 iunie 1977, Petroşani, jud. Hunedoara
Starea civila: casatorita

Studii
Doctor în ştiinţe inginereşti, Universitatea din Petroşani (2007)
Licenţiată în ştiinţe juridice, Universitatea 1 Decembrie, Alba Iulia, Facultatea de drept (2003)
Licenţiată în ştiinţe economice, Universitatea din Petroşani, Facultatea de Ştiinţe, Specializarea Finanţe-Bănci (2000)
Curs de formare parlamentară, Şcoala Naţională de Administraţie (ENA), Strasbourg (organizat de Ministerul Afacerilor Externe, Franţa – 2006)
Cursuri de specializare în domeniile administraţiei locale, al ştiinţelor politice şi al campaniilor electorale

Cariera politică la nivel naţional:
Preşedinte al Organizaţiei de Tineret a Partidului Democrat-Liberal (din feb. 2008)
Deputat în Parlamentul României (dec 2004 – prezent)

Experienţă profesională:
Director General – Euro Riva Serv (ianuarie-decembrie 2004)
Director Resurse Umane, Marketing, Prognoze, Dezvoltare – Euro Riva Serv (2000-2004)
Sef birou contabilitate – Euro Riva Serv (1997-1999)
Contabil – Euro Riva Serv (1995-1997)

Limbi straine:
engleză
franceză

(sursă: Guvernul României)

Acţiunea organizată de 1, respectiv 2 mai a iscat un mare-mare scandal, acum se caută justificări pentru cheltuirea unei sume considerabile: 750.000 euro.
Nu am toate datele problemei, nu mă pot substituii DNA-ului şi Justiţiei, n-am să mă pronunţ dacă doamna Ridzi este sau nu vinovată. S-a constituit o comisie de anchetă parlamentară, DNA-ul s-a autosesizat şi a fost sesizat, a început o anchetă. Chiar dacă Justiţia n-a dat dovadă de eficienţă, este sarcina ei să se pronunţe şi să ia măsurile ce se impun.
Cum spuneam, nu ştiu în ce măsură ministrul ştie toate datele din contractele încheiate de minister sau – cum s-a şi spus – semnează „ca primarul”. Nici dacă este la zi ministrul cu preţurile pieţei în ceea ce priveşte costurile unei scene sau onorariile plătite unor artişti, nu ştiu. Şi nici dacă asta intră în sarcinile şi competenţele sale. Tind să cred că doamna Ridzi nu este totuşi o toantă de vreme ce a fost contabilă şi contabilă şefă la o firmă privată timp de patru ani şi a ocupat ulterior şi alte posturi de conducere în cadrul acelei firme şi nu în ultimul rând are nu mai puţin de trei diplome de studii superioare.
Eu pun problema altfel: doamna Ridzi sau a fost „făcută” de subalterni sau de… superiori. Tind să cred că a doua variantă este mai probabilă, dar în final, este doar un detaliu. Aş vrea să ştiu cine a avut interesul ca doamna Ridzi şi odată cu ea o întreagă generaţie să fie compromisă definitiv şi dacă scopul a meritat… preţul.

Ce mă doare este că prin doamna Ridzi a fost compromisă şi imaginea oricum incertă a unei tinere generaţii. De câte generaţii „de sacrificiu” mai este nevoie să se apuce cineva de reformă? Şi dacă nu ne apucăm noi, cine?

Sindromul Spiru Haret şi învăţământul

Posted on by — 54 Comments ↓

Învăţământul suferă, nu este nicio noutate. Profesorii sunt sub-salarizaţi, şcolile n-au suficiente fonduri nici pentru întreţinerea clădirilor, nici pentru dezvoltare, modernizare. La oraşe mai este cum este, dar la ţară în multe locuri este dezastru şi sunt încă localităţi care nici măcar şcoală nu au sau dacă clădirea există, nu sunt profesori. Dincolo de aceste aspecte deloc minore, problema fundamentală este reforma învăţământului. Despre reformă vorbeşte toată lumea, dar nu s-a găsit nimeni să facă ceva. Problema cea mai mare cred că este Programa Şcolară depăşită, metodologia de învăţământ învechită şi ineficientă. La întrebarea „la ce-mi foloseşte şcoala?” nu există un răspuns ferm. Modelele de succes din societatea post-decembristă n-au ieşit în evidenţă nici prin studii superioare, nici prin cunoştinţe vaste, nici prin aplecarea spre cultură sau minime gesturi de bun simţ. Modelul de succes este ciobanul, borfaşul, fotbalistul, şmecherul. În acest context, la ce bun şcoala?

„Rata de ocupare a românilor cu vârste între 15 şi 64 de ani a fost de 57,4% în primul trimestru al acestui an, în scădere uşoară faţă de aceeaşi perioadă din 2008, potrivit Institutului naţional de Statistică. (…)În aceste condiţii, rata şomajului, (…) a fost de 6,9% în primele trei luni din acest an.” (sursa Money.ro)
Statisticile sunt tot mai alarmante. „Persoanele cu studii superioare au disponibile 334 locuri de muncă. (…)Pentru persoanele cu studii medii şi profesionale, ANOFM are înregistrate 10.434 de locuri vacante. (…).Comisia Naţională de Prognoză (CNP) se aşteaptă ca, la finalul acestui an, să fie 620.000 de şomeri, rata şomajului urmând să urce în acest an la 6,8%, de la 4,4%. (sursa Money.ro)
Concluzia este şi mai alarmantă: cele mai puţine locuri de muncă disponibile sunt pentru persoanele cu studii superioare.
În aceste condiţii, învăţământul superior din România a devenit în ultimii 20 de ani o industrie înfloritoare care an de an scoate pe bandă rulantă mii de posesori de diplome. De-a lungul timpului presa a dezvăluit o serie de nereguli şi nenumărate scandaluri în care au fost implicate diferite instituţii de învăţământ. Sunt celebre cazurile studenţilor străin care au dobândit diplome cu „magna cum laude” şi implicit dreptul de a profesa fără să fi ştiut o boabă limba Română şi cu atât mai puţin materia şcolară.
Cazurile de corupţie, scandalurile de plagiat zguduie doar în mass-media învăţământul, lucrurile în instituţiile cu pricina merg înainte nestingherit şi…”totul rămâne cum am stabilit!”.

Sunt student la F.R. anul I la „Jurnalism, Comunicare, Relaţii Publice” la Spiru Haret în Bucureşti. Încă nu m-am lămurit: este sau nu acreditată această formă de învăţământ la această instituţie cu (mari) pretenţii.
Nu-mi permit să discut învăţământul la alte Catedre, dar constat cu amărăciune că în primul an n-am învăţat absolut nimic. M-am uitat şi peste câteva cursuri din anii următori, dar mare lucru nici acolo n-am găsit. Programa şcolară se dovedeşte extrem de teoretizată şi depăşită. Studentul este îndopat cu date (multe din acestea nerelevante) şi cu aproape nimic aplicabil în practică. Majoritatea profesorilor sunt trecuţi de floarea vârstei, predau în fugă la mai multe instituţii de învăţământ. La Radio – de exemplu – în primul semestru am învăţat despre banda de magnetofon. La examenul „grilă” profesorul a chemat secretara: nu ştia nici să pornească computerele. Nu este de râs, este trist. O discuţie despre diferenţa dintre web 1.0 şi web 2.0 nu-şi are rostul în condiţiile în care cei meniţi să te înveţe tainele meseriei, habar n-au ce reprezintă termenul de „new media” şi despre „blog” au auzit doar la televizor. Lucrurile se schimbă aproape de la minut la minut, urmează aplicaţiile web 3.0, informaţiile vin în flux masiv predominant via internet iar la şcoală am dat de termeni în limba Latină şi informaţii „vitale” gen cine a fost redactorul sportiv la Adevărul în 1936…

Şi revin la ce spuneam mai devreme: în condiţiile în care sunt tot mai puţine locuri de muncă pentru oameni cu pregătire superioară, ce sens are să scoţi pe bandă rulantă oameni prost pregătiţi? Diploma a devenit un moft, un act de snobism, o hârtie în plus de atârnat pe uşa de la baie, o carte de vizită ataşată la C.V. cu înflorituri frumoase, dar fără valoare.
În scurt timp o să ajungem ţara cu cei mai mulţi analfabeţi cu studii superioare, în mare majoritate şomeri.

Învăţământul trebuie reformat, şcoala trebuie să-şi recâştige demnitatea şi rolul educaţional. Programa şcolară trebuie revizuită, în secolul XXI este nevoie de un învăţământ pragmatic, teoria trebuie să fie aplicabilă, să aibă veleităţi practice.
O diplomă nu-ţi mai asigură nici statut privilegiat, nici…viitor luminos. Cunoştinţele reale da.

Mai este un aspect. Dacă cineva tot optează pentru o formă de învăţământ particulară şi implicit plătită, cred că instituţia respectivă este cu atât mai mult obligată să asigure învăţământ de calitate ci nu doar o diplomă trasă la xerox…

Criza. Moartea capitalismului?

Posted on by — 21 Comments ↓

A durat 12 ani până când Statele Unite au identificat un nou „inamic public” numărul unu după căderea Zidului de la Berlin şi democratizarea Europei de Est. S-a încercat cu Saddam, dar a fost nevoie de Bin Laden. Sfârşitul războiului rece, „dispariţia” (în principiu) al duşmanului „Roşu”, i-a cam lăsat în off-side pe Americani. Pentru a justifica cheltuielile masive din zona militară, era nevoie de un nou duşman şi s-a găsit această formulă a „terorismului mondial”. Un duşman incert, nedefinit, fără faţă şi locaţie, un inamic perfect. Mai este şi ideea: „cine nu este cu noi, este împotriva noastră”… Sau abordarea abrupt simplistă: democraţie versus terorism.
Evenimentul de la 11 septembrie 2001 şi tot ce a urmat, au justificat şi cheltuielile masive în industria militară şi în acţiuni militare, a servit premisă şi pentru legalizarea şi aducerea la lumină a unor fapte de mult ştiute şi vehiculate cum este şi intensa supraveghere electronică sau stocarea şi analizarea datelor şi informaţiilor personale.
Mai este un aspect economic despre care nu se cade să vorbim: Vestul suferea de o supra-producţie masivă, o producţie pe stoc ce risca să înece economia capitalistă de acum 20-30 de ani. Să nu fim naiv: nu dragostea de democraţie, nu denunţurile ideologice sau adeziunea la anumite valori morale au condus la căderea Zidului de la Berlin, ci raţiuni strict economice: nevoia de expansiune şi foamea soră cu moartea pentru noi pieţe de desfacere.
Acuzăm guvernul (guvernele) nostru de lipsă de profesionalism şi de urmărirea strictă a intereselor personale, dar nici la nivel global nu reuşesc să identific o viziune coerentă, o strategie globală menită să scoată lumea din actuala criză. Fiecare ţară, fiecare guvern încearcă să-şi rezolve propriile probleme, nu există un plan comun, nu s-a ajuns la nici un numitor comun, nu s-a găsit nicio soluţie.
Refuz să cred că Occidentul a omorât economia din Est din pură rea voinţă, tind să cred că a făcut-o inconştient în urmărirea intereselor de moment şi în lipsa unei viziuni de perspectivă. În definitiv nici nu contează foarte mult, doar sub aspect al impresiei artistice… În fine!
Aşa am ajuns groapa de gunoi al Occidentului, ruda săracă cu agricultura şi industria pusă pe butuci, dar importatoare de marfă second şi first hand. Fără producţie, fără a exporta mare lucru, cu ce bani să cumperi? Păi ne-au împrumutat, ne-au creditat tot ei. Drăgălaşii!
Mai ales în America, dar nu numai, mulţi bani au fost înghiţiţi de presupusul război împotriva terorismului global, administraţia cretină a lui Bush junior a pus pe butuci toate realizările considerabile ale administraţiei Clinton. În paralel s-a aglomerat, s-a supra-saturat şi piaţa din Est, nu poţi să imporţi fără să exporti la nesfârşit.
Am importat şi criza imobiliară de la Americani. La noi schema a fost simplă: cumpărai un teren cu 1 Leu, îl vindeai cu 2. Nu creşte valoarea terenului ci doar preţul. Diferenţa predominant provenea din împrumuturile bancare. Astfel preţurile au tot crescut şi crescut până când ultimul cumpărător nu mai poate nici să vândă terenul sau bunul imobiliar cu pricina cuiva, nu mai este capabil nici să-şi achite rata la bancă şi în finalul finalului, banca se alege cu un teren sau bun care costă până şi de 100 de ori mai mult decât valorează efectiv şi cu care nici banca nu are ce să facă…
Am mai vorbit parcă şi despre asta şi despre cumpărarea de bunuri cu „buletinul”, în rate şi cu bani virtuali, ne-munciţi şi astfel inexistenţi. Nu cred că era nevoie de studii economice să prevezi blocajul. Dar nu l-a prevăzut nimeni sau nu a vrut să-l prevadă, să ţină cont de el.
Şi încet-încet am ajuns unde suntem. Unii spun că este fundul gropii, alţii că mai e (puţin) până acolo.
Optimiştii vorbesc despre revigorarea economiei globale începând cu anul viitor. Pe Euronews transmit în fiecare dimineaţă deschiderea bursei de la New York şi în ultima vreme, bursa porneşte constant în cădere. Şomajul creşte alarmant şi în Europa, şi în America. Nu ştiu pe ce se bazează prognozele optimiste, am senzaţia că sunt menite doar să evite panicarea populaţiei pe întreaga planetă ci nu pe date concrete. Eu nu văd semne de revigorare nici în America unde au existat şi resurse masive, există şi o economie funcţională.
Noi am împrumutat deja o cârcă de lovele şi guvernul vrea să facă un nou împrumut. Nu 3 ci nici 33 de generaţii nu ştiu din ce şi cum ar putea rambursa aceşti bani atâta timp cât ei se duc constant pe cheltuieli şi în buzunare obscure, nu se regăseşte nici un bănuţ în investiţii, în spatele vorbelor, nu se întrezăreşte nici cea mai vagă urmă de raţiune, de idee, de plan şi perspectivă.

Nu vreau să par nici pesimist, nici alarmist, dar cred că la noi criza nici nu a început… În definitiv este încă un an electoral, tot ce face guvernul este să amâne inevitabilul.  Este week-end: poftă mare la grătare!

(La Mulţi Ani America! 🙂 )

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=PhjvpGt4r44]

Ce mi-ai adus?

Posted on by — 40 Comments ↓

Sunt lucruri care îmi vin în minte şi nu-mi dau pace… Mă gândeam – din nou – la faza cu ce ospitalieri suntem şi la reversul medaliei.
S-a împământenit o „tradiţie”: când vine cineva de „dincolo”, ne aşteptăm să ne aducă ceva. Nu contează ce. Orice. Este o apucătură oarecum firească din perioada de dinainte de 1990 când o ciocolată, un deodorant sau un săpun „mai fin”, un pachet de cafea sau ţigări, un disc bun, mai rar o carte, erau mai mult decât o gură de libertate.
Acum toate acestea le găseşti la tot pasul, avem şi noi (acelaşi)  gard de cârnaţi şi câinii umblă cu covrigii-n coadă, ideea că cel care vine din occident trebuie să ne aducă ceva, este depăşită, inopinată. Părerea mea.
Cu toate acestea, dacă apare cineva de dincolo şi nu aduce un cadou, gazda, prietenii, cunoştinţele o să spună:
– Uită-te şi la ăsta, a venit cu palma-n cur…

Te-am iubit din dragoste

Posted on by — 24 Comments ↓

Fraza am auzit-o ieri la televizor, evident, unde altundeva?
N-am master în limba Română şi la şcoală – atât cât am făcut – am fugit de gramatică, cum fuge fratele draq de tămâie, dar parcă unii depăşesc orice aşteptare!
Apropo, ieri am fost şi eu urecheat de prea-perfectu’  anonim blackie : „esti un pic analfabet, prietene… deh, pa vremuri tu erai mare vedeta, unii la munca si mai nimeni pe la scoala….
muzică “trandy”
„din potrivă”
Etc”

Îmi place faza cu: “un pic”. 🙂

Omu’ s-a atacat la îndemnul meu de a muncii la McDonalds, da’ s-a agăţat de articolul despre Chickenfoot. Nu ştiu de când e ruşinos să munceşti. „Io” am carte de muncă de la vârsta de 16 ani şi mai toţi banii mei i-am “băgat” în muzică. Îmi cer scuze că n-am pupat pe nimeni în cur niciodată şi dacă am avut succes cu ţăcănelile de care m-am apucat, a fost fiindcă am muncit pe rupte. E drept, n-am stat cu burta pe carte, dar nici n-am dormit cu capul pe masă-n cârciumă.

Bun. Mă uitam de ce ajunge – eşuează – lumea pe blogul meu. „Escorte, dame de companie, salon de masaj” conduce detaşat cu 1071 de accesări, cât timp un post despre teatru a stârnit interesul doar în 21 de persoane…
Şi la termenii căutaţi care au condus la pagina mea, tot fetele conduc detaşat: dame de companie – 323, dame – 24, dame companie – 23, dame de companie escorte – 21, escorte – 18, escorte budapesta – 13, salon masaj – 10, damedecompanie – 10, sex – 9, escort dame de – 7 şi dame de companie.ro –  6. Dar 4 persoane căutau şi institutul seismologic cum tot 4 săpau după informaţii legate de „impozitul forfecat”. Aşa scrie… ha ha ha! 😛

Nu mă interesează traficul. Mă citesc 40 de oameni sau 2000, e cam tot una. Nu câştig nimic de pe urma blogului, n-am reclame plătite, nu sunt un formator de opinii, lumea se schimbă şi fără să vrem… şi am cântat asta-n 1988:

„I can’t help myself, so don’t expect salvation
Don’t blame someone else for your own frustration!”
(nu pot să mă ajut, nu aştepta salvarea
Nu da vina pe alţii pentru frustrările tale!)

Nu oblig pe nimeni să mă citească, nu trebuie să fie toată lumea de acord cu opiniile mele. Cred în dialog, dar nu vorbesc cu pereţii. Sunt prost, da’ sincer:  fac totul din egoism.

Keep On Rockin’ in a Free World, punk!

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=-eWEfnhWbow]

Fă-te vânzător la McDonalds!

Posted on by — 8 Comments ↓

M-am plictisit de smiorcăiţi! De la Kurt Cobain la Michael Jackson o grămadă de băieţi – sau ce o fi – se vaită de celebritate şi succes… What the fuck?!
Nu mă dau mare, sincer, chiar mă doare la 100 de metri în spatele blocului, (şi blogului…hi hi hi 🙂 ) am avut şi eu momentele mele (mai) bune. La începutul anilor ’90 trupa mea, Pansament a avut o ascensiune spectaculoasă, clipurile noastre rulau la TVR full-speed, aveam concerte cu casa plină, îmi ştia faţa juma’ de ţară că cealaltă jumătate era la serviciu. Mă oprea câte un rocker beat în Costineşti pe plajă şi zicea: „băh, tu eşti vocalu’ din Altar, dă-mi un autograf!” ha ha ha! 😛 😛 😛 Unii mă plăceau, alţii mă detestau şi aşa este firesc. Am primit şi beri „moca”, am fost şi înjurat sau nu o dată s-a ajuns şi la bătaie. Cu rockeri sau cocalari, nu contează, mereu se găseşte cineva să te urască pur şi simplu. Toate acestea fac parte din „joc”, treaba asta e „la pachet”, este asemănătoare carierei de soldat: ştii că poţi primii un glonţ în cap în orice clipă.
Mulţi băieţi pun mâna pe chitară să impresioneze o fată la un foc de tabără, dar dacă depăşeşti etapa şi ajungi să-ţi faci trupă „pe bune”, muzica – părerea mea – n-are nicio legătură nici cu berile primite, nici cu fetele care-ţi pică (sau nu) în braţe. Cum nici cu un eventual paparazzi ascuns în boscheţi gata să te surprindă cu degetu’ în nas sau pantalonii în vine.

Muzica o faci că ceva acolo-n tine nu te lasă-n pace, te scoală şi noaptea din somn „auzul interior” al unui riff, unui beat sau al unei melodii, nu-ţi dă pace, te mănâncă „ceva” acolo înăuntru ca o urticarie, n-ai linişte dacă nu faci treaba “aia”.
Este un paradox: creaţia este o treabă tare egoistă, dar o iei razna dacă nu împărtăşeşti rezultatul. În cele mai multe cazuri. Fără feedback, fără răspuns de la public, creaţia este inutilă şi sterilă. Tot părerea mea.
Sunt indivizi care creează pentru sine şi nu simt nevoia să împărtăşească cu nimeni rezultatul, dar sunt excepţii. Majoritatea caută cu sete aprecierea şi succesul. Şi nu e nimic anormal sau abominabil în asta.
M-am plictisit de poveştile cu copilăria grea şi povara succesului!

Dacă nu-ţi convine, fă-te vânzător la McDonalds little fucker!

brushvox_01

Chickenfoot 2009

Posted on by — 4 Comments ↓

O nouă reţetă de super-grup: Sammy Hagar – vocal, chitarist, clăpar cu o bogată carieră solo, trecut prin formaţii ca Montrose şi Van Halen, Joe Satriani – chitarist care nu mai are nevoie de nicio prezentare, Michael Anthony – basistul din Van Halen şi Chad Smith – bateristul din Red Hot Chili Peppers. Rezultatul: Chickenfoot.
Ultimul SuperGroup care m-a impresionat a fost „adunătura” VH1 sub bagheta managerului Doc McGhee, avându-i la o laltă pe Sebastian Bach (ex-Skid Row), Jason Bonham, Ian Scott (Anthrax), Ted Nugent şi Evan Seinfeld (Biohazard). Mă oftic că nu au scos şi un album, suna bine ce au făcut împreună.
În principiu însă astfel de proiecte cu adunătură de vedete rar funcţionează…

Albumul Chickenfoot a fost lansat pe data de 5 iunie şi a intrat direct pe locul 1 în topul albumelor Billbord Indie, locul 3 în topul albumelor Rock Billboard şi pe locul 4 în topul general al albumelor. Cu aşa o „artilerie grea”, nici nu este de mirare. Săptămâna aceasta discul este pe locul 1 la „Top Hard Rock Albums” Billboard, urmaţi de Nickleback „Dark Horse”, Shinedown „The Sound of Madness”, Theory of A Deadman „Scars And Souvenires”, Hollywood Undead „Swan Songs”, Kid Rock „Rock’N’Roll Jesus”, Led Zeppelin „Mothership”, Seether „Finding Beauty In Negative Spaces”, Marilyn Manson „The High End of Low” şi Daughtry „Daughtry”.

chickenfoot_cover

„Avenida Revolution” sună surprinzător de Heavy, are boaşe, chitare riffează sănătos, nici urmă de sofisme, Hagar este proaspăt, energic, basul bârâie, mârâie, la finalul piesei are şi un scurt solo, tobele lovesc apăsat, au dimensiune. Ca mai toate producţiile americane, totul sună impecabil şi este Rock cu R mare indiscutabil.
„Soap On A Rope” are amprentă Van Halen, Satriani este lăsat să-şi facă de cap cu un solo, dar piesa rămâne în aceeaşi zonă de Rock pur american, are lejeritate, dar sună „gros”, curge firesc, creşte, aminteşte la final cu cele mai zemoase străluciri Hard Rock din anii de glorie.
„Sexy Little Thing” este un nou amestec de lejeritate cu iz de Blues/Country şi sunetul musculos de Rock într-un tempo mediu, dar accentuat cu iscusinţă de bas şi tobă. Cine ştie, ştie, Chad dovedeşte că şi-a însuşit şi tehnica şi stilul lui Alex Van Halen, plăcutele jocuri pe cinele ale acestuia.
„Oh Yeah” este piesa care promovează albumul, este o altă piesă Rock ca la carte, acum 15-20 de ani cu siguranţă spărgea toate topurile. Acum când totul este „Indie” şi „Post”, lucrurile stau altfel, dar cred că Rock-ul adevărat nu şi-a pierdut niciodată publicul şi nu ţine cont de modă…
„Runnin’ Out” reînvie amintiri Van Halen, are toate ingrediente caracteristice: lejeritate, balans, refren ce-ţi rămâne cu uşurinţă-n cap, text haios, tipic pentru Hagar, un solo cursiv şi bine integrat.
„Get It Up” coboară uşor tonalitatea, este o piesă puţin mai întunecată, abordarea este mai la zi, dar rămâne în zona Hard/Heavy, nu iese din tiparul albumului, doar aduce o altă nuanţă. Chad Smith este – încă o dată – genial.
„Down The Drain” păstrează tensiune, este o compoziţie apăsată, Satriani trece de la riff-ul discret la solo-uri complexe, dar zemoase, în final schimbă tempoul şi susţinut de basul mârâit Satriani are spaţiu de desfăşurare. E important de spus că în ciuda aglomeraţiei de vedete, nu este un disc de „who’s who” ci accentul cade pe compoziţii şi pe imaginea, sunetul de ansamblu.
„My Kinda Girl” revine la Hardul american, la refrenul gros, tot materialul este un Hard Rock surprinzător de Heavy, pulsant, fluid, nu simţi nimic artificial, lucrurile curg natural, totul se rezumă la chitară, bas, tobe şi voce, la esenţa muzicii.
„Learning To Fall” este balada obligatorie. Vocea lui Hagar face toţi banii, cu tot respectu’ pentru Lee Roth, un entertainer desăvârşit şi un Rocker pur sânge, şi la Halen cele mai bune albume sunt cele cu Hagar. Piesa asta este cam fadă, o uşoară înşiruire de clişee consacrate, dar având în vedere restul materialului, trec cu vederea momentul.
„Turnin’ Left” revine-n forţă, chitara zgârie, Satriani e meseriaş, ce-i al lui e al lui, totuşi este o trupă de vulpoi bătrâni, profesionişti desăvârşiţi şi cu lecţiile făcute, abordarea Heavy le vine ca o mănuşă şi ştiu exact ce înseamnă Rock şi ce-l face…coios!
„Future In The Past” începe acustic, are groove sănătos, creşte frumos, mi-a amintit puţin de cel mai genial moment Pearl Jam, albumul „Ten”, de energia aceea hipnotizantă pe care puţini reuşesc să o transpună în sterilitatea studioului. Un final de disc plăcut, un album cu 10 piese din 11 de nota 10. Punct ochit, punct lovit, cum se spune.

M-am apropiat puţin temător de acest material, ba, chiar l-am evitat cu suspiciune câteva zile, dar nu-s motive de îngrijorare: dacă duceaţi dorul unui disc Van Halen cu nerv, dar şi cu armonii, cu riff-uri şi cu solo-uri meseriaşe, cu toate fazele care fac din Rock ceea ce este, nu mai căutaţi, acesta este discul! Asta şi în contextul în care „Van Halen III” din 1998 cu fostul solist Extreme, Gary Cherone a fost o dezamăgire şi ultimul album – cu care actualul Chickenfoot se şi înrudeşte într-o oarecare măsură – a fost „Balance” din 1995. Problemele grave pe care le înfruntă Eddie Van Halen cu alcoolul, au pus pe tuşă şi ultimul turneu Van Halen de anul trecut cu toate că revenirea lui David Lee Roth în formaţie a fost pe placul fanilor şi trupa părea să revină la forma şi faima veche… Dacă Guns’N’Roses a dezamăgiţi mulţi fani, Chikenfood dovedeşte că se poate face Hard Rock de calitate şi în 2009.
Nu este o muzică trendy, din potrivă, nu are nicio legătură cu mai nimic de pe piaţa şi scena actuală, dar este reconfortant să asculţi ceva făcut din suflet, cu lejeritate şi 100% profesionist. Rock-ul sănătos nu moare niciodată.

Site oficial
Pagină MySpace

Limp Bizkit, Queensryche and Saga live – Bucureşti 28.06.09.

Posted on by — 4 Comments ↓

„Ladies and Gentlemen, introducing, the chocolate starfish, and the hot-dog flavored water, Bring it on!”

2009 Jun 28 Concert 01 Read more Limp Bizkit, Queensryche and Saga live – Bucureşti 28.06.09. ›

Mituri şi mitocănii

Posted on by — 18 Comments ↓

Unul (din cei presupuşi 2 – ha ha ha! 😛 ) cititori fideli ai mei, Un Şoricel, mi-a atras atenţia asupra acestui aspect: cum pică miturile. „Un alt mit al romanului …ca ar fi ospitalier …cred ca trebe pus in perspectiva…” spunea el legat de faptul că povesteam despre Göynük şi cum se intersectează acolo mutele şi marea, cum ai la o distanţă de doar câteva sute de metrii plajă şi în vârf de munte loc de schiat.
Povesteam în raportul despre concediu că m-a surprins Turcia nu doar prin peisaj ci mai ales prin abordarea oamenilor, prin modul lor natural prietenos de a fi.

“Fetiţe dulci ca-n Bucureşti”… în Antalia m-am lecuit şi de asta! Ha ha ha! 😛

Doamne fereşte să aterizeze la Otopeni (Henri Coandă) un cetăţean străin şi naiv! De la taximetristul care-l duce la hotel, până la chelnerul care-i umflă nota, toată lumea o să-l fraierească şi o să-i fure şi ultimul cent posibil. Foamea este parcă nejustificat de mare, nesimţirea nu are nicio limită şi ciordim orice de parcă ar fi ultimul lucru pe care mai apucăm să punem mâna pe lumea asta! Asta este realitatea, ne tot ascundem după vorbe meşteşugite, după sintagme inventate mai cu seamă în era mincinos-comunistă, dar pe care le-am salvat din fals patriotism de promenadă şi le susţinem în continuare cu înverşunare nejustificată.
Noi suntem isteţi, frumoşi, ospitalieri, talentaţi şi trăim într-o ţare neasemuit de frumoasă şi bogată iar, vorba fostului premier, economia duduie. Mă lăsaţi?
V-am povestit şi cum se muncea zi şi noapte în Turcia şi v-am amintit şi de ce pustiu şi dezolant a fost peisajul din Bulgaria. Noi mimăm munca, dar în ritmul acesta nu avem mult şi vom ajunge la fel de dărâmaţi şi goliţi ca vecinii noştri din sud. Este inevitabil.
Înjurăm conducerea ţării, vârfurile pentru faptul că fură, dar uităm că sunt exact ca noi şi noi suntem exact ca ei: aceeaşi apă şi pământ. Dacă nu avem demnitatea de a ne aşeza în faţa oglinzii virtuale şi de a privii obiectiv realitatea-n faţă, ne încăpăţânăm în continuare să ne îmbătăm cu jumătatea goală a paharului cu apă rece şi ne ameţim cu ideograme goale gen „suntem creştini”, „suntem buni”, „suntem harnici” şi „ne-am născut poeţi”, se duce de râpă şi puţinul rămas dintr-o ţară care în 1990 a pornit cu prima şansă spre un orizont mai bun, dar a ajuns în câţiva ani codaşă de pluton.
Aminteam cum în anii ’80 Guvernul Turc cu un împrumut de la Banca Mondială a investit masiv în Kemer şi în doar câţiva ani a transformat o zonă rurală dezavantajată şi fără mari perspective într-o adevărată rivieră. La noi, cu banii de la F.N.I. susţinem o stare de fapt dezastruoasă, doar fiindcă este încă un an electoral şi nimeni nu pare să se gândească la ziua de mâine. Banii se termină, vor trebuii restituiţi şi în spatele vorbelor şi hârtiilor cu care guvernanţii iar se acoperă cu eleganţă nu se întrevede nimic.
Optimiştii preconizează o uşoară creştere economică începând de anul viitor, dar semnalele nu sunt chiar atât de clare. Bursa fluctuează şi cotaţiile sunt mai mult în coborâre, chiar şi America dă semnale difuze, cu bani mulţi şi o economie funcţională nu reuşesc să o scoată la liman. Obama riscă ceea ce am prevăzut înainte de a fi ales: din salvator să se transforme-n oaia neagră, ţapul ispăşitor.
Am „copilărit” şi ne-am eschivat de la a face ceva aproape 20 de ani, dar dacă nu ne trezim acum, mă tem că nu ne mai trezim niciodată. Prea târziu nu există.