Nici nu ştiu de unde să încep să nu vă plictisesc, dar să nici nu omit ceva.
Mă întreabă lumea ce am cu Iliescu, Minculescu, Bălaşa sau mai ştiu eu cine… Păi am, adică n-am. N-am nimic cu ei personal, am cu sistemul, am cu ceea ce reprezintă.
Într-o altă discuţie glumeam pe seama faptului că am şi uitat de ce am ieşit în stradă în decembrie ’89. Aaaa….pentru libertate! Parcă, parcă îmi mai amintesc ceva vag. Ha ha ha!
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=q_Dg-uzcUIY]
Pe 22 decembrie (’89), la TVR Ion Iliescu ne explica cu nonşalanţă faptul că nu partidul comunist a fost rău şi nici comunismul sau comuniştii ci doar clica lui Ceauşescu care şi-a însuşit partidul şi la folosit în scopuri personale. Tentativa de a prelua nu doar conducerea ţării, dar şi a partidului (unic) şi al sistemului, aproape că a reuşit. Chiar dacă eram proşti şi naivi, eram prea furioşi pe Ceauşescu şi comunismul pe care-l reprezenta ca o astfel de încercare să reuşească pe faţă. Iliescu a revenit ulterior, a vorbit despre „comunismul cu faţă umană” şi-n final forţat de împrejurări, despre un sistem pluripartidic. Am mai spus asta, preţul de a accede la conducere a fost salvarea sistemului şi mai ales a oamenilor din vechiul sistem. Şi Iliescu s-a achitat onorabil de datorii. Poate că nu el este singurul vinovat, dar cu siguranţă este principalul.
Legat de proaspătul scandal Popoviciu am spus şi faptul că nimeni de pe stradă nu s-a trezit peste noapte nici cu spaţii comerciale, nici cu fabrici, nici cu clădiri sau hectare de teren sau cu alte afaceri la cheie. Nu, toate acestea au fost privilegiul celor din vechiul sistem şi al rudelor acestora. „Democraţia originală” – cum a numit-o acelaşi Ion Iliescu – a fost o cumetrie al activiştilor care au preluat controlul. S-a profitat de necunoaşterea şi naivitatea noastră, am fost păcăliţi şi manipulaţi după cum le-a fost interesul. Iliescu şi noua putere a mimat reforma şi a asigurat tranziţia vechiului sistem într-o conjunctură nouă. Sub sloganul ingenios „nu ne vindem ţara” şi-au împărţit bunurile sub nasul nostru.
În ’90 habar nu aveam nici ce înseamnă democraţia, nici ce este şi cum funcţionează capitalismul sau ce implicaţii are. Majoritatea a crezut că libertatea este tot, se termină cu „raţionalizarea” alimentelor şi al resurselor, în rest lucrurile rămân cum au fost, adică o să persiste siguranţa locului de muncă, în continuare o să mergem la muncă şi o să ne facem că muncim şi viaţa o să fie numai lapte şi miere, câinii vor alerga cu covrigii în coadă iar gardul o să fie din cârnaţi şi salam. Repet, nu vreau să plictisesc pe nimeni, dar tot ce s-a întâmplat în perioada regimului Iliescu, practic ne-a compromis în mare măsură viitorul şi asta doar pentru a asigura un viitor confortabil aceleaşi nomenclaturi „reformate”.
Este suficient să ne uităm la marii îmbogăţiţi de după ’90 şi cine sunt ei, ce au făcut înainte. Oameni ca Popoviciu sunt peste tot, mai bogaţi sau mai săraci, mai discreţi sau mai exhuberanţi.
Dar vechea nomenclatură şi cei apropiaţi de ea, precum şi securiştii, nu s-au reorganizat doar în FSN ci s-au înfiltrat în toate partidele politice, au preluat controlul şi conducerea peste tot. Şi politicul nu poate fi disociat de economic. Am mai spus şi acest lucru: chiar dacă de dragul spectacolului se mai ceartă-n Parlament un PSD-ist cu un PNL-ist, asta nu înseamnă că oamenii n-au afaceri împreună, nu au interese comune şi nu îşi fac treaba departe de ochiul public. Avem un balaur cu mai multe capete care de dragul spectacolului se mai muşcă uneori şi singur. Cei incomozi au fost şi sunt înlăturaţi sau pur şi simplu nu au acces în poziţii importante. A fost aproape haios Băsescu când într-un moment mai mult sau mai puţin regizat de sinceritate a recunoscut că tot comuniştii sunt la putere. Dar avem exemple şi mult mai recente: simpatia reciprocă între Crin Antonescu şi Iliescu sau tovărăşia dintre Antonescu şi Oprescu. Ce alte dovezi sau confirmări ale marii cumetrii mai doriţi?
Este trist ca la 20 de ani după evenimentele din decembrie ’89 să ajungem să regretăm faptul că ne-am dorit o schimbare fără violenţă, să regretăm că n-am fost mult mai determinaţi şi radicali atunci. Pe 22 decembrie întâmplarea a făcut să mă întâlnesc cu 2 din securiştii care m-au arestat şi anchetat cu un an în urmă şi i-am lăsat în pace. În nebunia de atunci un strigăt gen „securiştii!” era suficient ca respectivii să fie linşaţi de mase. Dar nu căutam răzbunarea.
Vorbeam despre falsificarea istorie… se face sub nasul şi cu acordul nostru tacit.
Sabin Bălaşa. Nu discut despre pictura sa, nu mă interesează şi nu sunt critic de artă să mă pronunţ despre valoarea sau non-valoarea lucrărilor sale. Bălaşa a fost pictorul de curte al familiei Ceauşescu, un pupincurist notoriu şi implicit unul din marii profitori de pe urma sistemului.
Am o singură întrebare: chiar nu există şi alţi artişti valoroşi care ar merita atenţie şi promovare?
Şi la uniunea artiştilor de plastic şi plastilină a existat o mare cumetrie şi acea cumetrie s-a conservat şi s-a perpetuat.
Să vedem puţin şi cum stă treaba cu Rock-ul. Mergeam la concerte Iris fiindcă mai cântau un „Back in Black” şi un „Living After Midnight”, Holograf mai scăpau un „Jump” şi Compact un “You Give Love A Bad Name”. Cine neagă acest lucru este un mincinos sau nici n-a trăit epoca.
Am tot auzit şi basmul cu disidenţa. Să fim serioşi! Iris – de exemplu – au activat sub aripa protectoare a poetului de curte Adrian Păunescu, erau cap de afiş la Cenaclul Flacăra. Aveau contract de disc la Electrecord, de bine, de rău erau difuzaţi la radio şi la televizor. Sau să vorbim despre cum cântau Iris an de an pe litoral la cârciumă pe bani frumoşi şi nu ori unde şi la Neptun, locul de reşedinţă al familiei Ceauşescu? Disidenţă ziceţi? Să râd sau să mă piş direct? Ei, a fost un mic incident cu Iris la Miercurea Ciuc, dar a intervenit şi aplanat problema… Adrian Păunescu.
Şi toate formaţiile acestea au activat ba sub aripa UTC-ului, ba sub aripa sindicatelor sau la o casă studenţească… Se găsea un sistem de amplificare, mai venea măcar un amplificator Vermona. Am tot auzit poveşti despre sacrificiile făcute şi iar nu pot decât să… râd. Să nu discutăm despre valoarea sau non-valoarea muzicii făcute de unii sau de alţii, gusturile nu se discută, faptul că-ţi plac sau nu-ţi plac manelele – de exemplu – nu face nici genul, nici pe unul ca Salam un artist mai valoros sau mai puţin valoros. Poate că ce am făcut nu valorează nici o ceapă degerată, dar cu trupele mele am repetat încă din 1987 în spaţii particulare unde ne plăteam singuri curentul şi atât echipamentul cât şi instrumentele ni le-am cumpărat exclusiv din banii proprii. Am cântat de plăcere, n-am cerşit şi n-am pupat în cur pe nimeni niciodată. E o chestiune de principiu.
Mai este un aspect: mass-media. Mulţi se trezesc vorbind despre tot felul de lucruri, dar habar n-au despre ce vorbesc. După ’90 nici în media sau la Electrecord nu s-a schimbat nimic. Cineva neavizat sau neinteresat, neimplicat în mod direct în fenomen, nu are de unde să ştie, dar pun şi eu întrebarea ca prostul, cum de 30 de ani avem numai Iris, Compact şi Holograf? Adică alte formaţii nu s-au mai găsit să facă ceva? La ce se difuzează la majoritatea posturilor de radio şi televiziune, la ce poţi citii în presă, ai tendinţa să crezi că altceva nu a existat şi nici nu există.
Întâmplător, da la una din mineriade, la asaltul televiziunii exact arhiva emisiunii lui Magdin şi înregistrările cu formaţiile româneşti de la începutul anilor ’90 a ars. Ce a scăpat atunci, a fost şters ulterior: s-au refolosit casetele. 🙂
Gusturile nu se discută, dar ar putea fi educate. Nu este cazul. Suntem bombardaţi cu aceleaşi “valori”: nişte ramoliţi şi nişte fufe care pecesc şi play-backul. Uneori ai senzaţia că avem doar 2 compozitori: Moga şi Moculescu… şi manelele curg şi din robinet. Şi nu doar manelele ci o grămadă de sunete dubioase sau ciordite…
Şi aici au rămas aceeaşi oameni în sistem şi evident s-au păstrat legăturile, relaţiile şi cumetria. Acelaşi set de artişti este difuzat la radio, la televizor, aceeaşi artişti cântă la evenimentele corporatiste şi în deschidere la concertele artiştilor de dincolo. Este un sistem cu circuit închis la fel ca în politică: la vremuri noi, tot noi. Unde e rost de ceva bani, cărţile sunt făcute între aceeaşi jucători.
Pentru o scurtă perioadă, anii 1990-1994, sistemul a fost uşor scurtcircuitat şi nume noi au pătruns şi spart puţin tiparele, dar „minunea” nici aici n-a ţinut mult şi am ajuns înapoi de unde am plecat.
De ce mă enervează Cristi Minculescu? Păi vă explic şi asta. Omu’ e alcoolic, şi-a distrus sănătatea de bună voie şi cu bună ştire, ce să zic? Să fie sănătos! Corect şi de bun simţ ar fi fost să-şi rezolve problema tot aşa, discret şi pe… barba lui. Dar nu, ştiţi vorba cu fudulia… Cu un ingenios artificiu, alcoolismul s-a transformat în boală ereditară şi astfel Cristi a obţinut sponsorizare naţională pentru intervenţia chirurgicală. Nu s-a mai apelat la mila publică, la chetă fiindcă acestea nu-s soluţii garantate 100% ci s-a scurtcircuitat frumos sistemul şi pe banii noştri, dar fără să mai fim întrebaţi, s-a înfăptuit minunea. Ingenios şi simplu. Şi tot… cumetrie. Nu contează nici cine contribuie sau nu la fondul de sănătate, nu contează nici câtă lume se află pe lista de aşteptare, nu contează nici gravitatea cazurilor, cunoşti pe cine trebuie, îţi rezolvi treaba. Poate n-ar fi aşa enervantă toată faza dacă oamenii după ce s-au mânjit cu căcat, nu şi-ar fi făcut şi mediatizare pe măsură. Dar când eşti artist, publicitatea este totul, nu?
Ştiu alţi artişti mult mai grav bolnavi care suferă în tăcere. Sunt foşti sportivi de performanţă uitaţi şi ajunşi la prăpastia sub-existenţei sau bătrâni, bolnavi şi abandonaţi. Sunt oamenii simplii, oameni care muncesc şi îşi plătesc dările şi doamne fereşte să ajungă vreodată la mâna sistemului!
Şi dacă am amintit de relaţia Iris – Păunescu, să revin la Păunescu. Poet, poet, da’….vă mai amintiţi accidentul soţiei poetului (senator)? Trei morţi şi un rănit grav. Sentinţa? Doi ani de închisoare cu suspendare. Păi sunt oameni care au luat 2 ani fără suspendare fiindcă au plecat cu bicicleta vecinului beţi de la cârciuma din sat seara şi au fost condamnaţi pentru furt chit că dimineaţa au returnat…vehiculul. Asta să nu amintesc de octogenarii băgaţi la zdup pentru smulsul de ţăruşi…
Adică asta-i buba cumetriei. Nu poţi închide un ochi aici şi să dai cu pietre dincolo… Rectific: sunt eu un idiot imbecil şi nu pot. Alţii pot.
Văd că sunt persoane care îşi asumă veleităţi divine şi cu gura plină strigă că omul acesta merită mai mult ca omul celălalt.
Sau să vorbim despre copii bolnavi care n-au nici vină, dar nici şansă şi se sting din viaţă zilnic în umbra nepăsării sistemului obosiţi de aşteptarea unei decizii… nu fac parte din marea cumetrie, nu le vine rândul niciodată.
Este un teren cam alunecos…
Este subiectul unei alte discuţii ce ar fi menit statul să facă pentru oamenii de valoare care ne-au reprezentat sau ne mai reprezintă şi care din terţe motive ajung la în situaţii dificile. Dar deocamdată nu există un astfel de cadru legislativ bine definit şi ori ce intervenţie este profund subiectivă.
Lucrurile interferează, sistemele nu funcţionează în paralele ci se suprapun. Nu poţi reforma clasa politică fără să investeşti în agricultură, nu poţi reforma sistemul sanitar fără să susţii învăţământul, etc.
(Ce-i de făcut? Habar n-am… ne rămâne vorbitul… măcar atât sper că am câştigat în decembrie ’89. Şi puteţi să mă înjuraţi cât poftiţi. Din câte se vede, accept şi comentariile anonime, n-am şters nici înjurăturile primite şi nici nu am blocat accesul nimănui (pe bază de IP pot face asta pe WordPress).)
Petecitul nu duce nicăieri şi dacă faci un compromis, inevitabil urmează şi altele şi în final ajungi să spui ca fostul preşedinte Constantinescu: ne-a înfrânt sistemul. Ăla ticăloşit, vorba altui preşedinte….
şi încă o dată, rămânem cu vorbitul.
