Aşteptarea pentru mii de fani a luat sfârşit: noul material Placebo a fost lansat şi am intrat şi pe ultima sută de metri pentru concertul de la Bucureşti din data de 21 iunie de la RomExpo.
Pe lângă cei doi membrii fondatori, Brian Molko – voce, chitară, clape, saxofon, muzicuţă şi Stefan Olsdal – bas, chitară, clape, voce, debutează noul baterist, Steve Forrest.
Trupa s-a înfiinţat în 1994 la Londra şi actualul album este al 6-lea. Favoritul meu rămâne „Sleeping with Ghosts” din 2003, un disc întunecat cu un sound abraziv şi textele interiorizate în focus fiind relaţiile şi finalul lor nefericit. E o chestie care cred că m-a prins la Placebo: tristeţea combinată cu agresivitate.
Albumul de debut auto-intitulat din 1996, dar mai ales al doilea disc, „With Out You I’m Nothing” au atras atenţia prin abordarea minimalistă, sunetul zgomotos de garaj într-o manieră Post-Punk şi uşor Industrializată. Cum se întâmplă, pentru presă a fost mai interesantă orientarea sexuală a lui Brian şi a lui Stefan, primul declarându-se bisexual, cel din urmă homosexual. Când vine vorba de muzică, nici asta, nici câte coaste are sau n-are Marilyn Manson şi cu cine s-a căsătorit sau de cine a divorţat, nu mă interesează.
Bârfele sunt pentru tabloide şi consumatorii de muzică “pe bandă” de pe iPod, vorba unui prieten.

„Battle for the Sun” a fost produs de David Bottrill, omul care a lucrat şi cu Tool, dEUS, Muse, Silverchair şi Remy Zero, materialul sună viu, zgomotos, fără chichiţe multe, fără şmecheriile digitale în spatele cărora sunt mascate în ultima vreme mai toate materialele.
„Kitty Litter” dă pornirea direct, pulsant, e Rock pur şi simplu, niciodată n-am înţeles ce înseamnă „alternativ”. Basul e uşor distorsionat, chitara este mai ascuţită, toba pufăie undeva-n spate, Brian Molok cântă, timbrul său este inconfundabil… Când te obişnuieşti cu noul, cu piesa, inventează şurubul, ruperea: „I need a change, I need a change of skin”. Cool.
Poate şi faptului că este vorba tot despre un trio, piesa mi-a amintit puţin de unele piese Rush de factură mai nouă.
„Ashtray Heart” vine într-o tonalitate mai Pop, alternează pasajele mai zgomotoase îngroşate şi cu un cor sănătos, cu momentele mai minimaliste, clapa mârâie în fundal, aproape simţi tensiunea, este sesizabilă
tristeţea distorsionată în amestec cu cinism: „I tore the muscle from your chest, Used it to stub out cigarettes, I listened to your screams of pleasure, And I watch the bed sheets turn blood red…” Brian furnizează imagini, muzica doar le proiectează printr-un filtru dulce-amar.
„Battle for the Sun” a fost disponibilă pentru descărcare gratuită de pe situl oficial încă de pe data de 17 martie. „I will battle for the sun, ‘Cause I have stared down the barrel of a gun, No falling, You are a cheap and nasty fake, And I am the bones you couldn’t break”. Îmi place cum repetă anumite cuvinte la sfârşitul rândurilor Brian. Piesa de peste 5 minute intră pas cu pas prin urechi şi muşcă câte puţin din suflet până te trezeşte devorat şi abandonat. (Mi-a spus prietenu’ de care vă aminteam şi mai devreme că uneori fac aprecieri prea tehnice…). Crescendoul de care vă povesteam este foarte bine găsit, refrenul îl taie printr-o deschidere neaşteptată, piesa se rotunjeşte natural. „I will brush off all the dirt, And I will pretend it didn’t hurt, You are a black and heavy weight, And I will not participate, Dream brother, my killer, my lover… I will battle for the sun”. Toţi ne agăţăm de raza noastră de soare.
„For What It’s Worth” este primul single, a debutat la radio pe data de 20 aprilie şi deja este favorita multora. Este o bucată mai murdară, are nerv şi iz Post-Punk, orchestraţia colorată cu saxofon şi cor mai estompează din aspreală, dar rămâne suficient de abrazivă să fie un „anthem”: „No one cares when you´re out on the street, Picking up the pieces to make ends meet, No one cares when you´re down in the gutter,
Got no friends got no lover”. Prieten? Ce-i aia?

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Lo2cSq3s4NM]

„Devil in the Details” readuce atmosfera android-spaţială, adică puţin Bowie de prin anii ’80. „He’s fixing up to take a bite, I don’t see the point in trying, I got the devil in the details, And he’s gonna teach me wrong from right”. Umbrele ne joacă fese şi…”Looks like the devil’s here to stay”.
„Bright Lights” destinde puţin atmosfera, mă caut de ţigări. „Coffee Break” cum zic americanii. „Cast your mind back to the days, When I pretend’ I was OK. I had so very much to say, About my crazy livin’.” Prinde bine relaxarea, chiar dacă în spatele ei sunt aceleaşi fantome pe care uneori nu le mai înfruntăm ci ne obişnuim cu prezenţa lor cum ne obişnuim cu un neg. „A heart that hurts, Is a heart that works.” Corect. Funcţionăm din durere. Basul mârâie în fundal, toba menţine pulsul, corzile chitarei abia sunt ciupite. „So I haven’t given up, That all my choices, my good luck… Appear to go and get me stuck, In an open prison. Now I am tryin’ to break free, In a state of empathy. Find the true and enemy, Eradicate this prison.” Suntem prizonieri cu cheia-n mână… Am nevoie de ceva mai tare ca o cafea.
„Speak in Tongues” păstrează tonul scăzut, minimalismul, chitara vine târziu, pârâie apoi vine un cor cald, moale care acoperă tot, te mângâie. „Until the universe is done, And the course of time has run, So we both can both can speak in tongues”. Asculţi, apoi simţi cum podeaua frige, te mănâncă pielea, nu există o poartă spre mâine, nici nu poţi îngropa trecutul şi unica cărare duce spre mâine.
„The Never-Ending Why” calcă din nou pedalele, explodează din prima, apoi reduc pe strofe din zgomot ca refrenul să zgârie din nou în forţă. „The atom will implode, The fragile kingdom fall, The tremor becomes a quake, There’s a body in the lake.” Poftim?!
„Julien” este o ciudăţenie la locul potrivit. Începe cu un bas sintetic, în obscuritate saxofonul doar împrăştie puţin fumul, mişcările par în reluare, dar cresc în intensitate, pulsează: „You can run but you can’t hide, Because no one here gets out alive…” Morrison. Jim. „Find a friend in whom you can confide, Julien, you’re a slow motion suicide.” Piesa se transformă într-un imn Rock, o clapă modernă bine găsită şovăie în fundal, basul este greu, chitara zgomotoasă.
„Happy You’re Gone”. De câte ori n-am gândit-o şi pe aceasta? Ne plângem singurătatea, dar ne dorim intimitate… Iarba mai grasă şi mai verde din curtea vecinului. Fiecare cu iarba şi vecinul său. Poveşti diferite şi totuşi atât de similare de la un punct încolo. Piesa începe lent, creşte şi scade, plusează şi face un pas înapoi în funcţie de ce are Brian de spus: „This melody will fade away and die, Just for today, Breathe me and say goodbye…”
„Breathe Underwater” este încă o doză de adrenalină, îţi taie respiraţia, îţi ia şi ultima gură de oxigen, e de pogo la concerte, e de zbenguială, de urlat în gura mare: „Stop breathing…”
„Come Undone” ne lasă să ne revenim, creşte în trepte, se desfăşoară încet, este o piesă cu uşoară tentă Progresivă, oarecum străină de abordarea cu care ne-au obişnuit Placebo, dar le iese şi asta de minune. Textul se repetă obsesiv, apăsător.
„Kings of Medicine” închide albumul într-un ton aproape vesel:
„They’re pickin’ up pieces of me,
While they’re pickin’ up pieces of you.
In a bag you will be, before the day is over.
Were you looking for somewhere to be.
Or looking for someone to do.
Stupid me, to believe that I could trust in stupid you.
And on the back of my hand,
Were, directions I could understand.
Now that old buzzard Johnny Walker,
Has gone and ruined all our plans.
Our best-made plans.
Don’t leave me here, to cast through time,
Without a map, or road sign.
Don’t leave me here, my guiding light,
‘Cause I, I, wouldn’t know where to begin.
I asked the Kings of Medicine.
They’re pickin’ up pieces of me,
While they’re pickin’ up pieces of you.
Lying on ice you will be before the day is over.
It’s a case in point baby,
That you never thought it through.
Stupid me, that I could depend on stupid you.
And on the tip of my tongue,
Were, words that came out all wrong.
‘Cause they were drowned in Southern Comfort,
Left to dry-out in the Sun,
The noon-day Sun.”
Chitare şi vocea sună jucăuş, ritmul este aproape săltăreţ, doar basul uneori aduce câte o umbră de tensiune, pianul sună puţin trist, în spatele cuvintelor poate rămâne câte ceva nespus pe care avem pretenţia ca cel din faţa noastră să-l ghicească…dar nu se întâmplă aşa.

Nu e bine să judeci un disc din prima. Sunt trupe, sunt albume care trebuie lăsate la macerat. Am lăsat „Battle for the Sun”-ul să se războiască şi pentru soarele meu în player. Uneori ne lăsăm pe spate şi aşteptăm să facă (toată) treaba altcineva… Uneori cineva o face, alteori nu.
Placebo şi-au făcut treaba, este rândul nostru să digerăm.