8 Decembrie 2024 este data turului doi a alegerilor prezidențiale, ziua confruntării dintre Elena Lasconi și Călin Georgescu.
Pentru cei care nu au ascultat sau citit prima parte, repet, vorbim strict despre context și energiile, vibrațiile externe care ne afectează interiorul, datorită faptului Read more Despre alegerile din 2024 partea 2
Nu vreau să vorbesc despre politică, opțiuni personale, campania electorală, despre candidați sau partide, despre sistemul la vedere și cel ascuns. Vreau să vorbim despre circumstanțe.
Viața este un labirint presărat cu un lung șir de decizii.
În fiecare moment există lucruri posibile și posibilități.
La fel, în fiecare moment există lucruri imposibile și opțiuni inexistente sau inaccesibile.
Tarotul nu este un „glob de cristal” în care vedem viitorul. Viitorul este Read more Despre alegerile din 2024 partea 1
MAYHEM, cu siguranta unul din cele mai controversate nume din istoria muzicii contemporane, revine in Romania pentru un show cu adevarat special, in data de 3 septembrie la Club Quantic din Bucuresti.
Formatia va aniversa 40 de ani de cariera printr-un show niciodata prezentat pana acum in Romania.
Seara va include Read more Rockstadt Extreme Fest MAYHEM
“Nosferatu – Eine Symphonie des Grauens”, de F. W. Murnau (1922), este unul din cele mai importante filme mute.
Muzica originală s-a pierdut, așa că s-au făcut nenumărate partituri pentru el și este un favorit live al festivalurilor de film și nu numai.
Dar niciodată nu s-a cântat Blues pe el. Un blues mai psihedelic, dar ce blues, Bluesferatu!!!
Muzica originală este compusă și interpretată live Read more Bluesferatu Live at Bran Castle
Ştirea care a inflamat spiritele o regăsim în toată presa, prin multe bloguri, eu am „agăţat-o” din Gândul : „Începând de azi, toate datele referitoare la telefoanele, sms-urile, e-mailurile pe care le trimitem sau le primim şi istoricul personal al navigării pe internet vor fi colectate si păstrate minimum 6 luni de operatori. Gândul a aflat că Vodafone, Orange, Romtelecom, Cosmote, Zapp şi UPC sunt pregătiţi să ne urmărească orice mişcare electronică. Promulgată de preşedintele Traian Băsescu imediat (a doua zi) după adoptarea de către Parlament, în noiembrie 2008, legea urmăririi şi reţinerii datelor generate de furnizorii de comunicaţii electronice are ca justificare lupta antiteroristă.” Acum 5-6 ani am citit un articol despre un fort „secret” din deşertul Arizona, unde se centralizează toată comunicare interceptată de pe tot globul. Ideea era că cei de acolo aveau mari probleme cu stocarea materialelor şi cu cantitatea fabuloasă de deşeuri rămasă. Cârcotaşii şi cei convinşi de conspiraţia supremă strigau deja ca din gură de şarpe când ruinele de la WTC încă fumegau şi ne avertizau că o să urmeze o prigoană a drepturilor omului în numele democraţiei şi a apărării valorilor acesteia. Bush, băiat bun, a confirmat şi „strategia anti-teroristă” a fost preluată şi implementată în toată lumea cu ifose democratice. Ne-a venit rândul frate, ce să-i faci? Dacă foloseşti un card de credit, poţi fi supravegheat pas cu pas, dacă ai telefonul mobil deschis, se cunoaşte exact şi poziţia în care te afli, supravegherea internetului nu este o noutate, urmează şi supravegherea televiziunii digitale, etc, etc, etc… Eu cred că eram supravegheaţi şi înainte, acum doar s-a oficializat. Nu ştiu ce să fac..? Să-mi downloadez repede ce mai prind din filmografia lu’ Andrew Blake sau să risc să fiu prins cu soft-porn-ul în vine după data de 15 martie? Cei cu răbdare multă să citească şi la Istodor , merită.
Deja e fumată, dar ţine de subiect: ce dracu caută Diavolul în paşaport când eu ca boul îl tot vânam în detalii?!
Ca răspuns: „Papa Benedict va putea fi urmărit şi pe YouTube, unde va exista un canal special ce va prezenta clipuri video cu evenimentele la care acesta a participat sau la care va participa, dar şi ştiri despre activităţile obişnuite de zi cu zi.” – citim în Cotidianul .
Eu vreau să mă spovedesc via e-mail dacă se poate şi n-ar strica nici o biserică virtuală unde să dau click de log-in în dimineţile mohorâte de duminică. Doar în acelea, că în cele cu Soare, ca tot omul, prefer să mă car la grătar…Mâncaţi-aş!
O altă ştire beton, tot din Cotidianul : „Atacurile cerebrale pot fi tratate cu celule stem, cred cercetătorii britanici din Glasgow, care vor iniţia un experiment în acest sens la jumătatea lui 2009. Inovativul tratament implică folosirea fetuşilor umani avortaţi pentru crearea de celule stem care să fie ulterior injectate în creierii pacienţilor. Oamenii de ştiinţă speră că astfel celulele vor regenera zonele cerebrale afectate.”
Despre ce atacuri vorbesc ăştia, nene? Noi muncim, nu gândim! ’raţi ai dracului voi şi cu capitalismul vostru că numai belele ne-aţi adus! Hahaha!
„Infiltrat marţea trecută în computerele din întreaga lume, un vierme informatic a atacat deja 9 milioane de computere. Virusul, propagat prin intermediul reţelelor slab securizate, al memory stick-urilor sau al computerelor fără update al sistemelor de securitate, a fost descoperit încă din luna octombrie a anului trecut. Programul maliţios care s-a strecurat sub denumiri precum Conficker, Downadup sau Kido a fost întâmpinat încă de atunci de către cei de la Microsoft, însă cu toate astea a reuşit să atingă vineri 3,5 milioane de computere din întreaga lume. Între timp, cifrele au căpătat amploare, ajungând la 9 milioane de computere.” Scrie tot în paginile ziarului Cotidianul .
Tot ce sper eu este să fi ajuns şi pe serverul firmei la care am lucrat! Hahaha. Dacă încă nu…am un stick, să dau o căutare pe Google după Kido. Ce nu înţeleg eu este, ce ia luat atâta timp? Sau de sărbători şi viermele a petrecut cu familia sau în blocajele de pe Valea Prahovei?
M-am liniştit, tot după ce am mai citit un articol din Cotidianul : „Persoanele care consumă multă cofeină din surse precum cafeaua, băuturile energizante şi anumite tipuri de ceai sunt predispuse să aibă halucinaţii, arată un studiu al oamenilor de ştiinţă britanici. Echivalentul a şapte ceşti de cafea instant pe zi triplează şansele de a suferi de vedenii sau de a auzi voci care nu exist.”
Asta explică multe. Merg să-mi mai fac o cafea şi în loc de apă am să folosesc direct Red Bull şi ca să fiu sigur, cafeaua am să o torn peste un ness bine frecat. Nu vorbiţi toţi deodată că nu suntem la OTV! Hahaha!
Apropo OTV, Magda Ciumac este tot dispărută, Diana a revenit la statutul de „moartă” şi Tolea a luat copilul. Ca să se termine odată povestea, sper ca la recurs să apară Magda reprezentată de avocata (dispărută) Elodia!
Celălalt subiect hot pe care l-am ocolit cu eleganţă este cel legat de legalizarea căsătoriilor între homosexuali şi lesbiene. Mare lucru n-ar fi de spus, mi-am amintit de un banc care circulă de ceva vreme: Am biruit! Dar nu ne vom opri aici, continuăm lupta până când nu o să fie doar legal, ci direct obligatoriu! Hahaha!
Pe Mediafax am dat şi de această ştire: „Cea de-a 17-a ediţie a festivalului Sziget , care se desfăşoară anual la Budapesta, pe insula Óbudai de pe Dunăre, va avea loc anul acesta între 12 şi 17 august, se arată pe site-ul oficial al evenimentului.
Chiar dacă line up-ul festivalului nu a fost încă stabilit, abonamentele pentru ediţia din 2009 a evenimentului au fost puse deja în vânzare.”
Anul trecut am ratat R.E.M. , Sex Pistols şi Serj Tankian şi acum doi ani Nine Inch Nails, mai am amintirea lui David Bowie, Apollo 440, Faith No More, Rammstein, Motorhead sau Rollins Band. Cine are posibilitatea, să nu rateze festivalul! Să nu ziceţi că nu aţi ştiut din timp!
Din Adevărul am citit iar despre Loterie : „Licitaţia pentru imaginea Loteriei trebuie reluată, ca urmare a deciziei instanţei. Loteria Română este implicată într-un scandal legat de suspiciunea măsluirii licitaţiei organizate pentru realizarea imaginii instituţiei.Contractul este evaluat la 900.000 de lei.” Ei, într-un an atât de incert financiar, într-un moment în care bugetele pentru publicitate nici la marile firme încă nu au fost alocate, la Loterie e o pâine grasă de mâncat. Ştiam eu de ce nu joc la 6 din 49 şi eliminând cifra 4, mă rezum la plăcerile unui 69. Şi cu bani, şi cu sufletul în rai şi cu reclama bine făcută, nu se poate!
M-am învârtit puţin şi prin blogosferă. Cabral plânge după vremurile în care curgea publicitatea la televiziuni cu nemiluita. Lucrez – pardon, şomez, hahaha – în publicitate, ştiu despre ce vorbeşte. Şi să nu fiu nici înţeles aiurea, Cabral îmi este simpatic. Dar n-am să plâng nici după Van Damme, nici după Jackie Chan, nici după multe alte filme şi aşa re-re-re, redifuzate, cum nici după „şhăurile” de doi bani care au populat ecranele televiziunilor în ultimii ani. Calitatea nu mai este de mult un criteriu nici de achiziţie, nici de producţie. Să nu uit să scot bateriile din telecomandă înainte să curgă acidul din ele pe canapea. La şters praful nu mă înghesui. Şi nu, nu dansez pentru nimeni nici în ruptul capului!
Am dat peste un text sensibil al lui Tudor Chirilă despre…femei. „Love is in the air…” Aşa a fost în 1978, aşa a fost şi-n 2008 şi aşa o să fie şi în 2018. Iubirea nu a dispărut, chiar dacă a „prins” altă formă sau expresie, chiar dacă unii cred că este „cool” să fi „macho”. Noi bărbaţii suntem dependenţi de iubire, de femei. Iubesc femeile fiindcă înainte de toate le respect. Fără nicio legătură cu Tudor, mi-am amintit că nu-mi plac „sofismele”, adică chestiile astea de fiţe gen: „eu nu mi-o trag niciodată, eu fac dragoste”. Asta înseamnă că atunci când aprind un beţigaş parfumat sau o lumânare aromată, sunt dea-dreptul tantric?
Noua „chestie” trandy: eşti sau nu eşti pe Twitter?
La un moment dat am să dispar, trag o tură rapidă până la Braşov să-mi recuperez o diplomă de mult pierdută. N-am halat de baie şi mă gândeam să o atârn pe uşă… Să aveţi o zi faină!
Sunt artişti care nu ne lasă indiferenţi. Mai uităm de ei, ne ia valul sau rămânem blocaţi în trafic, ne părăseşte iubita sau ne face dobitoc şeful, mă rog, se întâmplă tot felul de lucruri cu noi şi cu viaţa noastră, uităm şi să mai schimbăm muzica pe mp3 player sau pur şi simplu nu mai avem timp, apoi într-o dimineaţă rece, într-o discuţie banală la o bere sau într-o seară înecată-n fum, brusc ne amintim de o melodie sau un artist, aşa aiurea, tot atât de aiurea cum pentru o vreme am uitat de el.
Cam aşa mi-am amintit de Peter Gabriel şi am descoperit albumul „Big Blue Ball”, un disc realizat cu aportul unui şir lung de invitaţi şi prieteni al artistului.
Gabriel şi Tony Banks au format grupul Genesis în 1976 şi cele 6 albume, „From genesis to Revelation” (1969), „Trespass” (1970), „Nursery Cryme” (1971), „Foxtrot” (1972), „Selling England by the Pound” (1973) şi „The Lamb Lies Down on Brodway” (1974) le-au adus faima şi recunoaşterea publicului şi a criticii. Ultimul disc, un concept 100% Gabriel a produs şi ruptura între artist şi restul grupului. Gabriel le-a cam luat faţa colegilor şi asta a creat tensiuni şi a scos la iveală rivalităţi. Plecarea solistului vocal în opinia multora a prevestit finalul formaţiei, dar din fericire şi formaţia a reuşit să se remanieze prin mutarea bateristului Phil Collins la microfon şi Peter Gabriel şi-a construit o carieră individuală de succes.
Primele patru albume solo, „Car” (1977), „Scratch” (1978), „Melt” (1980) şi „Security” (1982) sunt materiale experimentale, sofisticate şi prin natura lor, destul de dificil de digerat. Discul de debut, produs de celebrul Bob Erzin, supranumit şi „producătorul producătorilor” conţine o piesa de succes ca „Solsbury Hill” (despre despărţirea de formaţia Genesis) şi este un disc ce chiar dacă se menţine în aria albumelor Genesis, arată multitudinea de idei care-l caracterizează pe Gabriel. Colaborarea cu chitaristul din King Crimson, Robert Fripp se face simţită mult mai pregnant pe al doilea disc, pe „Scratch”, un disc considerat de critică mai întunecat, mie însă mi se pare mai dinamic şi mult mai închegat ca debutul. Maturizarea ca artist al lui Gabriel este evidentă cu al treilea disc, „Melt”. Se evidenţiază şi atracţia artistului pentru aşa numita muzică „World”, adică Etno, Gabriel introducând multe percuţii şi sonorităţi „exotice”. Discul conţine piese devenite faimoase ca: „I Don’t Remember”, „Games Without Frontiers” sau „Biko” . Un alt mare câştig este cooptarea solistei Kate Bush. „Security” este unul din primele albume imprimate complet digital. Gabriel experimentează din plin noua tehnologie, tot discul transpiră sunete sintetice şi samplate. Eticheta de „Rock Progresiv” atribuită artistului se risipeşte definitiv şi se foloseşte termenul de „New Wave” şi „Rock Experimental”. Este un disc destul de întunecat, multe teme meditative, expresii ale căutărilor interioare. Piesa care se evidenţiază şi în formă de single este „Shock the Monkey” . Aceste prime 4 albume au apărut iniţial fără titluri, respectiv toate fiind auto-intitulate „Peter Gabriel”, ele fiind numerotate apoi în funcţie de grafica coperţilor au primit respectivele titluri neoficiale. În 1980 apare şi „Ein Deutsches Album”, variantă în limba Germană la discul 3 şi în 1982 „Deutsches Album”, variantă în limba Germană al discului 4 cu anumite piese remixate.
Ar merita probabil o discuţie separată şi coloana sonoră a filmelor „Birdy” ( 1985) şi „Passion: Music for The Last Temptation of Christ” (1989).
Urmează seria albumelor „So” (1986), „Us” (1992) şi „Up” (2002) întrerupte oarecum doar de proiectul „OVO” din 2000. „So” este probabil cel mai de succes album datorită şi abordării mai „Pop”, mai accesibile şi al aportului MTV-ului. Cu toate acestea, Gabriel nu renunţă la experimente, discul este complex şi nu face rabat de la calitate. „Red Rain” este rezultatul unui vis avut de Gabriel în care înota într-o mare roşie. Videoclipul piesei „Sledgehammer” a câştigat premiul MTV al anului 1987. Este o piesă ce combină ingenios elemente de Funky şi Motown cu abordarea şi stilul World Music. În „Don’t Give Up” fascinează Kate Bush, o piese pline de vibraţie şi emoţie. „That Voice Again” are amprenta percuţiilor şi sunetelor ambientale şi de World Music. „In Your Eyes” este încă o piesă sentimentlă cu o uşoară nuanţă de Gospel. „Mercy Street” o readuce pe Kate Bush, muzica este discretă, ambientală şi misterioasă. Aranjamentul rafinat şi aerisit, simplitatea construcţiei o face deosebită. „Big Time” readuce feelingul de Pop şi Dance al anilor 80 şi este o parodie extrem de reuşită. „We Do What We’re Told (milgram’s 37)” evocă pentru moment partea mai întunecată şi experimentală a artistului ca „This Is the Picture (excellent birds)”, o colaborare cu Laurie Anderson, să încheie în ton mai optimist albumul.
„Us” este fratele geamăn, dar nu copia la indigo a precedentului material. Discul conţine explozivul „Steam”
şi „Kiss That Frog” cu aceea combinaţie de Motown sănătos cu elemente moderne, „Digging In The Dirt” care este un imn Rock mulat pe construcţia ambientală şi instrumentaţia caracteristică World Music-ului, dar şi sensibila, senzuala „Blood Of Eden” , o frumoasă diagramă a vieţii şi a relaţiei femeii cu bărbatul. Albumul a fost realizat cu un lung şir de colaboratori cu renume: Sinéad O’Connor, Shankar, William Orbit, Brian Eno, Peter Hammill, etc. Turneul care a urmat „Secret World Live” a fost lansat pe CD şi DVD şi reflectă perfect spiritul creativ al punerilor în scenă a muzicii în regia şi coregrafia lui Gabriel.
„Up” este cel mai întunecat produs semnat Peter Gabriel, nu întâmplător subiectul central al discului fiind moartea, dincolo de asta, în profunzime este vorba despre călătoria omului şi al spiritului prin şi dincolo de viaţă. Muzica oscilează între răbufnirile electronice furioase şi disonante ce împing sunetul spre Rock-ul Industrial păstrând tradiţionalele orchestraţii ambientale, progresive. 5 piese sar de 7 minute, 4 de 6 şi doar finalul, „The Drop”, pică sub 3 minute. Este un album tensionat şi dificil, cu toate acestea Gabriel dirijează perfect emoţiile şi dozează suficiente momente de respiro ca ascultătorul să rămână conectat tot parcursul albumului indiferent de experimentul în care se aventurează artistul. Sunt piese zgomotoase şi întunecate ca „Darkness” care deschide albumul sau următorul track „Growing Up”. „Sky Blue” este o piesă la care Gabriel afirmă că a lucrat peste 20 de ani şi cu frumoase partituri corale. „No Way Out” rămâne în zona de plutire: „Swimming around in a plastic bag…” „I Grieve” e tot o piesă la care s-a lucrat din 1998 şi Gabriel neagă ori ce legătură cu evenimentele de pe 11 septembrie. Şi în această piesă corul primeşte un rol important iar piesa se desface încet ca petalele unei flori la răsăritul Soarelui. Primul extras single al albumului, „The Barry Williams Show” este o piesă apăsată, cu uşor spirit Jazzy şi Down-beat, iar textul face referinţă la reality talk-show-uri gen Jerry Springer. „My Head Sounds Like That” este o călătorie abstractă pe o temă minimalistă şi în notă ambientală, cu un refren zgomotos şi mecanic ca „More Than This”, al doilea extras single să fie cea mai „veselă”, cea mai ritmată piesă a albumului. „Signal to Noise” este încă o călătorie printre sunete şi zgomote abstracte, piesa a creat anumite probleme, solistul vocal Nusrat Fateh Ali Khan, a decedat în cursul înregistrărilor şi Gabriel a fost nevoit să asambleze partitura finală din imprimări anterioare. Finalul albumului, „The Drop” este doar pian şi vocea lui Gabriel:
„moving down the fuselage
toward the open door
catch you looking down outside
to see what lies ahead
one by one
you watch them fall
fall through cloud
one by one
you watch them fall
no idea where they’re going
but down
where they’ve gone
where they’ve gone
watching as the sun goes down
i sit inside this plane
notice how the city lights
are like the nerves inside the brain
one by one
they’re going out
you watch them dim
one by one
you watch them fall
and wonder where they’re falling to”
Lista colaboratorilor lui Gabriel la acest album este din nou impresionantă: Shankar, Peter Green, Tony Levin, David Rhodes, Manu Katché, etc plus Blind Boys of Alabama, Dhol Foundation şi London Session Orchestra. Prin intermediul lui Bob Erzin, ulterior multe piese au fost remixate de Trent Reznor şi Elbow, materiale care au apărut ca B-side-uri sau pe coloane sonore.
Albumul acesta nu merită desfăcut pe bucăţi, este un întreg ascultat de la cap la coadă şi chiar dacă nu există nicio referire în acest sens, eu zic că cele trei albume au o strânsă legătură şi împreună compun o călătorie filozofică şi spirituală, exact cum cele 22 de cărţi din Arcana Mare a Tarotului punctează naşterea viaţa şi moartea (transformarea sau împlinirea, desăvârşirea) unui om. Este doar o idee. Dar nu-mi dă pace şi am să mai studiez „problema”.
„Big Blue Ball” este un disc de echipă. O călătorie în lumea muzicii tradiţionale de pe glob, dar şi în lumea muzicii contemporane. Dacă există o punere „pe tapet” a ceea ce este în fapt „World Music”, cred că acest album poate fi considerat un etalon.
„Whole Thing” îi aduce împreună pe Francis Bebey, Alex Faku, Tim Finn, Peter Gabriel, Karl Walllinger şi Andy White. Este o piesă Pop îmbrăcată în instrumentaţie colorată.
Natacha Atlas, cântăreaţa de origine belgiană şi cunoscută pentru combinaţiile hibride dintre muzica arăbească şi africană cu muzica electronică, împreună cu Hossam Ramzy şi Neil Sparkes aduc piesa „Habibe” (my beloved – iubitul meu).
„Shadow” este o incursiune în muzica africană într-o manta latină prin intermediul lui Juan Canizares şi a lui Papa Wemba.
„Altus Silva” este numele latin pentru Deep Forest şi aliniază pe lângă membrii acestei formaţii nume ca Joseph Arthur, Ronan Browne, James McNally, Larla O Lionáird şi Vernon Reid.
„Exit Through You” îi aduce lângă Gabriel pe Joseph Arthur şi Karl Wallinger, este o piesă în tradiţia Gabriel, instrumentaţie rafinată, sonorităţi amestecate, dar deloc disonante.
„Everything Comes From You” este o piesă lentă, cu iz Celtic interpretată de Sinead O Connor, Richard Evans, Joji Hirota, Sevara Nazarkhan şi Guo Yue.
O variantă la „Burn You Up, Burn You Down” a apărut deja în 2003 pe discul compilaţie „Hit” a lui Gabriel, aici este redefinită de către Billy Cobham, Peter Gabriel, The Holmes Brothers, Wendy Melvoin, Arona N diaye şi Jah Wobble. Este un Rock sănătos cu refren Motown, amprentă deja tradiţională a artistului.
„Forest” îi aduce împreună pe Levon Minassian, Arona N Diaye, Vernon Reid şi Hukwe Zawose şi este un amestec reuşit de ritmuri şi sunete Orientale cu beat-urile Electro şi Samplere iar „Rivers” îi are ca protagonişti pe Vernon Reid, Marta Sebestyen şi Karl Wallinger, este o incursiune în muzica Indiană pe o construcţie ambientală.
„Jijy” combină ingenios muzica neagră tradiţională cu infuzia muzicii afro-americane, Blues şi Rock prin intermediul lui Arona N Diaye, Rossy şi Jah Wobble.
Piesa de titlu, „Big Blue Ball” interpretă de Peter Gabriel, Manu Katché şi Karl Wallinger este un „cântăcel” Pop cu parfum Irlandez, un final plăcut pentru un disc foarte colorat şi reflecţia fidelă a unei lumi la fel de colorate în care trăim.
Discul a fost lansat cu două coperte diferite, dar conţinut audio identic. Pentru variantele de download în Anglia s-a adăugat un remix al piesei „Whole Thing” iar în America al piesei „Habine”. La acestea se mai adaugă şi un filmuleţ „Story of the Big Blue Ball, Pt. 1”.
Pentru 2009 artistul promite un album proaspăt…Aştept.
“Saw a group of people forming
Round a figure lying down
And someone runs to make a phone call
And the man kneels on the ground
The man kneels on the ground
There’s a tightening in my chest
I know that I’m drawn in
Oh God let it not be you
Don’t leave us
Don’t leave like this
Don’t leave me here again
I’m not quitting on you
No one else
You’re not quitting on us
No running out
The colour in your shirt is darkening,
Against the paleness of your skin
I remember how you held the goldfish
Swimming around in a plastic bag
Swimming around in a plastic bag
You held it up so high
In the bright lights of the fair
It slipped and fell
We looked everywhere
Don’t leave us (your eyes are bright, your blood is warm)
Don’t leave like this (your heart is strong, you’re holding on)
Don’t leave me here again (I feel your pulse, I hold your hand)
I’m not quitting on you
There’s no one else
You’re not quitting on us
There’s no way out
No way out
Don’t leave us
Don’t leave like this
Don’t leave me here again (I feel your pulse, I hold your hand)
I’m not quitting on you
There’s no one else
You’re not quitting on us
No running away no way out”
Temele fierbinţi ale momentului sunt legate de tot felul de personaje umflate cu pompa sau scoase de sub unghii de tot felul de jurnalişti şi redactori ajunşi şi ei în jenanta ipostază de vedetuţe sau starlete făcătoare de celebrităţi trecătoare. O lume ameţită şi ameţitoare, lumea în care la Balc se vânează ca-n evul mediu, fotbalul se joacă cu valiza, tinerii la şcoală se fugăresc cu săbii ninja în loc să înveţe, oamenii dispar fără urmă, guvernele sunt compuse din politicieni oportunişti şi nu din specialişti, copii sunt vaccinaţi cu seruri experimentale, traficul este blocat, autostrăzile cresc cu un metru doi pe an, leul se prăbuşeşte în umbra economiei îndopate cu credite fără acoperire, ruşii se joacă cu robinetul de la gaz, în Gaza Hamasul anunţă armistiţiul prin intermediul rachetelor lansate asupra Israelului, Obama preia fotoliul de la Casa Albă, dar şi o Americă în plină criză…
„Magda – dispărută, Diana – ucisă, Tolea – infractor” – scria ieri seară pe ecranul de la OTV, erau şi fotografiile celor trei personaje într-o coloană pe toată partea stângă a ecranului, sus într-o bandă „ştirea senzaţională” a serii care zău n-am citit care era, jos încă două sau trei benzi, una cu ştiri, alta cu numere de telefon, alta cu sms-urile primite de la telespectatori, în partea dreaptă a ecranului era afişată grafica cu votul prin telefon al telespectatorilor legat parcă de dispariţia amintitei Magda…În puţinul spaţiu rămas pe mijlocul ecranului se desfăşura eternul „în direct” Dan Diaconescu, invitaţii şi colaboratorii săi. În colţul din stânga sus s-a mai găsit puţin loc pentru sigla postului şi undeva sub pozele amintite a mai fost înghesuită şi sigla emisiunii. Toată lumea vorbea deodată, erau şi două sau trei voci distorsionate prin telefon ale căror nume erau şi el afişat pe mijlocul ecranului… Nimeni nu înţelegea nimic, dar fiecare încerca să vorbească, să strige mai tare ca celălalt în timp ce Dan Diaconescu prezenta tabelul cu noua audienţă record înregistrată cu o noapte înainte. Am navigat mai departe liniştit că măcar misterul de acum câteva seri s-a lămurit: „Diana a fost sinucisă sau a fost omorâtă?”
Lăsând proştii şi prostiile la o parte, mă gândesc la modul cel mai concret ce înseamnă recesiunea. Vom avea parte de mai puţine starlete, filozofii de talk-show, specialişti ad-hoc sau trend-setteri oportunişti? Politicienii o să-şi vadă de treabă şi în sfârşit vom avea un Guvern funcţional şi un Parlament eficient? Vom muncii mai mult şi mai conştiincios? Cred că nimic din toate acestea… Şi mai cred că nimeni nu priveşte în mod serios problema. Nu că aş face-o eu sau am să o…fack. Da’ aşa, ca idee…
Cred că am ajuns în acest punct mort din cauza aroganţei cu care tratăm tot şi toate, superficialitatea cu care trecem peste ori ce. Nu are nicio legătură, da’ mi-am amintit: Isus sau Buda au arătat cu mii de ani în urmă soluţii alternative la actuala criză (probabil previzibilă) dar nici Creştinii, nici Budiştii nu i-au luat foarte-n serios şi au tratat cu…superficialitate problema.
E simplu să afirmi că nimeni din cei care ar fi putut face ceva, nu au făcut-o, dar eu întreb ceva mai simplu şi – în idioţenia mea remarcabilă – zic că de bun simţ: noi, noi ce am făcut? Fiecare din noi. Fiecare în adâncul său ştie răspunsul concret. Nimic. Să fim serioşi! Recesiunea pentru mulţi probabil înseamnă că nu o să mai comande pizza de pe internet, ci o să-şi facă din nou macaroane cu brânză singuri acasă. Iar cei care şi până acum au mâncat macaroane cu brânză făcută acasă, în cel mai rău caz o să o pună de o mămăligă. Mare brânză! Asta spuneam: nu tratăm problema serios şi nici nu o vom face.
Criza o să-i oblige pe unii dintre noi să lase maşina acasă când sunt nevoiţi să se deplaseze 1 km şi să ia tramvaiul sau să o ia pe jos. Cei care încă nu au al 3-lea televizor în bucătărie şi al 4-lea în baie, poate nu mai „prind” credit şi renunţă la idee. Poate nu voi mai fuma 27 de ţigări pe zi şi doar 19…Poate.
Cred că această criză este pozitivă şi necesară. Totul e să ştim ce să facem cu ea. Este momentul în care angajatorii ar putea să scape elegant de angajaţii leneşi, incompetenţi şi ineficienţi, afacerile de carton o să dispară şi ele, este un moment în care după 19 ani s-ar putea face curăţenie.
Mă întreb doar câte din cele ce s-ar putea face se vor şi realiza? Oportunităţi am mai avut şi le-am ratat cu indolenţă. Şi o să mai ratăm câteva… suntem geniali la asta! Cred că putem vorbi liniştiţi despre un colaps moral. Problema este că doar o să vorbim şi de această dată, apoi schimbăm cu lejeritate programul din telecomandă.
Nu am crezut şi nu cred în soluţiile globale. Nu cred că vine nimeni nici să-mi facă treaba, nici să-mi rezolve problemele. Fiecare v-a fi nevoit să-şi înfrunte problemele şi să le rezolve. Cred că de asta ne şi temem cel mai mult…
Oare pasărea albastră a fericirii este o păsărică roz? Eu am stoluri…
Zac pe canapea cu telecomanda ofilită-n mână. Televizorul luminează camera acoperită de incertitudinea neliniştită a zorilor. Astăzi m-am trezit mai confuz, mă simt mai ciudat, mai distant de mine şi mai rupt de lume. Percep totul mai ascuţit, mai distorsionat, amarul cafelei este mult mai amar, fumul pare mai înecăcios, laptele mai alb şi întunericul mai de nepătruns. Aud ameţitor acelaşi vers repetându-se în capul meu: „Just because I’m losing/ Doesn’t mean I’m lost …” Bine, eu cânt alte versuri: „Just because I love you, it dosn’t mean I’m lost”, dar asta nu schimbă cu nimic „problema”.
În aşteptarea noului album Depeche Mode, al noului U2 şi Peter Gabriel, mai zăbovesc o vreme în discurile de anul trecut. Îmi vine mereu greu să trag linii şi să afirm că X sau Y este un câştigător şi chiar nu vreau să percep lumea muzicii, a show business-ului, ca pe un concurs al artiştilor, în final, cred că noi, consumatorii avem mereu de câştigat, iar artiştii – sper şi cred că aşa şi este normal – au avut plăcerea de a compune, de a scrie şi de a interpreta muzica şi se vor simţii toţi premianţi pe scenă când vor trăii vibraţia alături de public. Of! Dar totuşi dacă e să desemnez din subiectivul meu punct de vedere un album al lui 2008, votez fără să clipesc pentru Kings of Leon şi al lor „Only by the Night” cu toate că precedentul lor produs „Because of the Times” din 2007 a fost un material şi mai reuşit. Dacă eu merg pe mâna Americanilor de la Kings of Leon, majoritatea criticilor, detest să le spun „specialişti”! votează pentru Coldplay şi al lor „Viva La Vida Or Death And All His Friends”. N-am apucat să scriu despre el, am să o fac acum.
Coldplay sunt o formaţie din Londra, înfiinţată în 1998 şi cu toate că au doar patru albume, au vândut deja peste 40 de milioane de discuri. Începuturile au fost anevoioase ca al ori cărei formaţii de garaj. Pe cheltuială propriei în 1998 au scos într-un tiraj de 500 de exemplare un EP intitulat „Safety” din care doar 50 au ajuns la vânzare, celelalte au fost împrăştiate la casele de discuri şi prieteni. Promoţia le-a adus un contract cu label-ul Fierce Panda şi un nou EP ce includea trei piese „Brothers and Sisters” lansat în 1999. De aici la contractul pentru cinici albume cu Parlaphone şi încă un EP, „The Blue Room” a fost un singur pas.
Albumul de debut, „Parachutes” a fost lansat în 2000 şi după intrarea în top 40 a single-ului „Shiver” a venit rapid şi succesul cu următorul single, „Yellow” .
„A Rush of Blood to the Head” apare în 2002 şi continuă linia formaţiei, un Rock Alternativ în manieră Britanică cu reflecţii de U2 şi R.E.M. dar şi cu infuziile unor nuanţe de actualitate, efecte secundare ale succesului unor nume ca Oasis. Un element care dă o notă aparte şi-i diferenţiază de ceilalţi artişti este este un strop de Folk strecurat din loc în loc în compoziţiile lor. De notat de pe acest al doilea disc sunt piesele: „In My Place” , „Clocks” şi „The Scientist” . Chiar dacă nu sunt „Balade Rock” plângăcioase, majoritatea pieselor sunt relativ lente, au un filon romantic, sunt umplute cu sensibilitate şi sentimente de multe ori neliniştitoare. Este ceva în ploile britanice cred. Hahaha!
2003 le-a adus două premii Grammy: „A Rush of Blood…” a câştigat premiul pentru cel mai bun Album Alternativ iar single-ul „Clocks” pentru cel mai bun disc al anului.
Al treilea album, „X & Y” a fost scos în primăvara lui 2005. Reţeta de succes nu se schimbă şi Coldplay par să fi învăţat această lecţie. Discul este introdus cu single-ul „The Speed of Sound” o piesă ce are un ecou U2, dar păstrează nota şi expresia formaţiei: „How long before I get in?/ Before it starts, before I begin?/ How long before you decide?/
Before I know what it feels like?/ Where To, where do I go?/ If you never try, then you’ll never know./ How long do I have to climb,/ Up on the side of this mountain of mine?” În sptembrie apare single-ul „Fix You” urmat în decembrie de „Talk” . Succesul comercial al albumului nu a adus şi acelaşi entuziasm din partea criticilor. Jon Pareles, criticul muzical de la New York Times a scris despre ei că „sunt cea mai influenţabilă formaţie a deceniului” făcând referire la asemănările sesizabile cu U2. Cu toate acestea, trupa a câştigat BRIT Awards-urile pentru cel mai bun album şi cel mai bun single.
Am ajuns la „Viva La Vida Or Death And All His Friends”. Dacă nu aveţi albumul, trageţi o tură pe pagina formaţiei pe MySpace . Zic asta fiindcă în era download-ului nu prea mai cunosc indivizi care să cheltuiască bani pe CD-uri (originale) şi mai pluteşte deasupra noastră şi umbra mult rumegatei crize…Ei, scuze găsim mereu, nu-i bai!
Pentru acest disc a fost adus la pupitrul de producţie un nume greu: Brian Eno. De la bun început băieţii şi-au propus să o rupă cu trecutul şi să păşească pe un drum nou. Trecutul în acest caz înseamnă U2, evident, hahaha. Sincer, nu aud să fi reuşit acest lucru într-o măsură substanţială, dar pe de o parte mie îmi plac U2 şi nu mă deranjează faptul că influenţa lor se simte la multe alte formaţii, inclusiv la Coldplay, pe de altă parte, pe acest disc, băieţii totuşi au adus câteva schimbări interesante, şi-au permis experimente sonore care au adus culori noi în muzica lor. Un astfel de experiment este piesa „Yes” de exemplu, care prin orchestraţie şi sonorităţile orientale introduse rupe în mod pozitiv albumul. „Violet Hill” – primul single – mi-a amintit puţin de Queen şi apare şi un riff de chitară mult mai distorsionat decât sunetul mereu moale, melodic şi plăcut cu care ne răsfăţau până acum băieţii. Piesa de titlu, „Viva la Vida” a devenit rapid un imens succes şi a adus formaţiei primul hit numărul unu în top Hot 100 Billboard şi prima piesă numărul unu în topul de vânzări prin download al Marii Britani. Este o piesă care se strecoară cu uşurinţă în urecheile ascultătorului şi nu o mai scoţi de acolo. „Lovers in Japan” readuce spiritul U2 combinat elegant cu rădăcinile The Beatles ale celor de la Oasis. Ştiu, este uşor să fi cârcotaş.
Pentru o dimineaţă ceţoasă de duminică, pentru un tip pierdut din toate punctele de vedere aşa cum sunt eu, „Viva la Vida…” este coloana sonoră perfectă. Dacă băieţii iar câştigă nişte premii MTV, Grammy şi BRIT Awards-uri, nu o să fie nicio surpriză. Şi o merită.
Mai ascult odată „Lost” … poate mă regăsesc. Duminică plăcută!
„Just because I’m losing
Doesn’t mean I’m lost
Doesn’t mean I’ll stop
Doesn’t mean I’m in a cross
Just because I’m hurting
Doesn’t mean I’m hurt
Doesn’t mean I didn’t get what I deserve
No better and no worse
I just got lost
Every river that I’ve tried to cross
And every door I ever tried was locked
Ooh-Oh, And I’m just waiting till the shine wears off…
You might be a big fish
In a little pond
Doesn’t mean you’ve won
‘Cause along may come
A bigger one
And you’ll be lost
Every river that you try to cross
Every gun you ever held went off
Ooh-Oh, And I’m just waiting till the firing stops
Ooh-Oh, And I’m just waiting till the shine wears off…”
„La fotbal, politică şi internet se pricepe toată lumea!” – reflectă oarecum cu precizie şi pe o linie clară a timpului şi al evoluţiei, lucrurile din societatea Românească. Dacă înainte de decembrie 89 toţi ne pricepeam la fotbal, la sfârşitul anilor 90 am devenit toţi „analişti”, ne pricepem la politică şi la economie în egală măsură, iar după 2000 toţi am descoperit computerul şi internetul. Ce înseamnă de fapt să „le ai” cu computerele şi cu internetul?
Majoritatea încă nu fac diferenţa nici între hardware şi software sau cred că spaţiul virtual este un loc unde pot rămâne anonimi şi nu există nicio regulă. Nu vorbesc de tinerii care s-au născut deja în umbra monitoarelor, ci de cei ca mine, care am descoperit noile tehnologii din mers şi ne-am adaptat mai mult noi la ele, decât să le fi integrat pe ele în viaţa şi activitatea noastră. În ceea ce priveşte hardware-ul, adică componentele, treaba e mai simplă decât ar crede mulţi: este aproape imposibil să montezi o componentă greşit. Asta nu înseamnă să vă schimbaţi singur procesorul, dar nici mare „filozofie” nu este.
În ceea ce priveşte sistemul de operare şi programele utilizate, adică partea de software, majoritatea lor au o interfaţă „prietenoasă”, ţi se spune pas cu pas ce ai de făcut la instalarea lor şi dacă citeşti instrucţiunile cu atenţie, nu dai greşi. Utilizarea lor este la fel, la îndemâna fiecăruia, setările „din fabrică” – by default – a sistemului operaţional, satisface cerinţele utilizatorului obişnuit. Cei mai experimentaţi pot să opteze pentru setări personalizate, să activeze sau dezactiveze anumite opţiuni şi funcţii, asta, evident, în funcţie de cunoştinţele acumulate şi de necesităţi. Dacă Windows 98 de exemplu necesita mai multă atenţie şi „sudoare”, XP-ul este mult mai „intuitiv” şi recunoaşte singur ori ce modificare de hardware şi „rezolvă problema”. Windows XP Professional costă în jur de 560 RON şi este o soluţie confortabilă pentru majoritatea utilizatorilor. Service Pack 3-ul rezolvă în mare măsură toate „găurile” din sistem şi momentan este probabil cel mai stabil sistem de operare oferit de Windows . Nici sistemele Linux nu mai speria aşa de mult, oferta acestor sisteme alternative de operare s-a diversificat, interfaţa lor a devenit tot mai simplă şi prietenoasă iar faptul că este gratuit (şi astfel legal) a atras tot mai mulţi utilizatori. Soluţiile Linux includ şi programe adiţionale gratuite care deservesc eficient nevoile majorităţii utilizatorilor şi aceste sisteme sunt mult mai puţin expuse atacurilor cibernetice. Am cam deviat de la subiect – chiar, care era subiectul? – nu o discuţie despre sistemele de operare este tema zilei. Sper că v-am plictisit.
Dependenţa de computer a plecat de la jocuri. Joaca cu „Paint”-ul sau banalul Solitair. De la acestea la FPS-uri şi trecerea la jocurile on-line, la Counter-Strike a fost… o joacă de copil. Renunţarea la activităţile obişnuite, la plimbările-n parc, la berea cu prietenii pentru o „altă” viaţă, a venit şi s-a instalat pe nesimţite. Dar există viaţă dincolo de…taste? Sau formula „monitorul care nu se vede, se uită” funcţionează oare?
De la „joaca” cu computerul, la navigarea pe internet n-a fost decât un pas mărunt. Scrisorile parfumate au fost rapid înlocuite cu e-mail-urile, zâmbetul cu un emoticon banal : ) … Indiferent ce ne-a împins spre tastarea primului www, căutarea paradisului virtual, curiozitatea sau foamea de „free porn”, am rămas conectaţi, prinşi în mai mică sau mai mare măsură în această lume. Ne bem cafeaua de dimineaţă în faţa computerului, vedem filme pe computer, ascultăm muzică şi citim corespondenţa şi uneori cărţi pe computer. Pe Messenger ţinem legătura cu prietenii de departe, dar vorbim şi cu un prieten de care ne desparte un singur etaj sau o scară de bloc… Computerul nu mai este de mult o unealtă care ne uşurează viaţa, a devenit dependenţă, obsesie şi de multe ori ne complică existenţa. Cine-şi mai aminteşte de mIRC când are Second Life …sau blog? Trecerea de la web 1.0, de la site-urile „simple”, construite sau vizitate, la web 2.0, la blog şi de la jurnal la jurnalism, a fost aproape insesizabilă. Şi cum spune şi Dorina Guţu-Tudor în cartea ei „New Media” : „ultima soluţie, o nouă evoluţie”, după colţul blogului, ne aşteaptă web 3.0.
Dar toată evoluţia tehnologică nu era posibilă şi nu este eficientă şi fără un nou mod de gândire. Avem YouTube sau… RedTube , avem Wikipedia şi avem Google , avem MySpace , FaceBook , Hi 5 , o serie de pagini unde ne putem crea blog-uri gratuite: Blog Gratuit , WordPress , Blogger , Xanga , Sibir , Netlog şi multe-multe altele. Teoretic avem posibilitatea să fim – sau să pretindem – că suntem cine vrem, dar mai ştim cine suntem? Cine mai pierde vremea să „construiască” o pagină gen Tripod când e mai uşor “să-şi facă” un blog? Unii caută celebritatea, alţii anonimatul. Realitatea virtuală este tot o formă de realitate. Fuga în virtual este tot o „fugă pe gheaţă” şi este cum se spune: poţi fugi, dar nu te poţi ascunde. Toţi avem un IP…
Se nasc simpatii şi antipatii, se scuipă seminţe virtuale. Mai există oameni în spatele modemurilor sau am devenit umbre şi fantome? Este tot o chestiune opţională, eu am să mă deconectez acum şi vă doresc un sfârşit de săptămână frumos!
„Pentru a fi ziarist sau, cum se zice, publicist, românul nu are zor de nimic, nici chiar de gramatică.”
92.82.190.121.
Mă fascinează manipularea opiniei publice, a conştiinţei individului. „Am biruit!” am auzit ieri strigându-se din toate direcţiile. Insesizabilul Boc a devenit din „papagalul” şi porta-vocea Cotroceni-ului, peste noapte, „diabolic”. Actorii, medicii celebrează victoria de la Curtea Constituţională, „s-a făcut dreptate” se spune şi încă o dată ne scapă esenţa lucrurilor. „Curtea Constituţională a luat deciziile nu în funcţie de dreptul constituţional, ci evident, în funcţie de propriile interese ale membrilor ei.” – cum corect punctează şi Roxana Iordache pe blogul ei. Pe de o parte atât Avocatul Poporului cât şi o mare parte din Judecătorii C.C.-ului intrau sub incidenţa mult discutatei Ordonanţe de Urgenţă. Au decis să le fie bine, au luptat, încă o dată, pentru propriul lor buzunar burduşit. Shit! Pentru sensibilizarea opiniei publice, imaginea actorilor revoltaţi, a medicilor disperaţi, a fost o simplă şi o eficientă manevră de imagine. Manipularea a funcţionat ireproşabil, victoria reală este de partea acelora care trăiesc fericiţi până la adânci bătrâneţi din „dezmăţul pe banii publici“. Banii publici, adică banii noştri. La adăpostul acestor bani, rămân pe poziţie şi în funcţie, o întreagă armată din vechiul sistem care veghează la buna funcţionare a acelui sistem din cadrul sistemului (era să zic “ticăloşit”) şi a intereselor sale.
Departe de mine şi gândul să fiu partizanul lui Boc, nici măcar ingrata funcţia de avocat al Diavolului nu vreau să o exercit, dar este tot mai dezarmant faptul că nici după 19 ani nu reuşim să scăpăm de vechea gardă şi sub nasul nostru se predă ştacheta către următoarea (de)generaţie, iar noi aplaudăm cu un zâmbet tâmp ca la comandă…
Ştire exclusivă din Gândul : „PSD are un plan anti-Băsescu”. Nimic surprinzător. „PSD se bagă în tranşee pentru lupta de erodare a inamicilor-aliaţi de la guvernare. Planul „rezistenţei“ a fost parafat la întâlnirea de la Snagov a şefilor social-democraţi. Două exemple: Băsescu vrea să modifice Constituţia, PSD l-a desemnat pe Adrian Năstase să se asigure că se modifică totul, dar nu se schimbă nimic.” Aceste lucruri sunt fireşti şi de suprafaţă. Eu zic că marea manevră rămâne „independentul” Sorin Oprescu care o să fie cel mai puternic contra-candidat al lui Băsescu pentru un nou mandat la Cotroceni. De aceea rămân şi anumite semne de întrebare legate de lupta PSD-ului cu Băsescu privind modificarea Constituţiei. În perspectiva în care PSD speră să-şi introducă „calul Troian” la şefia statului, modificările dorite de Băsescu nu cred că-s chiar aşa departe de visele de puteri sporite ale domnului „retras” Iliescu. Cred că pe scenă se joacă încă o piesă de teatru şi dedesubt, se fac alte aranjamente: „business as usual, în mioriticul sens al fraternităţii şi totul „politically corect”! Trăiască FSN-ul, vedem la urmă care pulpă, care aripă….
