Lie Lady Lie

1969… Generaţia flower-power, idealurile hippie despre o lume a păcii şi iubirii în plin război din Vietnam, emanciparea chiar şi doar superficială şi de suprafaţă şi răbufnirile sexuale de din-înaintea bolii SIDA.
Sunt un tip agitat. Şi dubios. Să nu-i spun altfel fiindcă nici nu ştiu cum i-aşi putea spune. N-am stare. N-am linişte. E un virus, este-n sânge.
Lucrez la un set nou de piese şi planific o serie intitulată generic „Vintage” şi din care primul disc se va numi „Chasing Shadows”. Muzică… contemporană. Poate pe alocuri experimentală, puţin bizară, de ambient. De fapt nici nu are importanţă ce este. Scriu teme de pian şi le colorez, le aşez în făgaşe diferite. Muzică de film pentru o viaţă supra-realistă fără film în care decorul are rolul principal. Şi singurul.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=CQCnwkJFRlI]

„Lay Lady Lay”-ul lui Dylan a fost scrisă-n ’69, iniţial pentru coloana sonoră a filmului „Midnight Cowboy” regizat de John Schlesinger şi în rolurile principale cu Dustin Hoffman, Jon Voight şi Sylvia Miles. Dylan n-a terminat piesa la timp şi n-a mai prins filmul, însă la lansat sub formă de single în iulie 1969, pe faţa B fiind „Peggy Lee” şi s-a dovedit un mare succes, în State a ajuns până pe poziţia 7 în Hot Billboard şi-n Anglia pe locul 5 în clasamentul single-urilor. Aproape nu lipseşte din lista pieselor cântate live de atunci.

Şi au prelucrat-o mulţi, pe departe cea mai inspirată versiune fiind cea semnată de Ministry.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=wjGRIWNcZG0]

Ca o curiozitate, trupa Here a imprimat piesa pentru compilaţia tribut adusă celor din Ministry „Wish You Were Queer” din 1999. O versiune interesantă care mi-a stârnit curiozitatea pentru ei.

Minciuni albe. Minciunile menite să ne protejeze, menajeze. Dar ce te faci dacă secretele nu rămân secrete iar albul se transformă în roşu?

Aşa am ajuns de la „lay” la „lie” şi dacă tot e vintage, la vintage porn şi ceva catchup. „Fiona On Fire” este filmulu lui Shaun Costello    din 1978 completat cu imagini din „Erotikill”, filmul lui Jess Franco din 1973.
Muzica şi imaginile se completează şi mixul rezultat este la fel de spooky ca tot ce zboară prin capul meu şi uneori (mai) şi iese.