Viaţa este ca o cutie de bomboane de ciocolată, niciodată nu ştii ce găseşti în ea…
Miercuri aştepţi să se facă sâmbăta, sâmbăta nu-ţi ies socotelile şi aştepţi să se facă luni să o iei de la capăt, faci acelaşi lucru, aceeaşi rutină, aceleaşi greşeli, la capătul aşteptărilor aşteaptă aceleaşi dezamăgiri, dorinţa devine soră cu durerea, cad frunzele şi se înfig ca nişte ace, transpiri, să se facă miercuri, să se facă joi, vineri seara aluneci în noapte spre dimineaţa de sâmbătă când te culci cu acelaşi gust amar în suflet, obosit şi visând la o duminică cu soare…
Stau pe o bancă, zilele sunt ca nişte bănci, ne mutăm de pe una pe alta, uneori stăm singuri, alteori se mai aşează cineva, schimbăm sau nu două vorbe, ne oferim unul altuia bomboane de ciocolată, unele dulci, altele amare, apoi ne mutăm cu o zi, cu o bancă mai încolo, nici nu realizăm că băncile sunt aşezate în cerc, ne învârtim în acelaşi cerc cum şoricelul se învârte pe roata lui din cuşcă în speranţa că aleargă şi evadează, că se trezeşte pe o altă roată, un alt cerc, o altă cuşcă, poate mai dulce.
A pândit cu suspiciune, ieri, luminile necinstite de toamnă târzie… A recunoscut bănuiala aia a cumpărătorului de iluzii ascultând oferta mieroasă a vânzătorului de iluzii, dar care ştie că nu poate să refuze ispita, viciul.
Prea puţini ştiu ce e în sufletul meu.
– De ce vrei să distrugi mereu doi oameni care se iubesc?
Broderie de vise, cuvinte, frânturi risipite-n ceaţa care sper să nu se lipească de suflet… Dimineaţa de duminică se agaţă ca o vampă de gâtul meu, genul acela de fată pe care nu ai duce-o acasă să o prezinţi părinţilor, dar nu te-ai dezlipii de ea nici pentru o secundă…
Ştiaţi că pe mine filmele cu o uşoară tentă filozofică mă fac să gândesc prea mult? Să-mi pun întrebări existenţiale? Bine, de fapt nici nu trebuie să aibă tentă filozofică.
Chiar dacă o dau iar pe siropuri… băi, tre’ să recunoaştem uneori e nevoie şi de miere şi zahăr, nu numai sarea-n bucate – că destulă acreală pe lume.
…am mers până mi-au amorţit picioarele.
Lumea asta în care încerc să mă mai mişc este prea zbuciumată, prefer să visez că îl aştept pe Moş Nicolae…
Trăiam ca păsările călătoare. Iarna aşteptăm vara.
Luna noiembrie se zice ploaie. Şi ziua se spune gri. Iar norii… Norii se spun unul pe celălalt şi se-ndeamnă la rele.
Indiferent pe care bancă şi lângă cine mă mai trezesc, luni, vineri sa poimarţi… sunt recunoscător pentru zilele care se scurg aparent la fel şi par că au trecut degeaba…pentru oamenii care nu mă judecă şi nu mă schimbă şi cu care pot să mă răsfăţ.
Când şi-au pierdut oamenii culoarea?
Oamenii ar trebui să îşi dea voie să fie liberi. Liberi să iubească sau să nu dea doi bani. Liberi să alerge sau să stea pe o bordură cu o bere la picior şi o ţigară lipită de buze, uitându-se la alţii din jurul lor.
Vrei mai mult, mai mult şi nimic nu te poate opri.
Un principiu pe care-l ţin minte de la ora de economie, zicea ceva de “plăcerea continuă duce la diminuarea oricărei plăceri”, de unde forţând un pic logica, rezultă că o plăcere e cu atât mai intensă cu cât e mai rară şi mai redusă ca durată.
…revin la faza cu Universul care are el grijă din când în când să simţim că totuşi… merită! şi nu suntem chiar singuri acasă.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Y08SDuwrfjk]
servus…
inspirat joc, simplu… si iata cum gindurile fiecaruia pot fi ale tuturor si invers… in cerc… pe bancile alea… 😉
duminica frumoasa
toate cele bune!
frumos rezultat. si uite,e o duminica insorita!
“my mama always said: life is like a box of chocolates… you never know what you gonna get.” 😛
frumos post… inspirat 😉
tot cam subtzire ramine cam ca un suc de fructe poate fresh poate mai statut fara alcool insa ca pe vremurile astea ne-ar face prea seriosi … toti suntem preocupatzi cu noi insine si starul din noi … blogul e un ambalaj si ce conteaza e daca ai template-ul tau domeniu tau … si ceva ad-uri esti cel mai tare.. am ajuns sa ne facem propriul PR si sa fim institutii cu fatzada…. ce e in spatele acelei fatzade rara se va sti…. si prea putin ne lasam impresionati de ‘santiere in lucru’ ‘demolari’ .. vrem toti suflete ca ‘vile la sosea’ si mercedesuri pe coloana din dreapta !! sa mai zic ca blogurile seamana cu autostrada ???
Sufletul in toamna nazuieste dupa dulce, culoare, caldura… Atat de putin, dar uneori parca atat de greu de obtinut…
pentru i.o.flavius – ‘neaţa.
da, suntem foarte diferiţi şi… foarte asemănători. este încă un paradox uman.
la cafeaua de dimineaţă am făcut o plimbare virtuală pe la prieteni, dar şi necunoscuţi, am “săpat” prin bloguri şi gândurile mele s-au amestecat natural cu gândurile voastre… 🙂
e o zi splendidă la Bucureşti, m-am plimbat… până la secţia de votare… ha ha ha! 😛
toate cele bune!
pentru vanatorul – sărut-mâna. m-am plimbat, am citit şi mi-am ales câte o “ciocolăţică” de peste tot… 🙂
pentru unicornu’ cu miere – mulţumesc…. un efort comun, pot spune, dar “manipulat” după frământările mele…. 🙂
pentru UnSoricel – ştiu, nu-ţi plac “dulcegăriile”…. ha ha ha! 😛 azi aş fi băut o bere şi aş fi mâncat nişte ciocolată…. poate altădată. 🙂
blogul e tot o cutie în care nu ştii niciodată peste ce dai… în general şi la mine în special.
pentru MicheleLaBelle – avem aceleaşi gânduri dar sau ne pierdem în cuvinte, sau în tăcere…. parcă nici virtualul nu ne mai dezinhibă….
deci iti dadusi votu’ pe viu sau numa virtual ?
pentru UnSoricel – am votat. NU, NU, Antonescu. 😛 la secţia de votare, adică am pierdut 3 ore dus-întors că m-am dus la secţia de care aparţin în capătul celălalt al Bucureştilor. 🙂
şi am convins toată familia să-l voteze pe Antonescu. acum ce iese, aia iese. democraţia – îmi menţin părerea – nu e pentru proşti.
şi apropo: am fost nevoit să schimb şi regulile de pe blog, aprob eu comentariile că numai azi m-a bombardat o oră cu dejecţii “Euu”….
cum a fost votatu’ la voi?
imi cer scuze ca din motive pe care nu graba sau lipsa de timp le poate …’scuza’…, retranscriu aici raspunsul pe care l-am scris pe blogul meu
eu Va multumesc pt ca in aceeasta Duminica de toamna, frumoasa de la natura, dar cam impinsa in ceata de catre noi, sau , o parte dintre noi, am citit ceva ce mi- a alungat pe moment si durerea miinii si alte temeri;
da, eu as vrea/prefera sa pot sa visez in continuare ca in tolba lui Mos Nicoae voi gasi o bomboana de ciocolata pe care a o savurez intr-o clipa normala, nici redusa si nici rara, inchipuindu-mi intr-adevar, ca in acest Univers nu sunt(em) singuri acasa.
multumesc!
pentru anamariadeleanu – eu mulţumesc şi-mi cer scuze că mi-am permis să fur cuvinte şi gânduri neanunţat. 🙂
o bomboană de ciocolată este tot timpul bine venită chiar şi când este “doar” virtuală.
eu am vrut să-mi amintesc că suntem oameni normali, foarte diferiţi şi tot odată din multe privinţe asemănători. 🙂 parcă avem o tendinţă aproape macabră să căutăm şi să evidenţiem ce ne diferă, nu ce ne uneşte.
o seară frumoasă! 😉