The Stranglers – Decades Apart (2010)

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=kFeykueEZNI]

The Stranglers au fost prea Punk pentru muzica Electronică şi prea Electronici – şi intelectuali – pentru Punk. Prin „Golden Brown” de pe albumul „La Folie” din 1981 au devenit extrem de cunoscuţi, unda lor a lovit şi marii noştri artişti – cu ghilimelele de rigoare 😀 – şi Sfinx s-au grăbit să ne seducă cu „Într-un Cer Violet”, ciordeala o avem în sânge… Dar şi alţii s-au „inspirat” din creaţia lor – mă refer la The Stranglers, evident. 😀
Evit să scriu despre compilaţii, dar „sugrumătorii” merită mai mult decât un simplu review. „Decades Apart” este un CD dublu lansat în februarie, conţine măcar o piesă de pe fiecare album (sunt 16) şi are şi două piese absolut proaspete: „Retro Rockets” şi „I Don’t See The World Like You Do”.
Eu am avut bulan, un prieten cumpărase albumele „The Raven” (1979) şi „The Gospel According to the Meninblack” (1981), „coadă” – adică la pachet, obligatoriu – la nişte discuri Progresiv şi nu i-au plăcut, mi le-a vândut. Asta undeva prin anii ’80. Aveam salariul de 1250 Lei, un vinil original în stare bună costa 300, uneori chiar şi 500 Lei… 🙂 Pe mine m-au marcat definitiv piese ca „Dead Loss Angeles”, „Baroque Bordello”, „Nuclear Device”,  „Duchess” şi „Waltzinblack”, „Just Like Nothing on Earth”, „Second Coming”, „Waiting for the Meninblack” sau „Two Sunspots”, „The Gospel…” este un album absolut genial.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=pN3DJn-2TF0]

Cele două albume se leagă şi conceptual, ambele tratează subiectul vizitatorilor extratereştrii, a guvernării din umbră îmbinate ingenios cu texte biblice şi gnostice, cum spuneam, The Stranglers mereu au avut o abordare intelectuală, diferită de majoritatea trupelor din acele vremuri şi mai ales faţă de zona Punk, cu toate că au fost legaţi de mişcare indubitabil şi au avut şi boaşe (bollocks 😀 ).
Cu toate că au deschis turneul The Ramones şi Patty Smith din 1976, au fost priviţi de punkeri cu suspiciune: The Stranglers ştiau să cânte. 😀 Basistul Jean-Jacques Burnel avea studii de chitară clasică şi experienţa cântatului în orchestră simfonică, Jet Black anterior a cântat în formaţii de Jazz iar Hugh Cornwell a cântat Blues.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=hRSFIhIpumQ]

Primele 3 albume („Rattus Norvegicus”, „No More Heroes” şi „Black and White” – 1977-1978) ale formaţiei înfiinţate iniţial sub titulatura de The Guildford Stranglers în 1974 au avut priză la public şi s-au vândut foarte bine, trupa a pornit cu dreptul şi pe lângă pomenitul „Golden Brown” au avut succes cu mai multe single-uri de-a lungul timpului: „No More Heroes” (1977), „Peaches” (1977) – o rivală la clasicul „God Save The Queen” al celor din Sex Pistols în clasamentele anului, „Skin Deep” (1984), sau „Always the Sun” (1986) despre care Cornwell afirma că putea fi cel puţin la fel de succes ca „Golden Brown”-ul dacă CBS-ul şi-ar fi dat silinţa să o promoveze.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=DWOQYPybKpc]

Toate aceste piese se regăsesc pe acest material, şi multe altele. Discul 1 conţine 18, discul 2, 17 piese, nu doar single-uri, ci o trecere în revistă destul de substanţială a carierei formaţiei, disc cu disc de la „Rattus Norvegicus” la „Suite XVI” (2006).
Cele 2 piese noi au vână şi aerul Punk al anilor ’70-’80, The Stranglers sunt Retro, dar autentici, Electronica şi filonul Rock s-au împletit organic în muzica lor, şi-au păstrat şarmul şi vibraţia.
Pe lângă veteranii Jet Black, Jean-Jacques Burnel şi clăparul Dave Greenfield – sosit în 1975 în locul suedezului Hans Wärmling, îl avem pe Baz Warne la chitară, el s-a alăturat trupei în 2000 înlocuind-ul pe John Ellis cel care în 1990 l-a înlocuit pe Hugh Cornwell.
The Stranglers sunt istorie, istorie în derulare. 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=6l_ML-SMkAw]