Kings Of Leon – Come Around Sundown (2010)

I-am cunoscut pe băieţi cam la al doilea lor album, „„Aha Shake Heartbreak”, prin 2004-2005 şi atunci nu m-au impresionat cine ştie ce, erau încă o trupă americană care cânta Rock american, un fel de Dire Straits modern, dar dintr-o altă lume (sonoră), dar cu aceleaşi infuzii de Country şi cu un iz pronunţat de Southern Rorck. Am ciulit urechile la următorul album, „Because of the Times”, avea ceva special, se simţea ceva în aer. Şi „Only by the Night” lansat în 2008 m-a cucerit din prima şi a cucerit şi toată lumea, a făcut ravagii în clasamente şi trupa familiei Followill şi-au câştigat pe merit statutul de super-vedete. Într-o lume tot mai rece, distantă, alienată, „Only by the Night” a fost ca ultimul pai, mâna întinsă, o alintare şi o mângâiere, un disc cu mult suflet aşa cum rar mai apar în ultimul deceniu.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=gnhXHvRoUd0]

Succesul înseamnă şi o presiune imensă. Când eşti toată ziua pe sticlă, pe coperţile publicaţiilor de specialitate, la radio, ba, chiar şi de la robinet curge Kings Of Leon, lumea începe să aibă probleme cu tine. Nu mai contează nici munca, nici muzica, toţi văd în tine un succes şi-ţi aplică ştampila de „vândut”. La festivalul Reading din 2009 publicul i-a tratat cu ostilitate şi reacţia negativă n-a întârziat nici din partea trupei, şi-au spart instrumentele şi au abandonat scena…
„Come Around Sundown”, al cincilea album, urmează să fie lansat pe 15, 18, respectiv 19 octombrie şi din start porneşte cu „handicapul” că vine după superbul „Only by the Night”.
Cele 13 piese însumând ceva peste 47 de minute sunt mai apropiate de sonorităţile de pe „Because of the Times” decât de anteriorul material, nuanţele, abordările Southern au recâştigat din spaţiul pierdut treptat, în schimb au rămas orchestraţiile aerisite, spaţiile larg care creează o atmosferă aparte, a rămas abordarea sentimental-romantică care i-a deosebit de celelalte formaţii. Totuşi lipseşte ceva şi este greu de precizat cu exactitate ce.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=wPBbMbKSZrQ]

„I’ve got your money, but I want your soul…” cântă Caleb în „No Money” şi cred că undeva în zona aceasta este şi cheia răspunsului. Succesul, banii, nu sunt tot. Ba, uneori – paradoxal – în urma efortului prelungit, a muncii febrile, rişti să pierzi esenţa, sufletul, rişti să-l alterezi.
Nu e în totalitate cazul celor din Kings Of Leon. Dacă ai răbdarea să depăşeşti primele 2-3 piese („The End”, primul single – „Radioactive”  şi „Pyro”), discul încet-încet prinde contur. Ce totuşi le lipseşte este puţin nerv, puţină furie pozitivă, spontaneitate în plus. Parcă se lasă pradă unui fel de abandon cu prea multă uşurinţă. Lumea-i de rahat, lucrurile au luat-o razna, dar… „fight back dude, fight back!”
Poate că numai în capul meu se fac uneori conexiuni aiurea, mi-au amintit de danezii din Laid Back. Au ceva din abordarea, atmosfera lor – vezi piese ca „Sunshine Reggae”, “Highway of Love” sau “Why Is Everybody In Such A Hurry”.
Elementele Country/Southern sunt integrate în orchestraţiile aerisite şi subtile cu iz de (Indie) Rock, „Radioactive” sună familiar, are ingredientele ce au făcut albumul „Only By the Night” să sune proaspăt şi inedit, însă acum pare să fie doar un bis, aceeaşi mâncare într-o altă prezentare… În rest, cum spuneam, albumul se aşează treptat şi nu lipsesc piesele, momentele bune, este o audiţie absolut plăcută, relaxantă, uneori stropită cu ceva amărăciune, alte ori cu reminiscenţe de Rock(’N’Roll) din anii ’50-’60 („Mary”).
Cel mai mult mi-a plăcut „Pony Up” unde prind viaţă, au puls, dar sunt şi alte piese bune: Mi Amigo, Beach Side, No Money, etc.
Nu e un „Only by the Night”, dar definitiv este Kings of Leon şi poate asta este cel mai important, să fi tu şi nu să fi cine vor alţii să fi.