Trupa britanică, veterani şi supravieţuitori, nu sunt foarte cunoscuţi şi implicit nici apreciaţi pe la noi, în schimb au influenţat determinant evoluţia muzicii de la sfârşitul anilor şaptezeci şi până-n prezent, trupe mult mai faimoase se înclină în faţa lor şi-i amintesc ca fiind una din influenţele majore asupra muzicii lor. Metallica, Napalm Death, Prong, Soundgarden, Nirvana, Foo Fighters, Jane’s Addiction, Faith No More, Big Black, Tool, Primus, Porcupine Tree, Ministry, Nine Inch Nails, Godflesh, Pitchshifter, Lamb of God, Rammstein, Amen, Amebix, Opeth, The Banner, Blacklist, Shihad, Das Oath, sau Korn, toţi au absorbit ca buretele câte ceva de la Killing Joke, dacă ascultând noul „Absolute Dissent” veţi descoperii sonorităţi familiare, teme, riff-uri, soluţii cunoscute, nu Killing Joke sunt cei care le împrumută sau le re-folosesc, ci multe alte trupe s-au inspirat din patrimoniul Killing Joke.
Trupa a fost înfiinţată în 1978 de bateristul Paul Ferguson – la aceea vreme component al formaţiei Matt Stagger Band – şi vocalul Jaz Coleman. Ei l-au cooptat pe chitaristul Kevin “Geordie” Walker şi basistul Martin “Youth” Glover în urma unor anunţuri postate în reviste de specialitate. Pentru „Absolute Dissent”, după 28 de ani, prima oară cei patru şi-au reunit eforturile pentru a imprima un nou material.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=fcRu8j1i518]
Discografie (albume de studio):
Killing Joke (1980)
What’s THIS For…! (1981)
Revelations (1982)
Fire Dances (1983)
Night Time (1985)
Brighter than a Thousand Suns (1986)
Outside the Gate (1988)
The Courtauld Talks (1989)
Extremities, Dirt & Various Repressed Emotions (1990)
Pandemonium (1994)
Democracy (1996)
Killing Joke (2003)
Hosannas from the Basements of Hell (2006)
Absolute Dissent (27 septembrie 2010)
Killing Joke – Site oficial
Killing Joke – Pagină MySpace
Au plecat de la sonorităţile Post Punk, undeva din zona Joy Division, dar având un sunet mai murdar şi zgomotos. De-a lungul anilor au experimentat-cochetat cu diferite abordări de la New Wave, Gothic Rock la Heavy Metal şi Hardcore, de la Industrial la Synth Pop, Electro şi Rock Alternativ.
Şi-au câştigat notorietatea nu doar prin soundul original şi incisiv, dar şi prin concertele incendiare, spectacolul uneori bizar oferit pe scenă şi nu în ultimul rând şocând prin folosirea unor asocieri de imagini în care apăreau simboluri Fasciste alăturate unora religioase şi alte elemente şocante.
La începutul anilor optzeci Coleman devine tot mai interesat de ocultism şi în special de moştenirea lăsată-n urmă de Aliester Crowley (vezi AICI) şi este convins de iminenta apocalipsă ce se va abate asupra lumii şi decide să se mute-n Islanda, este urmat de Geordie şi Youth, unde pun în mişcare proiectul Iceland ulterior rebotezat în Niceland şi continuat de muzicieni locali.
În 1982 basistul Martin Glover este înlocuit de Paul Raven (ex Neon Hearts şi Kitsch).
Albumul „Fire Dance” din 1983 introduce mai multe elemente electronice, sintetizatoarele câştigă tot mai mult spaţiu, marchează o oarecare distanţare de sonorităţile Punk/Hardcore/Rock, tendinţă ce devine pregnantă pe următorul album, „Night Time” (1985).
Probabil cel mai controversat album al lor este „Outside the Gate” din 1988, un disc care original a pornit ca un proiect solo al lui Coleman în care l-a atras şi pe Geordie. Depăşind cu mult bugetul alocat imprimărilor, casa de discuri pentru a-şi recupera investiţia şi evident, în speranţa unui profit pe măsură, hotărăşte să scoată materialul sub titulatura Killing Joke. Ferguson şi Raven se împotrivesc şi sunt înlăturaţi fiind înlocuiţi cu Jimmy Copley şi Jeff Scantlebury.
Albumul este axat aproape exclusiv pe sintetizatoare, clape şi vocea – textele – lui Coleman, lipsesc riff-urile pregnate, percuţiile incisive.
În septembrie 1987 Colman ţine o prelegere la London’s Courtauld Institute în care expune filozofia din spatele materialului, conexiunile numerologice şi elementele oculte care au stat la baza materialului, Geordie şi Jeff Scantlebury conferind şi un fundal muzical minimalist, material ce ulterior este comercializat de Invisible Records-ul lui Martin Atkins sub titlul „The Courtauld Talks”.
Anul următor este repusă-n mişcare trupa, la bord este adus bateristul Martin Atkins devenit celebru prin colaborarea la trupa de după Sex Pistols al lui Rotten, Public Image Ltd. şi prin aportul său la Ministry. În oglindă, ceilalţi membrii Killing Joke participă şi contribuie la proiectul lui Atkins Pigface.
În 1990 revin cu un album extrem de intensiv: „Extremities, Dirt & Various Repressed Emotions” lansat sub egida Noise, casă de discuri germană.
În 1992 este lansat proiectul şi albumul auto-intitulat Murder, Inc. care-i aliniază pe Geordie Walker, Martin Atkins, Paul Ferguson, Paul Raven, clăparul John Bechdel (Ministry, Fear Factory, Prong, Pigface, Killing Joke, Abstinence, False Icons, Ascension of the Watchers) şi solistul Chris Connelly (Finitribe, Revolting Cocks).
Fapt divers, Killing Joke dau în judecată formaţia Nirvana fiindcă susţin că piesa „Come As You Are” este copiată după piesa lor „Eighties”, dar renunţă la proces odată cu moarte lui Kurt Cobain…
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=s1oyfG6t2ew]
Coleman produce şi albumul de debut al celor din Shihad cu care ulterior are mai multe altercaţii.
După albumul „Democracy” şi turneul de promovare, trupa decide să ia o pauză prelungită.
Coleman cu Youth produc un album simfonic bazat pe instrumente cu corzi şi având la bază teme Rock ale unor formaţii ca Led Zeppelin, Pink Floyd şi The Doors. În urma acestui experiment Coleman devine compozitor rezident pentru orchestrele simfonice din Cehia şi Noua Zelandă.
Coleman, Geordie şi Youth repornesc motoarele trupei în 2002 iar moartea lui Paul Raven în 2008 îl readuce-n trupă şi pe Paul Ferguson.
V-am povestit toate acestea fiindcă noul produs este la fel de colorat ca istoria formaţiei, de la sonorităţi Rock zgomotoase până la electronică fină şi nuanţe Synth Pop, Killing Joke au alineat tot arsenalul sonor de care dispun şi au creat un disc care poate fi perceput şi ca un „Best Of” cu piese absolut noi.
Pentru cei care nu cunosc trupa, este o ocazie absolut adecvată de a-i cunoaşte şi descoperii.
Cele 12 piese proaspete satisfac aşteptările oricărui fan Killing Joke. De la piese zgomotoase (Fresh Fever from the Skies, This World Hell, Endgame, The Great Cull sau Depth Charge) la momente mai experimentale şi îmbibate cu electronică (European Super State), discul conţine numai piese de excepţie.
Killing Joke au furnizat un material ireproşabil, au dat ce au avut mai bun.
De ascultat, obligatoriu!
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=zk7SZYdAL_U]
Foarte fain albumul.
o trupă foarte interesantă, mereu în mişcare, dar prea puţin apreciată.