Totul pentru PUNK, totul…

pentru victorie!

Am mai vorbit despre Punk şi n-am să mă repet, abordarea, concluzia mea este că avem de-a face cu o atitudine, ci mai puţin cu un stil explicit, închistat muzical.
Punk-ul a venit ca o contra-manifestaţia vis a vis de abordarea „pace, iubire şi flori” a generaţiei, mişcării Hippy, ideologic situându-se tot în stânga, dar având o abordare directă, chiar brutală.
Muzica chiar dacă are la bază acelaşi bătrân Rock’N’Roll, de-a lungul timpului artiştii au adăugat fiecare după plac şi inspiraţie elemente Rock, Metal, Raggae, New Wave, Folk, Pop sau Jazz, au apărut sub-genuri şi genuri noi de la Hardcore la Pop Punk, de la Crossover la Ska.
Spuneam că la origine a fost tot o mişcare de stânga, dar evident a apărut şi versiunea de dreapta denumită Oi (anii ’70, pioneri fiind britanicii The Business). Dar anii ’80 şi mai ales ’90 au estompat în mare măsură latura politică (şi de protest/manifest) al mişcării, globalizarea şi comercializarea (corporatizarea) n-a iertat nici Punk-ul şi ironic azi avem şi Pop Punk, roşul a fost diluat şi îndulcit, a devenit balon de săpun şi… roz.

Se spune că la 19 ani eşti socialist (de stângă), la 30 liberal (de dreapta) şi după 40 devii conservator… În anii ’80 când am descoperit The Sex Pistols, The Clash, The Exploited şi Dead Kennedys m-a cucerit spiritul protestatar, n-a contat ideologia, ba mai mult, combăteam stânga cu stânga, oarecum contra naturii. Şi contra naturii, logicii a fost şi regimul opresiv care interzicea acele materiale care în fapt militau pentru ideile de stânga şi contra Capitalismului…
Vă plictisesc?

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=2Oj9ZMxFC7o]

Am tot auzit vorbindu-se în aceste zile despre „adevăr” şi este tot mai evident că adevărul nu este unul, ci un complex de date şi fapte legate mereu de context şi de punctul din care priveşti lucrurile.
În anii ’80 nu exista încă internet, România era în beznă şi la propriu şi la figurat, ne bucuram la o carte, la un disc, la o ciungă cum nu cred că azi ne-am mai putea bucura pentru ceva… Ironic? Când ai totul – cel puţin la îndemână – nu mai ai nimic. Azi trăim în democraţie, se închid teatrele…
Nu ştiu de ce se încearcă azi cosmetizarea regimului dictatorial al lui ceauşescu, n-a fost nimic romantic în „epoca de aur”. Nu pentru mase, nu pentru popor, doar pentru nomenclatură. Şi nomenclatura s-a salvat şi-n decembrie ’89, se salvează şi acum. Iar poporul nu este victimă, ci prost. Iar proştii sunt făcuţi proşti grămadă şi constant şi sistematic prostiţi.
N-am să-l iert nici pe ceauşescu, nici pe iliescu, cum n-are cum să găsească iertare la mine nici băsescu. Măcar am aflat răspunsul la o întrebare pe care mi-am pus-o în ’90: „alegi salam ori libertate?”…
Nu-i urăsc, ar fi o povară nejustificată, dar dacă am câştigat ceva în ’89, am câştigat acest drept să nu uit şi să nu iert. Nu au nici o scuză şi nu mă obosiţi cu justificările (puerile)! Am fost radical la 16 ani, la 20 de ani, m-a prins şi 40 şi fuck! sunt tot radical, am un singur şi acelaşi răspuns:

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=u-Hlsd0z10M]

Mai există Punk protestatar şi co-există şi Punk de divertisment. Ascult cu aceeaşi plăcere Gogol Bordello şi Green Day fără nici o problemă, cum ascult Pantera şi peste 5 minute Miles Davis. Nu ascult „muzică bună”, ci ascult ce-mi place şi nu discriminez în funcţie de eticheta lipită de produs.

S-a adunat un teanc considerabil de discuri din zona Punk şi azi a venit momentul să le trec prin blogo-blender-ul meu.
Am în meniu: regal Gogol Bordello, un disc şarmant în note Blues semnat Nina Hagen, veselie şi lejeritate din însorita Italie via Vanilla Sky şi noul Honor Bright – import America.
N-am epuizat stocul, dar supradoza poate avea efecte secundare grave. Ca algocalminul. 😀 Nu-mi cerţi reţetă!!!

Gogol Bordello – Trans-Continental Hustle (2010)

Gogol Bordello pagină oficială

În data de 27 aprilie a fost lansat al 5-lea album Gogol Bordello, după „Super Taranta!” scos în 2007. Între cele două, anul trecut au scos pe piaţă un CD şi un DVD „Live from Axis Mundi”.
Gaşca înfiinţată de ţiganul de origine ucrainiană Eugene Hütz în 1999 în Lower East Side-ul New York-ului este catalogată ca Gypsy Punk (Punk ţigănesc) şi amestecă incisiv folclor ţigănesc cu un Punk-Folk protestatar, au show-uri explozive şi cei care au avut răgazul şi inspiraţia au putut să-i vadă şi live anii trecuţi la Bucureşti.
Trupa s-a transformat într-un ansamblu multicultural, în formula actuală avem ruşi, evrei, etiopieni, americani, scoţieni şi ecuadorieni, dar prin trupă a trecut şi un chitarist de origine română: Vlad Solovar.
Cele 13 piese al materialului proaspăt sunt încă o colecţie perfectă de melodii cu iz folcloric transpuse în abordare Punk şi chiar dacă lipsesc chitarele distorsionate, totul este strict acustic, Gogol Bordello are uneori mai mult nerv, explozivitate ca multe din găştile (Heavy) Metal care repetă mecanic clişee şi formule obosite din anii ’70-’80 şi încearcă să ne convingă că au inventat overdrive-ul şi cu sabia în mână decapitează cu vitejie balauri.
Este suficient să asculţi „We Comin’ Rougher (Immigraniada)”, „My Companjera” „When Universes Collide”,  „Raise the Knowledge”, „Uma Menina Uma Cigana”, „Last One Goes the Hope” şi fără exagerare pot înşira toate piesele discului. Gogol Bordello rulz!
Eugene are ceva din alura lui Frank Zappa şi este cel mai veritabil trubadur urban de la Eric Burdon încoace.
Fie vorba de piese lente, balade sau de momentele ritmate, animate, vii, Gogol Bordello au nerv, culoare, sunt debordanţi.
53 de minute excelente ce te fac să uiţi de Bregovici, Kusturica şi oferă o incursiune incisivă din perspectivă ţigănească, onestă, nu doar în lumea acestora, ci în realitatea contemporană, urban-globalizată, (post) modernă.
Mie îmi plac ţiganii. Nu ăştia cu burta pe afară şi-n şlapi care defilează prin capitală şi sunt mândrii că sunt români şi „au manele-n căşti şi aur pe degete”. Nu. Ţiganii. „To hell with your duble standards: we’re coming rougher every day!”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=OauoL-z3K5E]

Nina Hagen – Personal Jesus (2010)

Nina Hagen pagină MySpace

Probabil că Nina nu este cea mai populară faţă, n-a fost o păpuşă (gonflabilă), o divă (de divan), dar de la  sfârşitul anilor ’70, Nina mereu a avut ceva de spus, vocea ei puternică şi atitudinea sa provocatoare a cucerit nu doar publicul, dar a atras aprecierea unor figuri marcante ca Johnny Rotten (Sex Pistols) şi Anthony Kiedis (Red Hot Chili Peppers).
Născută în Germania de Est într-o familie cu rădăcini evreieşti, la 21 de ani ajunge în Berlinul de Vest şi din acel punct cariera ei muzicală înfloreşte vertiginos, de la originile Blues-Rock intră-n contact la Londra cu mişcarea Punk şi astfel păşeşte spre o abordare mult mai incisivă, protestatară.
Vocea ei deosebită şi abordarea de la nuanţe Blues a la Janis Joplin la canto stil operă o diferenţiază şi o evidenţiază. Se bucură de succes mai ales în anii ’80 şi chiar dacă în anii ’90 intră într-un oarecare corn de umbră, rămâne activă şi prezentă, dovadă stau cele 10 albume lansate după ’89 (din totalul de 16), ultimul disc fiind „Irgendwo auf der Welt” din 2006.
Nina (55 de ani) abordează teme sociale, rasiale, ecologice, a fost pasionată o vreme de OZN-uri , vegetariană, militantă pentru drepturile animalelor şi s-a pocăit în 2009botezându-se în rândul Bisericii Protestante Reformate.
Recunosc, cu acest nou album m-a pus într-o oarecare dificultate. Intitulat după piesa celebră a celor din Depeche Mode, la prima citire a titlurilor pieselor am mirosit un disc de cover-uri. Mi-au sărit în ochi „God’s Radar”, „Nobody’s Fault But Mine”, „Down At The Cross” şi „All You Fascists Bound To Lose”.
Nu m-am înşelat, cu excepţia piesei Depeche Mode avem de a face cu un buchet de Gospel-uri tradiţionale, mai mult sau mai puţin celebre. Pentru două piese n-am nici un reper, „Take Jesus With You”, poate fi o piesă originală cum poate fi tot o prelucrare, tot materialul este îmbibat de Blues/Country şi spiritul Gospel şi ar mai fi „On The Battlefield” care şi ea sună foarte tradiţional.
. Filonul Punk a fost eliminat complet, tot discul este o cântare al lui D (cu „D” mare), zonă cu care nu simpatizez deloc, totuşi discul este plăcut, Nina are forţa să se facă ascultată, vocea ei este neschimbată, incisivă, orchestraţiile sunt excelente.
„God’s Radar”-ul îl ştiam de la Dixie Hummingbirds; „I’ll Live Again” este cunoscută în interpretarea lui Margaret Allison; „Personal Jesus”-ul celor din Depeche Mode a fost „gospelizat” cu gust; „Nobody’s Fault But Mine” este tot un Gospel, prima versiune înregistrată îi aparţine lui Blind Willie Johnson, chitarist Blues-Gospel şi datează din perioada 1927-1930. Una din cele mai populare versiuni este însă cea semnată de Led Zeppelin şi apare pe albumul „Presence” din 1976.„Down At The Cross” este celebră în interpretarea lui Donnie McClurkin; „Just A Little Talk With Jesus” este un alt Gospel atribuit lui Cleavant Derricks din 1958;„Mean Old World”-ul îl ştiam cântată de Marion Williams (1962) şi tot de la ea cunoşteam şi „Sometimes I Ring Up Heaven”; „Help Me” o ştiu doar în interpretarea lui Johnny Cash, dar foarte posibil să fie tot o piesă mult mai veche; „Run On”-ul l-am ascultat în interpretarea celor din Blind Boys of Alabama şi „All You Fascists Bound To Lose” cred că-i aparţine lui Woody Guthrie, dar este celebră prin prelucrarea lui Billy Bragg, un activist de stânga care abordează un Folk-Punk cu elemente de Rock Alternativ.
Sunt câteva piese care sună foarte bine, parcă prind mai bine; „Mean Old World”, „Run On”, „All You Fascists Bound To Lose” şi „Sometimes I Ring Up Heaven”, dar tot discul sună unitar, echilibrat.
Nu mai e Nina pe care o ştiam, dar este tot Nina.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=OcFSodN39iY]

Vanilla Sky – Fragile (2010)

Vanilla Sky pagină MySpace

Pe băieţii aceştia i-am îndrăgit acum 3 ani cu un cover extrem de zemos al piesei „Umbrella” al Rihannei, single care a beneficiat şi de un video-clip pe măsură, inspirat şi plin de umor. De altfel, clipul a fost cel mai popular clip de pe YouTube în Brazilia şi se situează pe locul 64 din clasamentul general.
Sunt italieni, au debutat în 2002 cu albumul „Play It If You Can’t Say It”, a urmat „Changes” în 2007 pe care este inclus şi amintitul cover iar anul acesta ne-au furnizat noul material, acest „Fragile” care conţine 14 piese proaspete, unele în engleză, altele în italiană.
„Fragile” continuă pe aceeaşi linie Punk Rock, Pop Punk, Power Pop în care s-au situat şi materialele anterioare, pe alocuri amintesc de Green Day, alte ori au un sound mult mai european, mi-a venit în minte David Bowie din 2003 – albumul „Reality”, dar şi de alţi britanici mai proaspeţi, The Enemy, Kaiser Chiefs sau Stereophonics.
Vincenzo Mario Cristi – voce chitară, Daniele Brian Autore – voce, chitară şi praspăt sosiţii Antonio Filippelli – bass şi Jacopo Volpe – tobe au un simţ dezvoltat pentru melodii şi armonii, ritmurile sunt vânoase, orchestraţiile simple şi rotunde, nici vorbă de protest, dar nici de amărăciune, nici chiar în piesele mai lente, băieţii degajă voie bună şi energie.
„Milano”, „Just Dance”, „Back”, „Hurt-a-do” sau „Vivere Diversi” sunt doar câteva din piesele care prind cu uşurinţă, îi pot propulsa din nou în fruntea clasamentelor europene.
„Fragile” nu este o piatră de hotar nici măcar pe segmentul acesta, dar este un disc dinamic, plin de energie şi melodii bune, deasupra mediei, deasupra produselor pe bandă rulantă.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=zGnt2cCt7HI]

Honor Bright – Action! Drama! Suspense! (2010)

Honor Bright pagină MySpace

Liam DiCosimo – voce, Tim Paige – voce, chitară,Anthony Merritt – Bas, voce, Ryan Gilmore – chitară, voce şi Curt Henry tobe s-au întors şi proaspătul lor album, „Action! Drama! Suspense!” este al doilea lor material de la înfiinţarea din 2006.
Original s-au numit Trouble On The Dance Floor, dar ca să evite orice confuzie şi asemănare cu mai celebrii Panic At The Disco şi-au schimbat numele în actualul Honor Bright, împrumutat din cartea „Rocking Horse Winner” lui D.H. Lawrence.
După turnee alături de Cartel, Anberlin, Boys Like Girls şi Bayside în 2007 au lansat albumul de debut „Build Hearts From Stars”.
Pop Punk-ul lejer, degajat, energic – şi foarte-n vogă – a prins rapid, trupa a devenit una din favoritele programului Total Request Live pe MTV dincolo de ocean.
În 2008 schimbă casa de discuri şi este reeditat primul album cu două piese bonus şi pleacă din nou la drum cu Forever The Sickest Kids.
Noul disc conţine setul proaspăt de 11 piese şi trupa a rămas în aceeaşi zonă veselă şi dinamică, partea însorită a Punk-ului.