Viţa De Vie – Fetish (2010)

Revoluţia şi anii imediat următori au adus la suprafaţă un val nou de trupe şi – poate surprinzător – a existat şi un public numeros amator şi consumator al noilor formaţii şi trenduri.
Din nefericire conjunctura favorabilă n-a fost nici susţinută, nici fructificată. Am mai spus-o: nu avem nici tradiţia culturii şi al subculturilor, iar industria muzicală nu face excepţie de la caracteristicile celorlalte industrii, este tot una de cumetrie şi disfuncţională.
Astfel acel val şi toată generaţia a fost îngropată ca şi mai toate celelalte idealuri ale revoluţiei din ’89, s-a ales praful de tot şi de… toţi. Şi de trupe, şi de public.

Viţa De Vie – Adrian Despot – voce, chitartă; Sorin Dănescu – clape, efecte speciale; Sorin „Pupe” Tănase – tobe, Cezar Popescu – bas şi basistul Adrian Ciuplea (formula actuală) – au intrat în peisaj prin 1996 şi conform poveştii oficiale numele vine dintr-o glumă – ironie – al lui Adrian Ordean la adresa trupei – şi numelui – Sarmale Reci.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=rabX74Oq7Ow]

Cu mici schimbări de componenţă, gaşca lui Adrian Despot a rezistat intemperiilor de tot felul din anii aceştia şi 2010, după 14 ani de activitate ne-a adus şi al şaselea album, „Fetish”.

1997 – Rahova
1999 – Fenomental
2001 – Exxtra
2002 – Doi
2004 – 9704 (Best Of)
2007 – Egon
2010 – Fetish

Este mereu ingrat să scrii despre găştile autohtone: dacă scrii de rău – eşti invidios, dacă scrii de bine – te-ai „vândut”, eşti amic cu respectivii. Lumea muzicii de la noi este mult prea mică – şi parcă tot mai mică – iar egoul este mult supradimensionat.
Viţa De Vie merită respectaţi pentru rezistenţa lor. Măcar pentru asta.
Pe mine m-a deranjat la ei inconsecvenţa muzicală. Au fost mereu după cum bate vântul, în context strict autohton au fost o pată de culoare, dar privind în ansamblu mereu au fost cu un pas, doi în urma trendurilor venite de dincolo, le-a lipsit personalitatea, caracterul, „faţa”.
„Rahova” purta amprenta epocii Grunge şi influenţa directă Soundgarden.
La „Fenomental” – după umila mea părere cel mai bun produs al lor şi ca ambalaj şi ca conţinut – au cotit-o pe urma celor din Korn. „Exxtra” a marcat pe zona Limp Bizkit ca pe albumul „Doi” să se orienteze spre Indie şi Rock-ul Alternativ uşor inodor.
„Egon” nu m-a convins cu abordarea foarte soft şi colecţia de balade şi sonorităţi acustice, este un disc fără consistenţă, cam prea de categorie uşoară.
„Fetish” măcar în titlu marchează mai incisiv, poartă o premisă mai întunecată, nutreşte speranţe.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=BYllPg8_Jpg]

Noul album a fost lansat pe 18 martie cu Gazeta Sporturilor la preţul de 9.99 RON. Aşa mai afli ce-a mai tras pe nas Mutu, cu cine şi-o mai trage Cristea şi alte asemenea „ştiri sportive” – în lipsa performanţelor – şi te alegi şi cu un CD.
În contextul în care oricum nimeni nu mai cumpără nimic, fără sponsorizare şi găselniţe de marketing, orice efort este nu doar pierdere de timp şi energie, dar şi financiară.
Cu sponsorizare de la Tuborg şi distribuţia prin Gazeta Sporturilor Viţa De Vie au făcut cel mai bun lucru posibil.
Băieţii nu duc lipsă de idei, de exemplu cu ocazia lansării de la Silver Church cei care intrau pe Facebook şi se declarau fanii formaţiei, primeau o invitaţie la eveniment.

Dar să vedem ce ne rezervă albumul.
10 piese, pentru stomacul meu mult prea cuminţi. Direcţia aleasă cu „Doi” şi oarecum continuată pe „Egon” s-a păstrat, chitara are câteva mici scăpări, se mai aude câte un riff pe ici-colo, dar sunetul, aranjamentele sunt făcute în aşa fel încât să nu deranjeze foarte tare, să fie consumabile de un public nedefinit şi cât mai larg. Însă Rock-ul – în capul meu – trebuie să deranjeze. Despre asta este vorba, asta înseamnă Rock. Ce este pe acest disc este cuminte. Rock pentru fete şi asta fără să intenţionez să supăr sau să jignesc fetele.
N-am fost la lansare, dar sunt convins că live băieţii sună mult mai convingător.
Piesa care dă titlul materialului mi s-a părut cea mai interesantă. Are mai mult nerv, mai multă incisivitate, transmite ceva. Nu-ţi smulg riff-urile capul, nu te ameţeşte tempoul, dar prinde.
Celelalte 9 piese balansează între Rock şi Pop într-un sens şi spaţiu larg, discul sună bine, curat, poate prea curat, uneori dând uşoară senzaţie de sterilitate. În „Mori” se amestecă fraze mai incisive cu Folk-Rock-ul marca Celelalte Cuvinte. „Azi” are la bază un riff modern peste care vin cu teme Indie şi nuanţe New Wave/Post Punk. „Ca Un Clovn” pleacă tot de la un riff făţos, la zi, piesa rămâne în zona media ca tempo şi are amprente de Rock american contemporan, undeva în zona crepusculară dintre Nu Metal şi Emo. „Eşti Mai Frumoasă (Când Plângi)” este un cântăcel semi-acustic ce poate o să prindă la radio şi aminteşte de albumul anterior. „Vreau Mai Mult” are un refren ce aminteşte de Faith No More, dar toată piesa are ceva împrumutat din atmosfera albumului „Album of the Year”, are câteva momente mai sumbre, întunecate. „Mă Ridic” este tot o piesă din categoria „Eşti Mai Frumoasă”, este şi nu este o baladă. Ca şi „Drumul Spre Iad” ce iar poartă ceva amprente Faith No More. „Ţine Minte” este o baladă cam banală din zona Rock „plângăcioasă”, ceva genul „plouă şi beau”…. „Praf de Stele” închide discul tot în zona melancolic-acustică.

Maturizare sau… plafonare? Greu de spus. Cred că vor prea mult să placă şi prea puţin să fie ei înşişi. Cumva asta a fost senzaţia pe care mi-au lăsat-o tot timpul.

Mai am o singură curiozitate: via legăturile cu Tuborg, prind sau nu scena de la Sonisphere?
În definitiv contează pe cine cunoşti, nu… (?)