The Dillinger Escape Plan – Option Paralysis (2010)

Pe The Dillinger Escape Plan i-am cunoscut „accidental” via Mike Patton și E.P.-ul „Irony Is a Dead Scene” din 2002 al formației pe care Mr. Patton, workoholic irecuperabil, le-a dat mai mult decât o gură de ajutor.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=kGNb-YT5ECA&feature=fvst]

Trupa abordează un Metal avangardist cu multe elemente de fuziune, sunt catalogați Mathcore, dar am fost tentat să-i numesc Schizo-Metal… 😛 Nu-i ușoară „împrieteneala” cu acești americani, însă odată făcută, odată pătrunși în lumea lor tulbure și zgomotoasă putem descoperii dimensiuni nebănuite, abordări intense și interesante, combinații neașteptate, într-un cuvânt, oferă un adevărat experiment sonor.

„Option Paralysis” lansat pe 22 martie este al patrulea lor albumși este (probabil) cel mai colorat material al formației până-n prezent, asta ca să nu spun „comercial” fiindcă acest termen este total ne la loculul lui în contextul sonor al formației.

10 piese, puțin peste 41 de minute de muzică (și termenul de muzică în cazul lor chiar nu este doar un fel de a spune), o experiență deosebită, un disc pe care parcă mai bine ca niciodată The Dillinger Escape Plan au reușit să combine pasajele zgomotoase de Metal cu cele experimentale, aerisite, armonioase.

Ascultând și reascultând discul mi-au venit în minte o groază de nume de la VoiVod, Tomahawk și Cynic la paralele cu Between the Buried and Me sau Devin Townsend. Lumea celor din The Dillinger Escape Plan are punți de comunicare, zone de interferențe cu aceștia (și cu o serie de alți artiști), dar există și diferențe evidente, fiecare din acești artiști are personalitate aparte, amprentă personală chiar dacă toți aceștia pescuiesc în aceleași ape tulburi ale avangardismului post modern.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=YY-JkeXK4dU&feature=related]

“Farewell, Mona Lisa” deschide materialul direct, în mod brutal, aproape în note Grindcore și sonoritățile schizofrenice, notele armonice să se strecoare treptat, pasajul aerisit, aproape senin să vină ca o mână întinsă, o gură de aer după care „demența” să răbufnească din nou cu intensitate, dar ceva mai așezat, schimbările de tonuri și ritmuri constituie o construcție aproape amețitoare, dar paradoxal, face lucrurile mai ușor de urmărit, muzica se lasă ascultată.

“Good Neighbor” are abordare Hardcore, o piesă scurtă (2:30) și intensă cu sound modern și incisiv, fără multe artificii și-n același ton sumbru și schizofrenic.

“Gold Teeth on a Bum” aduce pe lângă intensitate și ceva mai multe armonii, compoziția este mai complexă, ritmul este ceva mai lent, balansat și apăsat, exploziile zgomotoase amintesc de momentele tulburi a la Tomahawk, piesa are un groove intens, crește exploziv, vocea lui Greg Puciato ba ne ghidează armonios, ba urlă cu violență, temele muzicale sunt solide și bine legate.

“Crystal Morning” este încă o incursiune scurtă și zgomotoasă, colorată cu notele de nebunie ca și următoarea “Endless Endings” care împinge și mai departe experimentul tulbure-zgomotos, momentele mai „liniștite” sunt la fel de intense, oricât aș vrea să evit, la fel de schizofrenice.

“Widower” aduce puțin calm, pianul și vocea destinde pentru moment atmosfera, piesa crește frumos, elemente de Jazz se suprapun unei construcții dinamice Rock, aproape pe nesimțite ajung înapoi la intensitatea Metal-ului zgomotos, apoi rup piesa cu încă o temă Jazz frumos colorată de pian ca-n final să răbufnească iar riff-ul. 6 minute fascinante. 🙂

“Room Full of Eyes” continuă în nota tulbure-zgomotoasă a la Tomahawk, ritmul rapid și complex, disonanțele și vocea agresivă lovesc neiertător.

“Chinese Whispers” are apăsare, construcția lentă amintește de Black Sabbath, dar „ambalajul” este extrem și modern, zgomotos și tulburător.

“I Wouldn’t If You Didn’t” apasă ușor accelerația însă rămâne într-o zonă de relativă „normalitate”, tensiunea însă planează ca o umbră, uneori se accentuează, alteori rămâne estompată de armoniile plasate cu multă inspirația, răsturnările fluente, dinamica cu care schimbă temele.

Finalul cu “Parasitic Twins” are tonuri misterioase, tensiune parcă se dispersează, pune punct frumos unui material extrem de intens.

Acest „Option Paralysis” are farmec, are un șarm aparte, este o călătorie care odată gustată se vrea retrăită și discul rămâne înțepenit în player. Nu spun că The Dillinger Escape Plan sunt „comestibili” pentru un public larg, însă pentru cei cu urechi și pentru altceva decât adunături de clișee și „imnuri” previzibile, americanii reprezintă o alternativă extrem de incitantă.