Prizonierul din camera 1403 (însemnarea nr. 2)

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=YQu8PCkI_V0&feature=related]

Îmi este teamă să recitesc însemnarea anterioară, cuvintele sunt cuţite, lama se întoarce împotriva celui care a folosit-o, adevărul se răsuceşte-n rana deschisă şi suferinţa rar poartă-n ea sămânţa eliberării. Oare când ajunge cuvântul la os?

Gândurile se desfac ca frunzele palmierilor în bătaia de vânt a dimineţii. Cerul este de un violet de nepătruns, umbrele se disting cu greutate, dansul tăcut al zorilor se ondulează în obscuritate.
Îmi mai aprind o ţigară, gest reflex, nevoia de a simţii ceva între degete, ciot pubertin de pe vremea când parcă mâinile se alungeau inexplicabil şi nu ştiam ce să facem cu ele. Fumul îmi ustură limba, plăcerea pare o autosugestie, o altă iluzie de care mă agăţ cu disperarea muribundului.
Nu mă pot salva de mine şi mă aştept să o faci tu.
Greţoasă ori ba, îmi vreau fericirea înapoi!
Mai trag un fum.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=wigqKfLWjvM&feature=fvst]

Bărbaţii fideli sunt plictisitori.
M-am refugiat în baie, am tras uşa încet să nu deranjez nici măcar cu o dâră de lumină şi stau cu cartea lui Pascal Bruckner „Iubirea faţă de aproapele” în braţe pe veceu… „greţoasa ta mică fericire” – cuvintele răsună sarcastic şi mă gândesc la propria mea cochetă nefericire. De ce ţin femeile la siguranţă, la stabilitate – unele acceptă şi să încaseze bătăi şi umilinţă – dar pe de altă parte bărbatul fidel ar fi plictisitor? Sau contra confort închidem ochii?
Sebastian – personajul din carte – hotărăşte să rupă cercul, să iasă din minciuna în care trăieşte…cu o altă minciună. Greşelile, drumul ocolit este mereu mai la îndemână decât adevărul, simplitatea, privitul în ochi. Paradoxal sau nu, suntem nişte fiinţe ciudate. Ne place să spunem „complexe”, dar este doar un sofism ieftin. Muşcăm mâna care ne hrăneşte, săpăm groapă altuia sau ne furăm căciula singuri.

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=xwhBRJStz7w&feature=related]

Însă uneori suntem hrăniţi cu otravă, mâna întinsă se transformă într-un pumn şi ne loveşte direct în faţă, săpăm gropi în loc să construim poduri şi purtăm pălării care nu ne vin, ne mănâncă pielea sub ele. Suntem fiinţe ciudate, dar ne place să jucăm roluri, roluri puerile, mediocre, scrise pentru alţii, bravăm, defilăm de multe ori ca împăratul în noua sa haină: în fundul gol. Şi zău, ne place.

Mai am o gură de cafea, mai sunt câteva minute până se crapă de zi, trag fumul cu sete, mi-e dor să miros marea, să-mi pierd privirea în zare, să-mi imaginez că sunt departe, undeva şi mai departe, dincolo de minciunile cu care m-am înconjurat şi-n care mă scufund. Uneori nicăieri nu ne este bine, dar sperăm că-n altă parte ar putea fi. Suntem păsări în colivie, atunci când stăpânul uită uşiţa deschisă nu suntem capabili să ne luăm zborul. Confortul greţoşeniei cunoscute…
Holul lung este inundat de lumina blajină a veiozelor de perete şi în capătul culoarului uşa spre ieşirea de incendiu este o invitaţie indecentă larg deschisă. Ca buzele tale.

Fecioarele sunt plictisitoare.
Îmbâcsit de praf, într-o încăpere întunecată, orientată inevitabil spre nord, îmi imaginez un om mărunt, în haine tocite de culoarea maro sau gri, spatele chircit, bătrân sau îmbătrânit prematur, un mărunt funcţionar, contabil sau bibliotecar îngropat sub mormanul neiertător de hârtii îngălbenite.
Nu, nu sunt eu acesta, nu aş putea fi niciodată. Detest iarna, sunt prea impulsiv şi prea rebel să fiu vreodată un umil servant, să spun da când cred nu, să păstrez ordinea când totul este un haos controlat, imperturbabil, când omul nu face altceva decât să se împotrivească naturii în demenţa lui de a controla incontrolabilul.

Pe cer mai strălucesc discret câteva stele.
M-am născut ca la comandă, la 9 seara la Braşov într-o zi de miercuri pe 2 septembrie 1970. 1+9+7+9+2…. 28. 🙂 1.
Am fost 39 de ani prizonierul din camera 1403.
De azi voi fi evadatul din camera 1403. 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=QDetQ18fw5Q]

(va urma. probabil. 🙂

p.s.  să-mi ţineţi pumnii!)