Spoon – Transference (2010)

Nu-i ştiam pe băieţii din Spoon, deşii „Transference” este al 7-lea lor album şi trupa funcţionează din 1993, i-am abordat complet virgin.
Surpriză plăcută, din primele acorduri mi-au amintit de o altă gaşcă americană Indie, Eels – despre care musai să vă povestesc ceva mai târziu! – dar dincolo de paralele inevitabile – nu doar cu Eels, dEUS , The Beatles – mama, tata şi naşu’ a cam tot ce e Indie astăzi – şi încă o serie de trupe, Spoon au acel ceva – nici eu nu ştiu exact ce – care mă prinde, mă fascinează, îmi place pur şi simplu.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ro95Ns58qSE]

Trupa din Austin, Texas, îi are-n componenţă pe: Britt Daniel – voce, chitară;  Jim Eno – tobe; Rob Pope – bas şi Eric Harvey – clape, chitară, percuţii, voce. Numele şi l-au luat de la piesa „Spoon” al formaţiei germane avangardiste Can.
După albumul de debut „Telephono” din ’96 şi alte EP-uri lansate de case de discuri independente, în ’98 semnează pentru Electra şi scot albumul „A Series of Sneaks”. Însă cel responsabil de contractul lor, Ron Laffitte, este concediat şi imediat după şi Spoon sunt puşi pe făraş de Electra… No business like show business… 🙂 Ca răspuns, Spoon scot pe cont propriu un single-concept „The Agony of Laffitte” pe care sunt 2 piese: „The Agony of Laffitte” şi „Laffitte Don’t Fail Me Now” în care-şi povestesc în abordare umoristică experienţa cu un „major lable”.
În 2000 semnează contractul cu Merge Records, o casă independentă, axată pe Indie şi de aici lucrurile se aşează pentru trupă. „Girls Can Tell” este lansat în 2001 şi este un succes comercial, se vinde mai bine ca ambele albume anterioare la olaltă. „Kill the Moonlight” apare în 2002, urmat de „Gimme Fiction” în 2005 şi de colaborarea cu Brian Reitzell pentru coloana sonoră a filmului „Stranger Then Fiction” din 2006, fapt ce le sporeşte considerabil notorietatea.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=nkA-L3mK7q8&feature=related]

De aici lucrurile curg şi mai lin, cum se poartă acum, trupa apare pe rând la tradiţionalele „late night show”-uri: David Letterman, Conan O’Brien, Craig Ferguson şi Last Call with Carson Daly.
Apelează şi la celălalt mijloc popular şi eficient de promovare, introducerea pieselor în diferite soundtrack-uri şi muzica din episoade ale unor seriale TV de succes: Veronica Mars, Bones, The Simpsons, MeeBOX, Scrubs, Cloverfield, Numb3rs, How I Met Your Mother, 17 Again, I Love You, Man, (500) Days of Summer, dar şi în coloana sonoră a unui joc: MLB 09: The Show.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=6a_EJsdo88c&feature=related]

„Transference” urmează să fie lansat pe 18, respectiv 19 ianuarie şi conţine colecţia proaspătă (iarnă/primăvară 🙂 ) de 11 piese noi al formaţiei.
Anii trec, m-am transformat încet-încet într-un bătrânel sentimental, dar genul acesta de muzică mă prinde. Spoon sunt aerisiţi, nu aglomerează orchestraţiile, de multe ori reuşesc să sugereze doar prin diferite sunete şi îmbinările acestora, sună murdar-natural ca imprimările de calitate din sala de repetiţii, au amprenta experimentalismului The Beatles, dar şi construcţiile vocale care amintesc de gaşca din Liverpool, au lejeritate şi totodată vână.
“Before Destruction” deschide albumul într-un ton grav ce cum şi spuneam, mi-a amintit de Eels şi aşteptam explozia, dar ea nu vine, Spoon rămân într-un ton relativ sumbru, piesa curge pe construcţia chitară-voce accentuată subtil de violoncele, bas, coruri şi toba care intervine episodic. Este un preludiu pentru o poveste frumoasă. 🙂
“Is Love Forever?” pulsează sănătos, Indie-ul cu accente Post-Punk, simplitatea Rock’N’Roll este nici mai mult, nici mai puţin decât exact cât trebuie. Sunetul neşlefuit degajă energie, cântăcelul e de 2 minute, adică totul e la fix.
“The Mystery Zone” inevitabil învie spiritul The Beatles – începe direct cu versul “picture yourself” -, însă cu atâta simplitate, atât de firesc încât inevitabil este şarmant. Basul pulsează, toba susţine balansul în mod minimalist, chitara, clapele doar colorează subtil, adaugă nuanţe şi vocea calmă ne călăuzeşte cu căldură prin lumea de vis.
“Who Makes Your Money” zăboveşte în aceeaşi zonă uşor psihedelică, este fascinant cum curge piesa, din mai nimic reuşesc să construiască melodii, reuşesc să schimbe, să răstoarnă şi să introducă şuruburi la momentele potrivite. Dacă ţi-a plăcut ultimul Kings of Leon – „Only by the Night” cam poţi intuii despre ce vorbesc şi o să-ţi placă şi Spoon: au acea simplitate firească, umană.
“Written in Reverse” introduce note Blues şi Rock’N’Roll, pianul cu basul conferă o bază solidă, toba şi chitara accentuează corect, vocea are forţă, sună din nou a The Beatles, dar nu ştiu cum, americanii – şi nu doar Spoon – reuşesc faza asta mult mai credibil şi mai natural decât majoritatea britanicilor care transpiră să reînvie acel spirit.
“I Saw the Light” sună mai tensionat, chitara este mai tăioasă şi prezentă apoi rup piesa ingenios, rolul principal îl preia pianul, remodelează aceeaşi temă, dar îi dau o altă coloratură ca-n final să lege un dialog chitară-pian şi să creeze o atmosferă psihedelică, dar fără să o încarce excesiv.
“Trouble Comes Running” destinde atmosfera, foarte nimerită şi construcţia discului, aşezarea pieselor, evită ingenios monotonia, alterează stările şi abordările cursiv.
“Goodnight Laura” are aer de bar, sună ca o piesă Tom Waits preluată de dEUS, este un cântec de leagăn senin şi mângâietor.
“Out Go the Lights” rămâne în tonurile dEUS/Eels, pulsul este foarte plăcut, sunetele sunt pete de lumină, se rotesc şi dansează cu o seninătate dezarmantă.
“Got Nuffin” are pulsul Rock-ului din anii ’70, ambalajul este mai de azi, însă simplitatea, minimalismul celor din Spoon are o coerenţă şarmantă, au un echilibru fermecător între energia degajată şi sentimentul transmis, un echilibru greu de atins, dificil de transpus, dar pe care ei îl controlează impecabil.
“Nobody Gets Me But You” închide albumul aruncând în joc tonurile mai „dubioase” şi minimalismul pulsant al pieselor anterioare, dincolo de nuanţele psihedelice şi tonurile mai închise, se întrevede totuşi lumina.
Ajungi la capăt şi inevitabil simţi nevoia să mai parcurgi călătoria încă o dată. 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=S4Q9zngV52U&feature=PlayList&p=948E5C22274843C8&index=0]

Spoon transportă moştenirea The Beatles, au arome de Eels şi dEUS, se înrudesc oarecum (şi) cu Kings of Leon şi cu încă o grămadă de „chestii” Indie, n-au inventat apa caldă, dar acest „Transference” este atât de plăcut, pulsant şi firesc, încât nu-i pot rezista.
Mi-au dat de lucru: trebuie să sap după albumele anterioare. 🙂