Eels – de la „Beautiful Freaks” la „Blinking Lights…”

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=V2yy141q8HQ&feature=fvsr]

Dacă m-ar întreba cineva dacă cred în dragoste la prima vedere, probabil aş răspunde sceptic că nu. Viaţa bate cinismul, „Novocaine for the Soul” a fost dragoste la prima vedere.

„Life is hard and so am I
you better give me something
so I don’t die
Novocaine for the soul
before I sputter out
before I sputter out

Life is white and I am black
Jesus and his lawyer
are coming back
Oh my darling will you be here
before I sputter out
before I sputter out
before I sputter out

Guess who’s living here
with the great undead
this paint by numbers life is fucking with my head
once again

Life is good and I feel great
’cause mother says I was
a great mistake

Novocaine for the soul
you better give me something
to fill the hole
before I sputter out…”

Sunt „chestii” care realmente „fill the hole” (umple golul), se lipesc de suflet şi rămân acolo, ca la o acadea dosită ne întoarcem la ele, ne ungem pe suflet sau… ne lingem rănile. Muzica este hrană, drog, sânge, oxigen, medicament… este energie şi este puls. Pentru stări şi momente diferite, ascult muzică diferită. De asta şi este incorect şi imposibil să desemnez un gen favorit sau un artist favorit. Sunt situaţii în care vreau Slayer sau Pantera, sunt momente pentru Miles Davis sau Tom Waits, uneori vreau The Prodigy, alteori Nine Inch Nails sau Ministry, în altă conjunctură am nevoie de Marillion sau Pink Floyd, de The Cure sau de… Sex Pistols, David Bowie, The The, Life Of Agony, Faith No More, The Clash, Eels şi… tot aşa.

Eram în sufrageria extrem de generoasă a unui prieten de la Braşov unde obişnuiam să-mi beau cafeaua de dimineaţă/prânz şi să ascultăm muzică. În aceea zi nu pusesem nici un CD, mergea televizorul pe MTV 2 şi am văzut clipul şi m-a lăsat cu gura căscată. Am notat repede pe un colţ de hârtie numele trupei şi titlul piesei şi am început săpăturile. Nimeni nu avea CD-ul, nimeni nu auzise de ei, n-avei de unde să-i iei.
A durat ceva până am pus mâna pe albumele lor, dar a meritat efortul.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=lC3MH-U6yDk&feature=channel]

Eels este în fapt Mark Oliver Everett aka E. Other sau simplu E, cântăreţ şi compozitor, ceilalţi participaţi la proiectul Eels se schimbă destul de des, atât la lucrul în studio cât şi în apariţiile live.
E. Other şi-a început activitatea muzicală la începutul anilor ’80 într-un şir de formaţii, cea mai cunoscută fiind The Toasters.
Sub numele Mark Everett scoate-n 1985 albumul „Bad Dude in Love” la o mică casă de discuri independentă apoi sub numele E lansează la Polydor în 1992 al 2-lea său album, „A Man Called E”, urmat de „Broken Toy Shop” anul următor. Succesul moderat îi face pe cei de la Polydor să-l concedieze, asta însă nu-l descurajează pe Everett şi este unul din primii artişti care semnează pentru nou înfiinţata DreamWorks Records.
Oficial trupa Eels ia fiinţă prin implicarea basistului şi compozitorului Tommy Walter alături de Everett în lucrul pentru noul album, „Beautiful Freaks” fiind lansat sub titulatura Eels pe 13 august 1996.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Omn4S7RfmhM&feature=related]

Beautiful Freaks – 1996

Stilul şi sunetul Eels are la rădăcini un Blues murdar abordat într-o manieră Rock cu nuanţe Alternative, însă Everett amestecă eficient tot felul de influenţe de la Country şi Hip-Hop trecând prin Grunge şi înapoi la Punk, dar rezultatul este compact, închegat perfect. Sunt foarte aerisiţi, cântă curat, nu aglomerează ci dimpotrivă, reduc totul cu eficienţă maximă. Everett are o fascinaţie pentru instrumentele jucărie şi aceste sonorităţi Lo-Fi au fost şi ele strecurate în sunetul grupului. Un atu în plus este şi vocea expresivă al lui Everett care leagă temele, dar şi piesele distincte, le conferă o faţă aparte. Textele sunt destul de macabre, temele favorite ale lui Everett sunt legate de moarte, boli mintale şi iubiri chinuitoare.
„Beautiful Freaks” are ca temă centrală schizofrenia…
12 piese pe durata a 44 de minute ne plimbă ca într-un carusel de la momente explozive sau teme mai calde la piese introvertite cu aer misterios.
„Novocaine for the Soul” are un groove ingenios, o construcţie fracturată, dar de impact, sunetul murdar este de impact, vocea lui Everett şi textul se înşurubează instantaneu. În „Susan’s House” se amestecă un ritm ce aminteşte de Hip Hop cu sunetele bizare şi pianul cu vocea ne plimbă într-o lume stranie. „Rags to Rag” se aproprie de lumea dEUS, pasajele calme, dar contorsionate sunt urmate de momente explozive. „Beautiful Freaks” invocă Blues-ul a la Tom Waits, piesa este construită în jurul vocii din sunete mai mult sau mai puţin bizare într-un vals obscur. „Not Ready Yet” pulsează obsedant, chitara sună murdar şi chinuit. „My Beloved Monster” în ciuda titlului este un moment aproape senin, senin cum nebunia poate fi senină… uneori. „Flowers” este construit pe un cor de presupuşi îngeri, o trezire „dincolo de nori”… „Guest List” aminteşte de Dire Straits, este undeva la limita dintre Country şi Rock. „Mental” are un puls Pop de anii ’80 condimentat cu un refren mai zgomotos şi murdar. „Spunky” readuce sunetele tulburi ale pianului de jucărie însoţit de violoncelul sobru, vocea lui Everett şi textul fac toţi banii. „You’re Lucky Day in Hell” are tonuri grave şi un puls tensionat, basul bârâie, chitara sună chinuit, tema sumbră din strofe este contrabalansat de un refren suspect de blând şi contrastant cu versurile. Genial. „Manchild” închide discul în armonii ceva mai deschise, e un cântec de leagăn, la fel de nebunesc ca tot restul materialului… „I’m not happy…”
Fără să compar, dar nebunia niciodată n-a mai avut astfel de culoare şi n-a fost atât de perfect reflectată cam de la „Final Cut”-ul celor din Pink Floyd.
Discul s-a bucurat – încă o dată – doar de un succes moderat, totuşi în 1998 câştigă un BRIT Awards pentru „Best International Breakthrough Act” şi piesele “Novocaine for the Soul”, “Susan’s House”şi “Your Lucky Day in Hell” au parte de oarecare difuzări. Asta mai ales datorită faptului că tot anul 1997 trupa s-a aflat în turnee şi a cântat şi la câteva festivaluri importante ca Reading şi Shepherds Bush.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=V1ED9ky-ojQ]

Electro-Shock Blues – 1998

Lucrurile din viaţa personală a lui Everett au amprenta profund muzica şi cariera acestuia.
Sora lui, Elizabeth, care suferea de schizofrenie, se sinucide; mama lui este diagnosticată de cancer pulmonar; o serie de alţi prieteni mor astfel completând şirul nefast început de decesul tatălui său în urma unui atac de cord…
„Electro-Shock Blues” este un disc ceva mai „cuminte”, orientat spre Blues şi marcat de influenţa lui Tom Waits, dar la fel de zbuciumat iar textele sunt (şi) mai morbide, dar evidente: sinucidere, cancer, moarte…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=nW7C9lnTyWo]

Discul pleacă de la ultima înscriere de jurnal al surorii sale „Elizabeth On the Bathroom Floor” şi se închide cu „P.S. You Rock My World”, un adio mai degajat, cu note aproape umoristice, conclus prin versurile: „everybody is dying, but maybe it’s time to live.” Între cele două este un şir tumultuos de piese, de la „Going to Your Funeral” la zgomotoasa „Hospital Food” sau resemnări ca „The medication Is Wearing Off”. Fiecare piesă este o bucăţică dintr-un puzzle întunecat, momente tulburi şi răbufniri se succed într-o spirală bizară, dincolo de lumea uşor halucinantă, vibraţia este profundă şi Everett uneori găseşte resurse pentru seninătate şi umor sarcastic. „Electro-Shock Blues” are acea marcă Tom Waits, „Last Stop This Town” este un moment mai degajat plecând de la versurile „you’re dead but the world still spinning”, pasajele liniştite sunt rupte cu intervenţii zgomotoase ale chitarei şi abordare Hip Hop.
Un disc colorat, ce-i drept, predominant în tonuri închise, dar cu multă-multă sensibilitate: „Life is funny, but not ha ha funny…” Am să fiu jalnic, da’ discul acesta m-a făcut să plâng…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=IDLpUxBr13I&feature=related]

„Feeling scared today
Write down ‘I am ok’
A hundred times the doctors say
I am ok
I am ok
I’m not okay
Skin is crawling off
Mopping the sweaty drops
Sticking around for this shit
Another day
Another day
Not another day
Pink pill feels good
Finally understood
Take me in your warm ambrace
I am trying
I am trying”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=0TfqbuTBqX8&feature=channel]

Daisies Of The Galaxy – 2000

Everett spune că dacă „Electro-Shock Blues” a fost ca un apel telefonic dat la miezul nopţii la care nimeni nu răspunde la capătul celălalt al firului, „Daises Of the Galaxy” este ca telefonul care te trezeşte dimineaţa în camera de hotel şi eşti anunţat că micul dejun este gata. 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=iwMTZFBd5eQ&feature=channel]

Albumul este mai ritmat, mai senin şi mai puţin experimental, amestecul de Blues, Folk, Country şi Rock este mai degajat, mai lejer şi mai luminos. Piese ca „Sound of Fear” degajă energie, au o oarecare abordare mai Pop, însă sunt colorate interesant, experimentele Lo-Fi, sunetul murdar, dar deloc aglomerat rămâne unul din atuurile trupei.
Un album abordat cu seninătate, mult mai luminos:

„Wake up the dying
Don’t wake up the dead
Change what you’re saying
Don’t change what you said”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=09aN6Tvf6oo]
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=jKi4DZtUg-0]

Souljacker – 2001

Următoarea oprire, „Souljacker” aduce o abordare mai sârmoasă, mai incisivă, mai Rock, influenţele Post-Grunge sunt mai accentuate. Această schimbare se datorează oarecum şi aducerii în echipă al lui John Parish, compozitor şi producător care este cunoscut mai cu seamă pentru lucrul cu PJ Harvey.
Însă nu lipsesc nici momentele mai „ciudate” care amintesc de acelaşi Tom Waits – „That’s Not Really Funny” (genială!) sau piesele mai liniştite – „Woman Driving, Man Sleeping”.
Este un disc echilibrat, cu un puls sănătos, viu, are farmec, Everett se dovedeşte un compozitor de calitate, ştie să facă piese simple, dar lipicioase, de fiecare dată reuşeşte să transmită ceva.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=VieVlEgP3Bk&feature=related]

Shootenanny! -2003

Discul a fost imprimat complet live în studio în doar 10 zile, combină incisiv latura Rock cu Blues-ul neconvenţional, evident, sună foarte viu, are puls, ritm, nuanţe de Southern Rock se „pupă” impecabil cu sonorităţile Indie, Blues şi Country.
Sunt piese cu note heavy ca „All In A Day’s Work” şi momente mai degajate ce amintesc de clipele mai senine de pe primele albume cum este şi „Love of the Loveless”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=HsmzDZKtCjQ]

Blinking Lights & Other Revelations – 2005

A fost mai mult decât un vis împlinit pentru Everett: i-au fost alături Tom Waits, Peter Buck şi John Sebastian. Albumul dublu este impregnat cu acea atmosferă de Blues neconvenţional, avangardist, revin tonurile mai grave, este o întoarcere la sonorităţile primelor albume, abordarea însă nu este la fel de macabră şi sumbră.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=VtjmQ6Dwojs&feature=related]

Discul conţine atât piese instrumentale, cât şi cântece mai scurte, cu note Pop, este un amalgam colorat, adună la olaltă cam toată experienţa acumulată pe anterioarele produse însă s-au estompat sonorităţile mai dure, momentele de Rock gălăgios.
Este un disc frumos, într-o notă personală, unele momente sună ca muzica de film, altele sunt reflexii interiorizate, influenţa lui Tom Waits este şi mai pregnantă şi evidentă.

„You think you’ll get under
old monsieur’s lid
and try to imagine
all the things that he did

You don’t know where
I’m gonna go
you don’t know where
I’ll go

I’ll go none too bravely
into the night
I’m so tired of living
this suicide life
that ain’t no reason to live

Wake up in the night
and think of all the years
falling from the ceiling
and covering your ears

you don’t know how
you’re gonna get out
you don’t know how
you’ll get out

call up your best friend
and tell him a lie
you’ve got to be kidding
I’m not really high

I don’t know where
I’m gonna go
I don’t know where
I’ll go

I’ll go none too bravely
into the night
I’m so tired of living
this suicide life
that ain’t no reason to live…”

Între pauzele dintre albume, Everett mai scoate coloana sonoră a filmului „Levity” în 2003 şi în 2005 albumul „I Am the Messiah” creditat ca fiind al lui MC Honky însă există multe suspiciuni şi supoziţii conform cărora misteriosul DJ Honky şi Everett ar fi una şi aceeaşi persoană. Albumul este mult mai ritmat, un Blues-Rock amestecat cu Funk, foarte diferit de celelalte materiale semnate de Everett, dar extrem de reconfortant… dansant. 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=PNEVbhqkKhY&feature=channel]

Povestea nu se termină însă aici. 🙂