Ţaca-paca

„În ţara asta nu ai cum să te plictiseşti. Fie că aştepţi pe o bancă, fie că tai frunză la câini, fie că zaci în faţa televizorului. Realitatea reuşeşte să-ţi contrazică mai toate convingerile de cu jumătate de oră înainte. Recunosc, astea sunt platitudini din seria: “Fată, ce trece timpu’, fato!”.” – spune Flavius, e din alt film… Mai sunt bilete disponibile? Dacă stau – deh, ce să fac şi eu, casc gura – şi mă gândesc niţel, suntem vreo 20 de milioane din acel alt film pomenit. Figuranţi.

Stau pe bancă. La azi-mâine 40 de ani, mai stă prostu’ şi pe bancă. Chiar, nu ştiu, am mai întrebat asta? Până la ce vârstă tot cedez locu’ în tramvai că m-am cam plictisit şi mă mai dor şi pe mine picioarele… plm!

Stau pe bordură sau mă trezesc într-un tramvai numit… disperare într-o dimineaţă şifonată cu firimituri dintr-un vis mestecat pe jumătate în colţul gurii. Nu mai zic nimic. Nu mai simt nimic. Şi nu aştept de la nimeni nimic.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=0g9PiEgYYUU]

Vine raoul şi spune: „@clubu-anti-fumat – Eu mi-am propus să NU mă las de fumat cât de mult timp voi putea, eventual niciodată, şi până acum AM REUŞIT !!! Mi se pare că în toată viaţa asta de rahat viciile sunt cele mai importante chestii şi trebuie să te ţii de ele cu tărie. Şi, oricum, campaniile astea feroce din ultima vreme împotriva viciilor, am senzaţia că, sunt doar o chestie care să mai scadă din costurile sociale şi intenţionează doar creşterea capacităţii de muncă a negrişorului fraier care alimentează prin munca lui fondu’ de Porsche-uri al “statului”. Da’ chestia e că negrişoru’ nici nu-şi dă seama de toată schema, se pare. Negrişoru’ _pune_botu_ la toată schema: munceşte de dimineaţă până seara (cică să câştige mai mult – aparent, că s-a inventat inflaţia), se lasă de fumat/băut/etc. ca sa poată să reziste, renunţă şi la viaţa personală ca să aibă timp, ba nici concedii nu-şi mai ia că dăunează la imagine.
Ei ! Asta-i viaţa ! Ne-o facem cu mâna noastră ! Vorba lui brushvox. ( – „Eu, încă o dată, am avut „noroc” – chestia aia pe care cică ne-o facem singuri şi – în mod excepţional – nu vorbesc despre labă” – )
PS: Şi când mă gândesc că sunt unii care se uită la noi şi râd …”

Eu nu m-am lăsat de fumat ci nu mi-am cumpărat ţigări vreo două zile. Nu-mi propun să mă las. Unicul lucru – pe termen scurt – pe care mi l-am propus este să-mi termin discul. Am un prieten care spunea că are tăria de caracter să NU se lase de fumat indiferent cât scumpesc „ăştia” tutunul, câte taxe şi accize mai pun la pachetu’ de ţigări. Mai tăiem din raţia de mălai, luăm cu 3 felii mai puţin salam sau renunţăm la pâine, dar nu la TUTUN! 😆
Apropo de negrişori: am băgat pentru aducere aminte un clasic Clawfinger. 😀
Sau pot enunţa sintagma: ţara te vrea prost. 😆
Parcă am mai povestit (şi) despre asta: dacă până-n secolul XX se purta ascunderea informaţiilor, era digitală a lansat o modă nouă: supra-doză de „informaţii”. E un haos complet şi inflaţie de informaţii. Multe false şi lansate inteligent din „surse diferite”. Este tot mai greu – dacă uneori nu imposibil – să separi „adevărul” de fals. Şi da, mulţi nici nu-şi bat capul şi iau „de bune” tot ce se serveşte… Nu-i poţi condamna. Sistemul a luat-o razna şi – tot spun asta – criza economico-financiară este doar de suprafaţă, adevărata criză este morală.
Neh, nu aştept ca-n 2012 să-mi treacă brusc durerea de cap şi ADN-ul meu să sară de la 2 spirale la 22… 😆 Nici reptilienii nu vin să ne scoată din rahat, aşa că… îmi aprind o ţigară. 🙂
Râsu’ e sănătos, nici nu ne-am îngrăşat şi da, cred că putem sta pe bordură şi să râdem şi noi de lumea nebună…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=XIirmGHbLto&feature=PlayList&p=11E18DFA9AB7833F&playnext=1&playnext_from=PL&index=10]

Şi nu, nu pierd vremea, nu mă plictisesc, nu mă uit la televizor, nu ascult radioul… nu-mi schimb nici părerea nici atitudinea. 😆 Probabil că n-am să mai fiu popular, dar: Fuck that too! So, gata şi cu textu’ la şlagăru’ meu nou în primă audiţie (vorba unui idiot celebru la… televizor. 😆 ) :

Fuck the left and fuck the right
Fuck the black and fuck the white,
Fuck the church, fuck politics,
Fuck the system, fuck six six six.

Fuck the beauty and the beast
Fuck suicidal emo kids,
Fuck the olds and fuck the youth,
Fuck the weather, fuck the truth.

Pretty when I fuck you,
You’re pretty when I fuck you…

(şi am mai scris vreo 2 pagini cu “Fuck asta şi fuck ailaltă”, să văd câte rânduri încap în piesă că are numa’ 4 minute… 😆 )

Nu-mi pasă de comisia Udrea, de jafurile armate, de Spiru Haret,  de candidatura lu’ Oprescu, de studentele care se prostituază să-şi pună silicoane, de rezultatul meciului de fotbal, de încălzirea globală sau de îmbătrânirea rasei umane… Sunt aproape de mine, dar asta nu înseamnă că suntem şi apropiaţi… 😆

E vară domne’, nimănui nu-i pasă de nimeni şi nimic: ţaca-paca! (You’re pretty…. 😆 )

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=C4VAv8y2hHM]

Comunicat de presă (Muzeul Naţional al Literaturii Române)

MNALR_header

Muzeul Naţional al Literaturii Române vă invită la vernisajul expoziţiei cu tema „Bucureştiul în tranziţie”.

Expoziţia a fost realizată în urma unui concurs de fotografii,  participanţilor adresându-li-se invitaţia de a surprinde personalitatea unui Bucureşti mai degrabă cald şi uman, paradoxal şi cu un farmec încărcat adesea de umor involuntar.

„Bucureştiul în tranziţie” reuneşte 41 de lucrări ale tinerilor artişti: Daiana Olteanu, Laurenţiu Dincă, Vlad Eftenie, Attila Brushvox, Adrian Roşu, Alexandru Dinu Şerban, Radu Stoenescu,  Bogdan Calotă,  Florica Jianu, Alexandru Buzdugan, Luciana Herda, Irina Lupaşcu, Cătălina Alexandra Ion, Cristian Dinu, Elena Leu, Cristian Harbuz, Elena Raicu, Mădălina Păunica, Ştefănuţ Ghinescu, Vasile Cătălin Tomoiagă.

Invitat: Francisc Mraz

Amfitrion: Lucian Chişu

În perioada 29 septembrie – 29 octombrie 2009, expoziţia va fi prezentă la sediul Institutului Cultural Român din Praga, în cadrul amplei manifestări, Luna 9 a Bucureştiului în Praga, care va debuta în data de 9 septembrie în capitala Cehiei şi va reuni 21 de evenimente culturale.

Vernisajul va avea loc marţi, 25 august 2009, ora 17.00,
în Rotonda Muzeului Naţional al Literaturii Române din Bdul. Dacia nr. 12

Decizii (01)
Decizii (01)

Nu ştiu cu ce fotografie particip şi… în definitiv nici nu contează, important este că sunt acolo. 🙂 Mă mai umflu în maieu o zi-două… pentru cinci minute uit că-s… 😆

Teoretic nici nu voi fi la Bucureşti săptămâna viitoare, aşa că, invitaţia o plasez cu eleganţă celor care vor fi la Bucureşti în data de 25 august şi doresc să vadă o expoziţii – cred şi sper – interesantă.

Un etern, tânăr artist…. 😆

Cage the Elephant

Original purtând titulatura de Perfect Confusion, gaşca americană din Bowling Green, Kentucky a debutat anul trecut cu materialul autointitulat, de doar 37 de minute, un disc scurt pentru era digitală, dar în cazul lor, un material foarte viu şi plin de culoare.
Cage the Elephant jonglează cu nonşalanţă între originile de Blues/Souther/Stoner Rock şi infuziunile de Rock Alternativ, Funk şi Punk. Inevitabil ne mai duc cu gândul la Red Hot Chili Peppers, dar şi la The Stooges sau Iggy Pop.

cage-the-elephant-400

„In One Ear” deschide materialul în nota amintitului Iggy Pop ca vocea lui Matt Shultz şi abordarea Rap/Punk să ni-l amintească pe Anthony Kiedis. Sonorităţile de Blues şi Funk se amestecă fluent cu o atitudine Punk şi abordarea Alternativă, rezultatul final fiind un mix dinamic şi antrenant.
„James Brown” rămâne în aceeaşi zonă, parcă lasă ritmul cu o idee mai lent, pianul cu miros de praf prinde mai mult spaţiu, dă bine-n el cineva, coperta nu creditează pe nimeni cu pianul… 😆
„Ain’t No Rest For The Wicked” aminteşte de Kid Rock, este şi unul din single-urile menite să-mpingă trupa cât mai sus în Billboard. Nu reinventează nici ei whiskey-ul ieftin, nici Rap Metal-ul cu infuzie de Southern, dar au degajarea şi lejeritatea tipic americană şi un strop de „sunshine” bine venit.
„Tiny Little Robots” readuce amestecul The Stooges/RHCP, este un Punk cu puls de Funk, dinamic şi nevrotic, are un balans fain, puţin zgomot de garaj, atât să-l facă Alternativ şi „up to date”, un pasaj lent şi Psihedelic fără să fie şi foarte solicitant, cumva pe tot discul simt că băieţii vor succesul şi se străduiesc să îşi facă marfa consumabilă pentru un public cât mai larg, dar o fac într-un mod plăcut, nu cu insistentă enervantă.
„Lotus” relevă latura mai Funky, cu un refren uşor îmbibat în Blues, dar cu un mesaj solid, cum altfel sunt toate textele lor:

„A billion faces running round my head
All got opinions but the don’t mean shit
Keep droppin’ bombs untill the whole world’s dead
They said it’s all been done and it’s all been said
They’ll turn this message into a pop movement
A fasion statement, call it politics
You can’t mark my words they’ll put a spin on it
They say it’s all been done”

„Back Against The Wall” începe lent, nu, nu e o baladă, dar e un moment mai lejer, aerisit, piesa creşte exponenţial, apoi se aşează din nou între chitarele acustice, ciupite uşor printre care vocea ne călăuzeşte. Toţi ajungem din când în când cu spatele lipiţi de un perete, toţi ne ascundem sau am vrea să dispărem pentru câteva minute măcar.
„Drones In The Valley” are un bas pulsant pe care construiesc încă 2 minute 28 secunde de cocktail Punk/Funk, majoritatea pieselor au cu puţin peste 3 minute, nu forţează nici nota, nici răbdarea ascultătorului, oricare piesă poate fi single şi poate fi filmat, aruncat în gura MTV-ului… almighty.
„Judas” „transpiră” aceeaşi lejeritate, basul Funky şi chitara acustică se amestecă perfect: let the good times roll! Schimbările de ritm, salturile de la lent la momente mai săltăreţe şi chiar rapide cum este pasajul de final, sunt găsite şi implementate la fix.
„Back Stabbin’ Betty” începe într-o notă mai Blues/Southern/Stoner, parcă şi vezi fumul dintr-o cârciumă plină de feţe dubioase, simţi whiskey-ul cum te arde pe gât: să nu arunci gheaţa din pahar, indiferent că-i Jack sau votcă fiindcă nu se ştie pe cine nimereşti şi unde sfârşeşti azvârlit! 😆
„Soil To The Sun” mi-a amintit de Street Sweeper Social Club-ul lui Tom Morello, chiar dacă nu este atât de Rap şi poate nici chiar aşa Funky, dar are ceva din atitudinea şi abordarea lor, refrenul este foarte „Fight! Smash! Win!”. Sau piesa lu’ Morello s-a inspirat din Cage the Elephant?
„Free Love” este încă un Funk în viteză, o piesă dinamică, nu poţi să stai locului dacă o asculţi, are enregie debordantă, intervenţii zgomotoase şi un refren aproape tembel care inevitabil se înşurubează-n creier. Păcat că nimic nu e… moca. În nici un caz muzica, iubirea… berea sau orice altceva ce ne face plăcere.
„Cover Me Again” închide discul ca un cântec de leagăn, trage şi la propriu şi la figurat pătura moale peste un disc colorat, dinamic şi un debut promiţător al unei formaţii cu potenţial. Dacă pe discul următor reuşesc să-şi găsească identitatea, cristalizează ideile şi se setează pe o direcţie mai bine definită, au şanse mari să ajungă la succesul mult râvnit şi noi vom avea şansa să ascultăm o muzică proaspătă, energică şi numai bună de cluburi sau de văzut gaşca live.

V-am iertat de glume la îndemână gen: vreţi să vedeţi elefantul? 😆

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=L64vVqx1yCk]

Site Oficial
Pagină MySpace

The Real Thing: Faith No More, 15 august, Polivalenta din Bucureşti

Când în final după beri şi bârfe cu prietenii la o terasă din parcul Tineretului am intrat în Polivalentă, pe scenă vocal/basist-ul Petar Mladenovski al trupei Superhiks încerca să convingă publicul puţin şi vizibil dezinteresat că suntem acolo în seara aceea nu doar pentru Faith No More ci pentru toate formaţiile de pe afiş. Coverul super Ska la „Ace of Spades” a mişcat cât de cât audienţa, dar trupa din Macedonia nu a reuşit să mobilizeze mai mult de o mână de oameni. Amestecul de Ska, Hardcore şi Punk cu elemente balcanice sună foarte bine, trupa cântă impecabil, dar când lumea aşteaptă Faith No More, orice efort pare inutil.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=aSwIrBAYL7Y]

O fi vara, o fi concediile, o fi numărul mare de concerte, o fi preţul biletelor uneori cam ridicat, o fi faptul că Faith No More s-au reunit după o pauză de 11 ani şi n-au scos nimic nou pe piaţă, habar n-am pe cine şi de ce să dau vina, dar cam dezarmant de puţină lume în Polivalentă pentru o formaţie atât de mare şi importantă…
Undeva citeam că au fost cam 4000 de oameni, o fi fost, dar jumătate erau cu invitaţie şi de la „presă”, aş fi foarte curios, efectiv câte bilete s-au vândut… Şi da, recunosc, şi eu cu invitaţie am ajuns, chiar sunt complet falit acum şi mi-au curs băluţele şi după un tricou, dar 60 RON, de unde frate?!
Adică lumea se plânge că a picat (şi) Rock City Open Air-ul, dar din tot ce am auzit, s-au vândut cam 600 de bilete, adică pentru un eveniment de amploare cum se dorea a fi acest festival, zero barat… Am mai spus şi o să mai tot spun asta: la concertele din Bucureşti, jumătate din public vine din „provincie”, aşa se adună în funcţie de trupă între 2000 şi 5000 de oameni, dar degeaba ne tot rupem în figuri, public plătitor, oameni care bagă mâna-n buzunar şi plătesc biletul, sunt cam puţini… Pitiţi după un nick, pe forumuri şi bloguri cam mulţi eroi, da’ la coadă la casa de bilete: pauză. Aşa că – ştiu, iar supăr doi-trei „rocăraşi” – dar: ciocul mic. Avem exact concertele pe care le merităm şi dacă sunt trupe care pentru 1000-2000 de oameni nu consideră că merită să se obosească şi – mai ales – nu-şi acoperă cheltuielile unui spectacol, eu înţeleg perfect situaţia.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=6vvKnCbyp98&feature=PlayList&p=48D986D3C216B424&playnext=1&playnext_from=PL&index=2]

Şi au intrat pe scenă Billy Gould, Mike Bordin, Roddy Bottum, Jon Hudson şi Mike Patton. Patton a interpretat rolul deja consacrat de bătrânel (simpatic) sprijinit în baston şi piesa celor de la Peaches & Herb, „Reunited” sună şi se potriveşte perfect formaţiei.
Programul a fost cel consacrat tot turneul, sper să nu-mi scape ceva, adică o piesă-două sau să nu încurc ordinea pieselor, dar cam aşa a fost: Reunited, From Out of Nowhere, Land of Sunshine, Caffeine, Evidence, Surprise! You’re Dead!, Last Cup of Sorrow, Cuckoo for Caca, Easy, Epic, Midlife Crisis, I Started a Joke, The Gentle Art of Making Enemies,  Malpractice, Be Aggressive, Ashes to Ashes, Just a Man, Chariots of Fire/Stripsearch şi bis-ul consacrat încă din era clasică: We Care a Lot. Adică am avut de toate pentru toţi, cum ne-a „păcălit” Patton, bine informat, şi manele: Just a Man. 😆 N-au lipsit succesele Easy (cover Lionel Richie) şi I Started a Joke (cover Bee Gees), hiturile proprii ca Midlife Crises, Last Cup of Sorrow sau Epic, dar şi piese mai „ciudate” ca Land of Sunshine sau Caffein. Şi nici idioţii n-au lipsit: cineva la auzul “manelelor” din dialogu’ lui Patton, a aruncat în el cu un pahar cu bere (parcă)… Mai vin peste 20 de ani! Da’ Patton a trecut cu eleganţă peste incident… Apropo: cam mulţi bodyguarzi şi la acest eveniment. Mulţi şi…
Trupa a cântat excepţional, din păcate sunetul a fost aproape dezastruos: tobele lui Mike Bordin se pierdeau sub restul instrumentelor şi basul lui Billy Gould rar ieşea la suprafaţă. Sunetul a fost tare, dar difuz, parţial de vină fiind şi sala propriu-zisă, inadecvată concertelor, dar nici cel de la mixer nu s-a străduit suficient… Dacă până acum aveam ceva rezerve faţă de chitaristul Jon Hudson, acum m-a convins 100%, se încadrează şi s-a integrat perfect în grup, abia aştept un disc nou de la ei.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=8HsKFiW2zJU&feature=PlayList&p=48D986D3C216B424&index=10]

Faţă de acum 11 ani când i-am văzut la Budapesta, au avut mult mai mult nerv, energie şi poftă de cântat, Patton şi-a confirmat genialitatea şi a fost şi rămâne unul din cei mai complecşi şi talentaţi vocali. Sper totuşi să nu îngroape şi proiectele Tomahawk, Fantomas sau Peeping Tom…cum a îngropat Mr. Bungle-ul.
A fost o seară de vis, Faith No More au clasă, au vitalitate, creează magie, sper să-i văd şi peste 10 ani, dar şi până atunci cât mai des… acesta a fost “the real thing”. 🙂

4117212330323536

Seara nu s-a terminat acolo, a urmat o noapte lungă, se spune albă, dar a fost destul de… neagră. 😆 Ideea e: nu beţi tequila. A doua idee, dacă beţi tequila, nu stringeţi cu bere. Şi a treia ideea: dacă totuşi beţi tequila şi stingeţi cu bere, nu o faceţi cu sete şi… fără număr. 😆 Şi da, e bună tequila, dar nu după o seară udată cu multă-multă bere…. 😆
Am ajuns şi am adormit într-un tramvai şi am visat că-mi voi schimba viaţa…
Schimb viaţa mea de căcat pe viaţa mea bună… 😆 Pierdut vremurile bune, ofer recompensă găsitorului…  😆 etc etc etc

Sunt momente în viaţă când pierzi direcţia, când nu cauţi nimic sau când nu găseşti nimic şi nu este nimeni acolo când te trezeşti într-un tramvai la un capăt de linie pierdut pe câmp… Nu mai caut nimic şi nu mi-am mai aprins o ţigară de două zile. Poate mai târziu sau… poate nu. 🙂

Da, sunt bine şi o iau de la capăt. Încă un tequila, vă rog! Este luni dimineaţa, ce pana mea! 😆

04

Cine stinge lumina?

Dacă vrei un răspuns corect, cel mai important lucru este să formulezi întrebarea cât mai exact. La „cine stinge lumina?” nu există un răspuns. Pe de o parte am impresia că becu’ a fost furat de multă vreme, pe de altă parte, nu cred că factura a fost achitată, aşa că vom fi deconectaţi mai mult sau mai puţin automat. Nu cine stinge lumina este întrebarea ci de ce s-a ajuns aici.

M-a amuzat/alarmat o ştire din această săptămână: după 7 luni, pentru prima oară Franţa şi Germania au anunţat că au creştere economică. Trecând peste jubilare şi bucuria că s-a depăşit momentul crizei, ministrul de Finanţe al Franţei a declarat că este surprins şi nu înţelege cum a fost posibilă creşterea. Din asta am înţeles că nu măsurile luate de specialişti au dat rezultate ci este o pură… întâmplare. Dar mai ştiu că nimic în viaţă nu este întâmplător, am vorbit despre sinusuri şi minusuri şi despre moartea capitalismului, însă în acest caz mă sperie ideea că specialiştii habar n-au ce se petrece şi implicit, n-au nicio soluţie viabilă.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Od26mvesu4U]

La noi situaţia este şi mai dezastruoasă şi guvernanţii în loc să caute soluţii în sprijinul populaţiei, continuă să o sufoce, cum au sufocat şi îngropat şi ce mai era din subţirea economie. Noua găselniţă este plata serviciilor medicale, practic asigurarea nu mai are nicio relevanţă, de câte ori ajungi la medicul de familie, doamne fereşte la spital, o să plătim frumos serviciile. Nu este prima oară când suntem luaţi de fraieri şi nici modelul de dublă impozitare nu este o noutate ci devine obişnuinţă. La asigurare cotizăm ca un porc beţivan ca Minculescu să-şi schimbe ficatu’ după ce a turnat în el cu nesimţire – ereditară, evident – votcă toată viaţa, dacă doamne fereşte avem nevoie de servicii medicale, să plătim că avem de unde! Bravo guvernanţi, bravo naţiune! Bine că zeci de copii mor de cancer şi leucemie şi pentru ei nici statul, nici societatea nu face nimic…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=l6ArofGsUNk&feature=related]

Marea restructurare din sistemul bugetar este o altă mare gogoaşă. Pe de o parte mă tem că multe din posturile care vor fi restructurate sunt cele blocate şi neocupate, pe de altă parte, nenorociţii care vor fi daţi efectiv afară, probabil o să fie oamenii care muncesc şi îşi fac treaba şi în sistem vor rămâne „piloşii” şi fufele de serviciu la stat în genunchi sub biroul şefilor…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=xBE3CTcNa8I&feature=related]

Există sau nu Dumnezeu? Nu ştiu. Adică ştiu, da’ nu zic… 😆 Eu, încă o dată, am avut „noroc” – chestia aia pe care cică ne-o facem singuri şi – în mod excepţional – nu vorbesc despre labă: am primit de la Emil invitaţie pentru Faith No More. Speranţa am îngropat-o de mult, da’ credinţă mai am. E drept, dumnezeul meu nu e la comun cu nimeni şi nici nu intenţionez să-l împart, da’ încă mai funcţionează. Faith No More? Keep the Faith!

INVITATIE-FAITH-NO-MORE

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=rjdfcrPDPow&feature=related]

wolleh_magritte

René (François Ghislain) Magritte s-a născut la data de 21 noiembrie 1898 în  Lessines, Hainaut, Belgia  şi a decedat la Bruxelles pe data de15 august 1967. Magritte a fost unul din reprezentanţii de frunte al suprarealismului, un pictor inovativ şi foarte influent în evoluţia artei moderne şi al abordării vizuale nu doar în pictură. Chiar dacă nu este la fel de cunoscut ca Dali, Magritte este cel puţin la fel de important ca genialul spaniol. Aveam 5 sau 6 ani când am văzut un tablou al lui Magritte într-un album de artă şi am rămas marcat pentru o viaţă de pictura lui.

golconda_Rene_Magritte

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=H0TuIKVoF4Q&feature=related]

Cultură şi… untură, program de week-end:

Concerte:

Sâmbătă:
Faith No More, Superhilks, Elvis Jackson, Luna Amară (Sala Polivalentă)

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ZXqrGu4491A&feature=related]

Teatru:

Vineri:
Gardienii se întorc, Teatrul Masca – Parcul Bazilescu, Bucureşti – Cartier de Vară
Sâmbătă:
Romanţioşii, Teatrul Nottara – Parcul Sebastian, Bucureşti – Cartier de Vară
Duminică:
Vacanţa veselă, Teatrul Excelsior – Parcul Titanii

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=8Yn4W_G9f9o&feature=related]

Film:

Vineri:
The Proposal, cu Sandra Bullock şi Ryan Reynolds (Hollywood Multiplex, Cityplex, Starplex, CinemaPro)
The Taking of Pelham 123, cu John Travolta, Denzel Washington, James Gandolfini, John Turturro (Hollywood Multiplex, Cityplex, Starplex)
Sâmbătă:
The Last House on the Left, regizat de Dennis Iliadis (Hollywood Multiplex, Cityplex, Movieplex)
Fighting, cu Channing Tatum, Terrence Howard, Luis Guzmán (Hollywood Multiplex)
Duminică:
Gomorra, regizat de Matteo Garrone (Glendale)
Public Enemies, cu Johnny Depp, Christian Bale, Marion Cotillard (Hollywood Multiplex, Studio, Starplex)

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=e2k1I7XKPXg&feature=related]

Faith No More, 15 august, Bucureşti

Acum 11 ani i-am văzut pe Faith No More, tot în luna august, dar la festivalul Sziget, lângă Budapesta. Era turneul „Album of the Year” şi totodată, turneul de adio. Pare ireal ce au trecut anii şi este fabulos că mâine seară Mike Patton, Billy Gould, Mike Bordin, Roddy Bottum şi Jon Hudson (cel care îl înlocuieşte pe chitaristul original Jim Martin, plecat din formaţie încă din 1993) cântă la Bucureşti în turneul de reuniune.
Am scris povestea lui Patton şi implicit a formaţiei Faith No More încă din iunie, acum doar număr orele până la concert… Am ratat Peninsula şi în mod de neiertat Nine Inch Nails şi The Prodigy… parcă nu-mi permit să ratez şi Faith No More…

Concert_FAITH_NO_MORE_la_Bucuresti

Faith No More Site oficial
Faith No More Pagină MySpace

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=9-b3j0Q_DTk]

Mr. Pan[k]sament – A Hole Lot of Nothings (official promo)

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=fHq-soyNhSo]

[bandcamp album=3815964024  bgcol=080707 linkcol=e7f3fe size=grande3]

Pe 22 aprilie, acum aproape 4 luni, vă prezentam pentru prima oară noul meu proiect. Iniţial l-am botezat Hotriders On Ice, dar cum – dacă nu ne duce capul – timpul le rezolvă pe toate, lucrurile s-au modelat şi modificat pe parcurs şi în final am optat pentru un „brand” deja stabilit şi doar uşor reajustat  timpurilor, astfel am ajuns la Mr. Pan[k]sament. În ultima perioadă tot mai intens am fost întrebat ce s-a întâmplat cu fosta mea formaţie (Pansament) şi de ce nu facem ceva… Pentru mine e o poveste veche şi închisă. Este ca un divorţ, odată pronunţat – dacă eşti cât de cât normal la cap – laşi trecutul şi-ţi vezi de viaţă mai departe. Dar fiindcă multă lume mă identifică în continuare cu acel nume, ideea de al refolosii sub o formă nouă, mi-a surâs.
Pe de altă parte anul acesta se fac 20 de ani de la Revoluţie şi 20 de ani de când cu formaţia Pansament am avut primele succese, oarecum lucrurile se leagă, au o logică şi o continuitate şi aşa am ajuns şi la titlul discului – după mai multe discuţii on şi off-line cu Un Soricel: One Bullet Revolution.
Faptul de a lucra singur la un material muzical are avantaje şi dezavantaje. E bine că nu te cerţi cu nimeni, nu se îmbată bateristul, nu lipseşte de la repetiţie basistul sau nu-ţi fuge chitaristul cu o admiratoare la mare sau… peste mări şi ţări. 😆 Partea proastă e că tre’ să faci tu şi pe bateristul, şi pe basistul şi pe chitaristul, scrii, compui, butonezi singur în faţa clapelor, a tastaturii şi cu ochii rătăciţi în monitor nu te poţi baza decât pe tine, scrii scheme ritmice, cauţi soluţii armonice şi evident, treaba merge mult-mult mai încet.
În final am pus cap la cap 13 piese, în total aproape 70 de minute de muzică.
Ieri am făcut un mixaj preliminar şi un prim aranjament video pentru piesa bonus, variantă instrumentală a ultimei melodii de pe album „A Hole Lot of Nothings”. Este un Electro Blues nevrotic… 😆 I-am trimis negativul lui Un Soricel, a imprimat nişte chitare, le-a trimis înapoi, le-am tăiat, le-am aşezat şi mixat.  🙂

Am tracklist-ul final (şi coperta cu noul logo):

Mr. Pan[k]sament – One Bullet Revolution – 2009

01 – Achtung Maybe [Alarm part 1]
02 – One Bullet [Evolution]
03 – Bang Your Head
04 – Doare Doar Când Respir (It Only Hurts When I Breath)
05 – Emo Number Five [Bitches And Bruises]
06 – Vio-lent

[Part 1 – Slow Rape
Part 2 – Ambulance Song
Part 3 –  Damage Control]

07 – Pop Floor of Shame [Electro Sapiens]
08 – You’re Pretty [When I Fuck You]
09 – One [Shanghai, Seattle, Istanbul]
10 – Sister Disaster [Choke, but Don’t Swallow]
11 – MP3 Killed the MTV Star [Error 404]
12 – Teenragers And Random Riots [Alarm part 2]
13 – A Hole Lot of Nothings [Chips for Free].
Bonus track:
14 – A Hole Lot of Nothings [Exit into the Sunrise, Instrumental Mix]

Mr. Pan[k]sament - One Bullet Revolution - 2009

Am scris câteva piese noi, am refolosit piese scrise în anii anteriori, cred că produsul final o să fie un material destul de colorat şi… inedit. Nu se face primăvară cu o păsărică, nici revoluţie fără violenţă şi nici eu n-am să fac un disc ghidându-mă după muzica de la radio… 😆  Nu m-am întors nici la muzica de acum 20 de ani, nici la ce făceam cu Nation’s Slum (despre care am să vă povestesc în curând!) ci am făcut exact ce am simţit. 🙂

Mai am de făcut ultimele finisaje, mixajele preliminare, am de scris câteva versuri şi de aranjat câteva pasaje vocale. Dacă nimic dramatic nu intervine, am să plec la Braşov pentru ultimele înregistrări (vocile şi ceva chitare), poate şi Un Şoricel îmi mai furnizează ceva carne de tun şi sper ca în septembrie să termin treaba complet. 🙂 Stay tune folks! Socks off, Rocks on! 😆

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=dryd8wafhdI]

A-HA – Foot of the Mountain

Sunt cel puţin două piese A-HA pe care nu cred că este cineva pe planeta aceasta să nu le fi ascultat măcar odată: „Take On Me” şi „Crying in the Rain”. Trioul Norvegian înfiinţat în 1982 de vocalul Morten Harket, chitaristul Paul Waaktaar-Savoy şi clăparul Magne Furuholmen au rezistat mai bine decât probabil şi-ar fi imaginat şi producătorul John Ratcliff când i-a cunoscut la Londra.
Albumul de debut, „Hunting High And Low” este lansat de Warner în 1985 şi s-a vândut în peste 10 milioane de exemplare. Single-ul „Take On Me” şi s-a vândut la fel de bine ca albumul, video-clipul inovator, cu personajele desenate, la a treia ediţie a MTV Video Awards-ului din 1986 a fost nominalizat la 8 secţiuni şi a câştigat 6 din ele şi nu în ultimul rând, „Take On Me” este una din cele mai prelucrate piese, un şir lung de formaţii au preluat-o şi reinterpretat-o. Discul de debut mai conţine câteva piese de succes: „The Sun Always Shines on T.V.”, „Train of Thought” şi „Hunting High and Low”, toate lansate şi sub formă de single-uri.
Norvegienii au abordat genul Synthpop folosindu-se de elementele New Wave şi Pop Rock-ul erei Post Punk, accentul principal punându-se pe vocea lui Morten Harket, pe melodia bogată şi armonioasă, o caracteristică generală pentru formaţiile nordice. Muzical, stilistic, A-HA combină elementele Rock, chitara, ritmurile incisive cu elementele soft, clapele şi chitara acustică, construcţiile de sintetizatoare din New Wave şi refrenele groase, puternice caracteristice Pop Rockului cu mult gust şi bun simţ.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=9AXNBR2smPY&feature=fvw]

„Scoundrel Days” apare în 1986, s-a vândut în circa 6 milioane de exemplare, materialul are un sunet mai Rock, chitara are mai mult spaţiu, piese de succes sunt „I’ve Been Losing You”, „Cry Wolf”, „Maybe, Maybe”, şi „Manhattan Skyline”.
În 1998 apare al treilea album „Stay On These Rods” şi vânzările scad la „doar” 4 milioane. Single-urile sunt „Stay on These Roads”, „The Blood That Moves The Body”, „Touchy!” şi „You Are the One”. Piesa „The Living Daylights” este inclusă în coloana sonoră a filmului James Bond din 1987.
1990 aduce albumul „East of the Sun, West of the Moon”, un material mai întunecat, oarecum o îndepărtare de la linia originală, dinamică şi luminoasă a formaţiei. Materialul s-a vândut în circa 3 milioane jumătate de exemplare, single-ul de succes fiind faimoasa „Crying in the Rain”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=K7cUP97Psyw]

„Memorial Beach” este lansat în 1993, s-a vândut în doar 1,2 milioane de exemplare şi în ciuda unor piese reuşite ca „Dark Is the Night for All”, „Move to Memphis” sau „Angel in the Snow”, discul trece oarecum neobservat. Sonoritatea devine mai întunecată, se îndepărtează uşor-uşor de zona convenţională de Synthpop, dar nu devin suficient de Rock ca să-şi atragă şi un alt public – la fel de conservator.

În 1994 trupa decide să ia o pauză şi fiecare membru se concentrează asupra unei activităţi solo. Se reunesc cu ocazia spectacolului decernării Premiului Nobel pentru Pace din 1998 (premiaţi fiind John Hume şi David Trimble, doi politicieni Irlandezi), unde cântă din nou piesele care i-au consacrat: „The Sun Always Shines on TV” şi „Summer Moved On”.
„Minor Earth Major Sky” apare în 2000, este o întoarcere la stilul trupei iniţiale, un Synthpop curat, adus la zi şi mai luminos ca anterioarele două discuri. Albumul a fost primit pozitiv atât de public, cât şi de critica de specialitate, s-a vândut în aproape 3 milioane de exemplare şi a produs câteva single-uri de succes: „Minor Earth Major Sky”, „Velvet”, „Summer Moved On” şi „The Sun Never Shone That Day”.
În 2002 este lansat ultimul album pentru Warner, „Lifelines” cu două piese de succes: „Forever Not Yours” şi „Lifelines”.
„How Can I Sleep with Your Voice in My Head” este lansat anul următor, un disc live, imprimat în turneul din 2002, urmat şi de colecţia de single-uri din 2004 „The Definitive Singles Collection 1984–2004”.
Albumul „Analogue” lansat în 2005 şi single-ul „Analogue (All I Want) este un nou succes major ca cele din anii ’80. Noua casă de discuri a norvegienilor este Universal-ul.

A-Ha - Foot of the Mountain (2009) Front

Pe 19 iunie 2009 a fost lansat cel de-al nouălea album A-HA „Foot of the Mountain”. Cele 10 piese noi reaşează stilul caracteristic formaţiei într-un ambalaj sonor mult mai modern, elemente de Trance şi beat-urile moderne se îmbină excepţional şi cu mult bun gust cu notele şi abordarea caracteristică formaţiei. Este un disc uşor dulce-amar, relaxant, dar şi plin de sensibilitate. Single-ul „Foot of the Mountain” este deja un nou succes şi tot materialul este echilibrat şi aproape oricare din celelalte 9 piese pot devenii noi single-uri. Într-o lume uşor tipizată, mecanică şi axată pe reţete de succes şi clişee, este reconfortant să asculţi un material electronic care are şi mult-mult suflet şi muzica curge cu naturaleţe.
Nu ştiu câte milioane este posibil să mai vinzi dintr-un disc în era glorioasei descărcări de pe internet, dar mă bucur că A-HA au rezistat şi din când în când ne mai furnizează câte un material îngrijit şi de calitate. Tot mai puţini o fac… Undeva totuşi soare străluceşte tot timpul. Nu, nu neapărat la televizor. 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=HbG69SAZUKw]

A-HA Site Oficial

Clutch – Strange Cousins from the West

Am dat-o pe Blues fraţilor (brothers)! 😆
Am luat-o cu Jack White şi albumul The Dead Weather şi acum m-am  împiedicat de noul material Clutch şi recidivez. Ei, Clutch nu sunt chiar o gaşcă de Blues… 🙂
Trupa Clutch a pornit la drum în 1990 sub numele de Pitchfork în Germantown, Maryland. Materialul scos sub numele Pitchfork în 1991 avea amprente de Blues şi Souther/Stoner Rock. Schimbarea numelui în Clutch şi albumul „Transnational Speedway League Anthems, Anecdotes & Undeniable Truths” din 1993 prezintă o trupă mai musculoasă, agresivă, elementele de Post Punk şi Hardcore au fost împinse în faţă, dar armoniile, abordarea melodică şi colorată, atmosfera purtau în ele notele tradiţionale de Souther şi Stoner Rock, rădăcinile Blues au fost păstrate şi conservate ingenios. „Binge and Purge” este o piesă lentă, apăsate şi de atmosferă, „12 Ounce Epilogu” este o piesă rapidă şi agresivă, „Rats” are riff-uri tipice Southern implementate într-un tempo mai dinamic şi într-o sonoritate agresivă. Trupa poate fi asemănată cu Prong, Monster Magnet şi Helmet.
1995 aduce albumul auto-intitulat „Clutch”, un disc mai lent, prind mai mult contur nuanţele Southern/Stoner şi Blues, dar trupa rămâne în zona Post Hardcore, vocea lui Neil Fallon este abrazivă, cântă strigat, uşor răguşit, chitarele au nerv şi intervenţii stridente. Piese ca „Big News I”, „Texan Book of the Dead”, „Escape from the Prison Planet” sau „Tight Like That” cu amestecul său de Blues şi Hardcore pot fi considerate clasice. Apreciat atât de critică, cât şi de un public foarte fidel care îi urma de la spectacol la spectacol, Clutch se transferă de la independenţi la o casă de discuri majoră: Columbia.
1998 aduce discul „The Elephant Riders”, unul din cele mai reuşite materiale ale formaţiei, o combinaţie perfectă între Blues/ Stoner Rock şi elemente de Hardcore şi Post Punk. Sunetul este mai gros, mai bombastic, dar şi mai curăţat, Stoner Rockul sună al dracului de bine în abordarea Hardcore, elementele se îmbină şi se completează perfect. „Ship Of Gold” prinde prin simplitate şi abordarea directă, în „Eight Times Over Miss October” are ritm balansat şi zgomotul are sens, „Muchas Veces” este un Blues de garaj cu nervul unor punkeri supăraţi şi „Crackerjack” este un Blues/Rock condimentat cu suflători şi rămâne una din marile mele favorite din repertoriul Clutch.
1999 vine cu un nou material, „Jam Room”, revine sunetul mai murdar de garaj, este un disc oarecum mai intens, mai energic, dar elementele Blues/Southern/Stoner se integrează în abordarea abrazivă, sună foarte viu şi sincer. De la piese mai abstracte ca „Going to Marke” până la cele săltăreţe cum e „Who Wants to Rock?”, este încă un material colorat al Americanilor.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=2eepsCXpLY4]

„Pure Rock Fury” apare în 2001, trupa se mută la casa de discuri Atlantic şi cum trădează şi titlul materialului, este un disc mai Rock, mai energic, mai nervos şi cu mai multe riff-uri, însă păstrează tradiţii de Blues chiar dacă ambalajul de această dată este mult mai electric şi eclectic. Piesa de titlu este una din cele mai furioase compoziţii ale trupei, dar tot albumul este impregnat cu energie.
„Blast Tyrant” apare în 2004, trupa rămâne pe direcţia mai Heavy, „Mercury” deschide zgomotos albumul ca următoara „Profits Of Doom” să reducă uşor ritmul, dar cu basul greu, chitara zgomotoasă şi interpretarea nervoasă a lui Neil Fallon să transforme piesa într-un alt imn radio. Materialul a fost lansat de DRT Records şi s-a bucurat încă o dată de aprecierea publicului şi al radiourilor independente.
În 2005 este lansat „Robot Hive-Exodus” şi trupa reduce uşor motoarele, revin mai consisten nuanţele de Stoner şi Southern Rock. Este cooptat şi clăparul Mick Schauer.

Strange_cousins_from_the_west

Pe 14 iulie a fost lansat noul disc, „Ciudaţii veri din Vest”.
Cele 11 piese ale noul ui disc au o amprentă pregnantă de Blues, dar Clutch aşează tradiţionalul în făgaşe de Rock Modern, vin cu soluţii ritmice ingenioase şi explorează într-un mod aparte zona aceasta de interferenţă. Combinaţiile de chitarele electrice şi semi-acustice ale lui Nell Fallon şi Tim Sult sunt delicioase, vocea lui Nell Fallon este mai matură, puţin mai cuminte şi mai atentă la melodii. Bateristul Jean-Paul Gaster şi basistul Dan Maines sunt fascinanţi şi fantastici, asigură o bază solidă pe care chitarele şi vocea pot construii aproape orice şi cam asta şi fac. Trec cu uşurinţă din Rock în Blues, din teme tradiţionale în abordări zgomotoase moderne. Muzica celor din Clutch nu este pentru urechi conservatoare ci pentru oamenii deschişi la experimente, la lipsa barierelor stilistice.
Tot discul mi-a plăcut, dar dacă e să evidenţiez câteva piese, mă opresc la „Minotaur”, „Abraham Lincoln”, „Let A Poor Man Be” sau „Freakonomics”. Un disc de „frecat”, încă un material excepţional de la americanii mereu dispuşi la noi experienţe. Clutch rămân o trupă cult, fără vânzări de zeci de milioane, dar cu un public fidel şi merită gustaţi. Au savoare.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=kx6FV2qR2TY&feature=channel]

Site oficial
Pagină MySpace

Săptămâna-n retrovizor (10.08.2009)

Nagasakibomb

Dacă detonarea lui „Little Boy” deasupra oraşului japonez Hiroshima din data de 6 august 1945 s-a mai justificat şchiopătând că ar fi cruţat mii de alte vieţi omeneşti prin terminarea războiului mult mai repede şi capitularea Japoniei necondiţionat, atacul din 9 august asupra oraşului Nagasaki a fost un gest crud şi cinic. America a vrut să dovedească lumii că are muşchii cei mai grei şi s-a răzbunat cu vârf şi îndesat pentru atacul de la Pearl Harbor. Pear Harbor rămâne un subiect discutat: cum de a fost posibil să-şi lase America toată flota descoperită şi dacă într-adevăr pe 7 decembrie 1941 America a fost o victimă sau s-a consumat încă un episod de iluzionism a la Hollywood menit să justifice o intervenţie militară a Americii într-un conflict în care nu era implicat. Din noua perspectivă a atacului de la 11 septembrie asupra Gemenilor, lucrurile au parcă un alt sens şi asta ca să nu deschidem şi subiectul aselenizării…
Cele două atacuri nucleare au adus Americii un avantaj politic temporar: noua eră atomică a însemnat o cursă nebună de înarmare care în final n-a dus nicăieri, Rusia, Franţa, Marea Britanie, China deţin la ora actuală armament nuclear şi Coreea de Nord şi Iranul sunt foarte aproape, cum şi Israelul se pare că deţină tehnologia necesară fabricării armelor nucleare.
Ca sursă de energie alternativă, soluţia nucleară s-a dovedit extrem de poluantă, deci „beneficiile” erei nucleare deocamdată se mai lasă aşteptate…

nagasaki 01

America la ora actuală încă se confruntă cu criza, scăderea şomajului de la 9,5% la 9,4% pare doar o picătură de apă într-un ocean mult prea mare, uşoara creştere a burselor vine doar să ne inducă o rază de speranţă: criza despre care vorbeam nu cred că a fost depăşită şi dacă ignorăm rădăcinile problemelor, obţinem doar o vagă amânare…

obama

Din discuţiile guvern-FMI au transpirat şi informaţii mai inedite. Pe de o parte, FMI a atras atenţia guvernanţilor că sunt dispuşi să ne împrumute şi în continuare, dar guvernanţii… să fure mai puţin. Nu prea înţeleg cum – de exemplu – un kilometru de autostradă la noi costă de trei ori mai mult ca în Germania…
Pe de altă parte – şi oarecum inexplicabil – fondul pare de acord să ne acorde şi cea de a doua tranşă din împrumut, bani care – tot cu acordul Fondului – se duc direct şi ajung pentru plata salariilor bugetarilor pe următoarele două luni. În traducere, trăim pe datorii, din împrumuturi fiindcă nu producem nimic.
Cheltuielile de personal din sectorul bugetar au înregistrat o creştere de 12% în prima jumătate a anului iar cheltuielile de capital au consemnat o scădere de 16,3% în condiţiile în care de la un buget construit iniţial pe o creştere de 2,5%, s-a ajuns la o prognoză de contracţie economică de 8,5%.
Criza a lovit în proporţie de 99% exclusiv sectorul privat. Cifrele oficiale arată că firmele particulare au concediat 200.000 de persoane în paralel cu doar 2.300 de bugetari trimişi în şomaj. Petrom a redus personalul cu 4.200 de angajaţi, Mittal Steel Galaţi a concediat circa 3.000 de salarizaţi şi grupul German Draxlmaier, cel mai mare angajator din industria auto locală, a renunţat la 1.000 de oameni în primul semestru din 2009. Statul a apelat la credite internaţionale, a găsit tot felul de soluţii prin aranjamente interne, a mai adăugat taxe şi impozite împovărând şi mai accentuat sectorul particular  să-şi păstreze salariaţii şi implicit o aparatură birocratică supradimensionată şi ineficientă. FMI se pare că a înaintat şi ideea de a disponibiliza măcar 10% din aparatul bugetar cât timp cei din PSD vorbesc despre îngheţarea salariilor şi al pensiilor anul viitor… O altă soluţie de moment vehiculată ar fi un concediu de 10 zile fără plată.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=flDRlrsK1cI&feature=related]

Camera Deputaţilor a cheltuit peste jumătate de milion Ron doar în luna iulie. Banii s-au dus pe cravate, cămăşi… etichetele autoadezive, drapele şi…un „fierăstrău portabil de tăiat ţeavă la poziţie”. Buget de criză?

Sâmbăta a ieşit din nou la rampă şi ministrul educaţiei în cazul Spiru Haret: „Am decis desfiinţarea a tuturor centrelor ID din cadrul Universităţii Spiru Haret. De asemenea, am decis anularea a 92 de titluri de profesori şi conferenţiari, iar Universităţii Spiru Haret şi se retrage dreptul de a organiza examenul de licenţă până când se va efectua o evaluare de către ARACIS.”
Tot sâmbăta, Ecaterina Andronescu a mai anunţat: „Studenţii care au absolvit specializarea Drept cu o durată de trei ani la universitatea Spiru Haret vor fi nevoiţi să îşi completeze numărul de credite şi să reia examenul de licenţă la o altă instituţie de învăţământ acreditată”.
Reforma se lasă aşteptată, învăţământul este varză şi din evoluţia ultimelor zile constat că totul se rezumă la un război exclusiv Spiru Haret şi (învăţământul de) Stat. Nu ştiu de ce, dar nu sunt deloc surprins…
Ministrul Andronescu va prezenta azi în BPN, legile educaţiei, care vor intra ulterior în dezbatere publică, acest lucru urmând a fi discutat şi în coaliţie.
Am văzut cum se desfăşoară şi „dezbaterile publice”… Praf în ochi.

Partidul Liberal Democrat din Moldova, Partidul Liberal, Partidul Democrat şi Alianţa Moldova Noastră au anunţat sâmbătă că au semnat documentul de constituire a coaliţiei de guvernare “Alianţa pentru Integrarea Europeană”. Liderii noii alianţe au declarat vineri seara, în urma unei noi întrevederi, că sunt dispuşi să poarte un dialog cu Partidul Comuniştilor, dar nu să colaboreze cu ei. Totodată liderii noii coaliţii de la Chişinău au declarat sâmbătă seara că vor elimina vizele pentru cetăţenii români imediat ce vor ajunge la guvernare. Poate că Moldova va da dovadă de mai multă voinţă şi capacitate de reformare decât suntem noi în stare… Nici asta nu m-ar mira.

Începe încă o săptămână… Spor!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=5Bcpj-q0Snc]