Emo Number Five

Posted on October 11, 2009 by brushvox — 9 Comments ↓

Caşti gura la ştiri şi afli povestea copiilor „adepţi al curentului imo” care au vrut să se sinucidă din dragoste. Bunica ar crede cu siguranţă că „imo” ăsta e vre-o sectă, cum presa speria poporu’ cu „rocării satanişti” în anii ’90. Acum, dacă-n presa centrală ştiu eu ce fufă sau tânără speranţă în ale jurnalisticii (cu diplomă de Spiru Haret 😆 ), scrie baliverne, nu mă miră. E trist că mulţi nu sunt capabili nici să dea o căutare pe internet, dar de unde nu-i, nici dracu nu cere.
Am mai spus asta: etichetele sunt fabricate de câte un PR mai mult sau mai puţin răsărit, de producători, de tot felu’ de plimbători de hârtii pe la casele de discuri şi sunt numai bune pentru presa (săracă cu duhul). Aşa e şi „Emo” şi „Grunge” şi multe alte etichete, cutiuţe ce servesc marketingul ci nu au adesea nicio legătură cu… muzica. Emo desemnează tot mai mult o tunsură şi tot mai multe formaţii fug de această etichetă ca dracu de tămâie.
Însă când şi presa de specialitate o ia pe arătură, e nasol.
Mă uit pe un site dedicat – teoretic – Rock-ului şi Metal-ului şi uneori nu-mi vine să cred ce citesc. Am plâns când a mierlit-o Michael, am aflat de câte ori face pişi Lady GaGa săptămânal, am citit despre oraşul lesbienelor invadat de chinezi, despre seriale interactive on-line şi alte chestii „rock” de genul acesta.
Îmi scapă ceva?

De aici până la astfel de imagini este un pas mic. Inconştienţa şi lipsa de responsabilitate le face cu dezinvoltură…

Copiii n-au nicio vină.

Paul Di’Anno – un rocker la Silver Church

Posted on October 10, 2009 by brushvox — 6 Comments ↓

Di’Anno rules. El este „The Wrathchild”, băiatul rău, băiat (de băiat) şi rău şi la cei 51 de ani ai săi. A intrat în conştiinţa noastră cu primele două albume Iron Maiden, trupă cu care a activat începând din 1978 şi până în 1981 când a fost dat afară de Steve Harris şi impresarul Rod Smallwood în urma unor certuri şi nu în ultimul rând din cauza consumului de cocaină şi refuzul acestuia de a susţine turnee. A fost adus rapid Bruce Dickinson din trupa Samson şi Iron Maiden au devenit unii din liderii Noului Val Britanic al Heavy Metal-ului.
N-a fost primul vocal al trupei, înaintea lui au mai trecut la microfonul Maiden Paul Day şi Dennis Wilcock, dar Di’Anno a fost cel care le-a dat o energie Punk, a făcut trupa să sune „şmirghel”, i-a scos din anonimatul cluburilor Londoneze şi i-a adus în prag de consacrare. Dickinson, un tip mult mai echilibrat şi foarte muncitor, cu o voce mai lucrată, mai cuminte, a fost omul potrivit la locul şi la momentul potrivit, a cules toţi laurii. Iron Maiden a devenit o instituţie, o afacere multinaţională al entertainment-ului, Paul Di’Anno a rămas un rocker de club, un rebel hoinar. În 1994 au existat zvonuri că Maiden l-ar dorii înapoi după despărţirea de Dickinson, dar în final a fost adus Blaze Bayley din Wolfsbane, o alegere proastă, reparată în 1999 prin readucerea lui Dickinson.

Primul proiect post-Maiden purta iniţial numele de Lonewolf, dar fiindcă exista deja o trupă cu titulatura de Lone Wolf, au ales soluţia simplă şi la îndemână: Di’Anno. Trupa a rezistat doar până-n 1985, Di’Anno refuza să cânte piese Maiden şi publicul n-a apreciat această abordare.
În 1985 a luat fiinţă un alt proiect: Gogmagog care a i-a adus la olaltă pe Paul Di’Anno, Clive Burr (baterist în Maiden), Neil Murray (bas într-un şir lung de formaţii: Whitesnake, Vow Vow, Black Sabbath, Michael Shanker Group, Hanson, The Brian May Band, etc), Janick Gers (chitarist trecut prin White Spirit şi alături de Fish – ex-Marillion – , Gillan şi în 1990 de la Bruce Dickinson ajunge în Maiden) şi chitaristul Pete Willis (membru fondator al formaţiei Def Leppard). Producătorul Jonathan King, cel care a stat în spatele proiectului, intenţiona realizarea unei opere Rock şi l-a angajat pe Russ Ballard (chitarist şi compozitor, a scris piese pentru Roger Daltrey, Rainbow, Santana şi este autorul celebrei piese „God Gave Rock and Roll to You” interpretată original de trupa Argent şi preluată de Petra şi KISS) să compună piesele. Din proiect a rezultat doar un EP – „I Will Be There” – cu trei piese, scos după ce trupa s-a destrămat deja, imprimările fiind doar variante demo.

În 1985 Di’Anno porneşte un nou proiect: Battlezone. Albumul „Fight Back” este lansat în 1986, din trupa iniţială a făcut parte şi Bob „Sid” Falck, bateristul formaţiei Overkill, chitaristul John Hurley şi chitaristul John Wiggins – coleg şi la proiectul Lonewolf şi chitaristul formaţiei Tokyo Blade. După un turneu American, Hurley şi Falck – compozitorii albumului – părăsesc trupa, în locul or fiind aduşi Graham Bath şi Steve Hopgood din trupa Persian Risk.
Al doilea album, „Children of Madness” este scos în 1987 şi conţine şi controversata piesă „Metal Tears” care seamănă izbitor cu piesa „London” de pe albumul „Rage For Order” (1986) al celor din Queensryche.
Clipul piesei „I Don’t Wanna Know” a avut parte de o difuzare bună pe MTV atât în State cât şi în Europa, cu toate acestea – mai ales din cauza drogurilor – trupa s-a destrămat înaintea sfârşitului turneului, Di’Anno terminând şirul de concerte cu muzicieni angajaţi ocazional.
Împreună cu Steve Hopgood – fost coleg şi bateristul din Battlezone, Di’Anno pune bazele unui nou proiect: Killers. Lor li s-a alăturat basistul John Gallagher (din Raven) şi chitaristul Ray De Tone.
Ulterior apare un album imprimat live „Assault on South America”, ce conţine piese Battlezone şi Iron Maiden şi un energic cover Queen/Deep Purple „We Will Rock You”/”Smoke on the Water”. Pe copertă scrie că imprimările ar fi fost făcute-n Brazilia, Venezuela şi Argentina, dar conform basistului John Gallagher, materialul a fost imprimat la New York. Discul a fost scos şi distribuit ca material pirat de o firmă Canadiană.
Killers au cântat o serie de spectacole unde au invitat şi reprezentanţii marilor case de discuri şi repertoriul bazat predominant pe piesele vechi Iron Maiden şi cele mai bune piese din era Battlezone în final au convins casa de discuri BMG să le acorde un contract şi un avans consistent (250,000 Dollari).
Albumul de debut, „Murder One” apare-n 1992 şi este imprimat în formula: Paul Di’anno – voce, Steve Hopgood – tobe, Cliff Evans – chitară, Nick Burr – chitară şi Gavin Cooper – bas. Este un material de Power Metal, energic, ca abordare mai aproape de Judas Priest decât de stilul Maiden.
Prins cu cocaina-n buzunar, Di’Anno este arestat şi condamnat la 4 luni de închisoare petrecuţi în L.A. County Jail. Aici scrie majoritatea pieselor pentru noul material. După executarea sentinţei este expulzat din America şi se întoarce în Anglia.

„Menace To Society” apare-n 1997 şi prezintă o mutare surprinzătoare spre zona Pantera/Fight, este un disc de Metal modern şi brutal, nimic nu aminteşte de tradiţionalism-conservatorismul Maiden. Poate că nu este la fel de genial ca „War of Words”-ul lui Halford (Fight) scos în 1993, dar este un material energic şi proaspăt, are nerv şi groove. Albumul dezamăgeşte fanii din nucleul dur, dar în ediţia germană a revistei Metal Hammer este ales ca cel mai bun album Heavy Metal al anului.
La finele anului 1999 Di’Anno se mută în Brazilia şi împreună cu chitaristul Paulo Turin pune bazele proiectului Nomad cu un line-up exclusiv brazilian. Este scos pentru piaţa regională şi un album auto-intitulat, material care cu mici modificări ulterior este scos pe piaţă pentru distribuţie în Japonia şi Statele Unite sub titulatura Paul Di’Anno şi cu titlul „The Living Dead” în 2006.
Tot în 2006 mai este imprimat şi scos pe piaţă materialul „The Classics – The Maiden Years”, un disc ce conţine 12 piese: Wrathchild, Strange World, Charlotte The Harlot, Killers, Prowler, Murders In The Rue Morgue, Running Free, Remember Tomorrow, Phantom Of The Opera, Sanctuary, Women In Uniform şi Iron Maiden.
În 2008 un nou proiect este pus în mişcare: Rockfellas, trupă ce-i aliniază pe Paul Di’Anno alături de Jean Dolabella (ex-Disel, ex-Udora, momentan bateristul din Sepultura), Marcão – chitarist şi basistul Canisso, trupă ce cântă cover-uri Rock şi Metal.
Circulă un zvon conform căruia în 2011, Brian Johnson urmează să se retragă din activitate şi candidatul favorit la microfonul AC/DC ar fi… Paul Di’Anno. Ar fi o treabă mai mult decât interesantă şi profilul de etern rebel şi vocea vânoasă, îl recomandă pe Di’Anno, pe de altă parte ar fi o încoronare frumoasă şi meritorie al unei activităţi de o viaţă dedicată Rock-ului şi Metal-ului şi o viaţă cel puţin tumultoasă de rocker.
Paul Di’Anno este un „porc”, dar tocmai datorită acestor băieţi răi ascult Rock şi nu pokemonii pe care doar media încearcă să ni-i vândă sub diferite etichete de (pseudo) Rock şi Metal.

„The Living Dead” a apărut în 2 variante diferite în 2006, una pentru piaţa Japoneză şi una pentru cea Americană. Eu am prins varianta a doua.
Cele 11 piese plus 2 bonusuri live îl readuc pe Di’Anno în zona mai tradiţională a Metal-ului, dar sunetul este modern, plin şi proaspăt, un amestec iscusit între abordarea clasică şi sunetul plin, mai agresiv ce a caracterizat materialul „Menace To Society”. Dacă v-a plăcut „War of Words”-ul lui Halford cu trupa Fight, şi acest disc o să vă fie pe plac.
„The Living Dead” sună surprinzător de asemănător cu materialele (excepţionale) scoase de Bruce Dickinson după plecarea din Maiden, uneori chiar şi vocea lui Di’Anno aminteşte de Dickinson. Piesa este colorată şi de sintetizatoare, este lentă, tensionată ce creşte, „se îngroaşă” armonios.
„Mad Man In the Attic” are un riff mai aspru, mai a la Pantera la bază, Di’Anno alternează pasajele cântate energic cu cele hârâite, urlate, piesa combină cursiv elementele moderne cu un Power Metal sănătos, abraziv. Di’Anno este surprinzător de proaspăt şi incisiv, vocea lui s-a maturizat, dar are vână şi şmirghel.
„War Machine” aminteşte de Judas Priest/Fight şi datorită urcărilor şi interpretării lui Di’Anno, un Di’Anno aparent inepuizabil şi mult mai colorat şi stăpân pe propriile sale forţe şi cu un potenţial de expresie mult mai larg decât ar fi dat de bănuit. Piesa este dinamică, riffurile groase, toba bubuie energic.
„Brother of the Tomb” păstrează tonul apăsat, riffurile moderne şi corurile tradiţionale se combină organic, nu inventează nici roata, nici altceva, dar ceea ce fac este un Metal pur şi tăios, Di’Anno este convingător şi credibil, chitaristul are solo-uri foarte ingenioase.
„P.O.V. 2005” trezeşte amintiri Heavy Metal de anii ’80, însă interpretarea este mult mai energică, incisivă, infuzia de modern (şi reflexiile Pantera/Fight) conferă piesei strălucire-n plus, dinamism şi greutate.
„Nomad” începe lent, în note misterioasă ca apoi să se transforme într-o piesă cu tempo mediu, aşezat şi susţinut de coruri şi riff-uri clasice, dar cu aceeaşi abordare mai modernă şi energică fără însă să aducă nimic nou.
„S.A.T.A.N.” revine în zona mai zgomotoasă, Di’Anno mârâie, urlă şi ţipă în concordanţă cu titlul, riff-urile sunt tăioase, ritmul aşezat şi apăsat, toată producţia degajă energie.
„Cold World” are la bază un riff mai tradiţional, vocea lui Di’Anno abordează o temă a la Halford, asemănarea cu Priest şi Fight este evidentă, dar nu deranjantă şi datorită interpretării energice, a sunetului simplu, dar plin. Nu scrie componenţa trupei pe copertă şi n-am găsit-o nici pe site-ul lui Di’Anno, nu ştiu dacă este Paulo Turin, dar chitaristul face o treabă al dracului de bună!
„Do or Die” menţine linia brutală, abordarea în forţă, amestecul de clasic şi modern într-o interpretare în forţă, Di’Anno pare de neoprit, dă dovadă de forţă şi trăieşte evident o a doua tinereţe.
Nici „Dog Dead” nu diferă de piesele anterioare, rămâne paralela Fight, forţa, Metal-ul vânjos şi sictirul şi aciditatea care mereu l-au caracterizat pe Di’Anno. Şi – mă repet – omul pare sincer şi este convingător.
Recunosc: nu i-am urmărit cariera îndeaproape, dar mă bucur că l-am (re)descoperit şi surpriza a fost mai mult decât plăcută.
„Symphony of Destruction” – clasicul Megadeth – nu apărea pe varianta originală „Nomad”, este o interpretară fidelă originalului, doar vocea lui Di’Anno aduce şi altă coloratură piesei, ba cântă, ba mârâie, este brutal. Tema finală schimbată, modificată mai dă un plus de prospeţime, este un cover făcut cu bun simţ şi cu maximum de eficienţă!
Bonusurile sunt două imprimări live, clasicele „Wrathchild” şi „Phantom of the Opera” din repertoriul Maiden, interpretările sunt fidele originalelor, oricând o plăcere să le asculţi în interpretarea vocii originale care le-a consacrat.

Joi, 19 noiembrie la Silver Church Di’Anno vine să ne arate pe viu ce ştie. Până pe data de 16 octombrie preţul biletului este de 40 RON, în perioada 17 octombrie – 17 noiembrie 50 RON şi în 18-19 noiembrie 55 RON, oricum calculezi, merită fiecare bănuţ! Tot respectul Paul!

Paul Di’Anno pe MySpace

Steve Vai – Where the Wild Things Are

Posted on October 9, 2009 by brushvox — No Comments ↓

Vai a debutat în lumea bună a muzicii alături de Frank Zappa în toamna anului 1980, chitarist în trupa acestuia. În prealabil a făcut transcrieri de chitară pentru acelaşi genial Zappa.
Între 1981 şi 1999 a imprimat 21 de albume alături de Zappa, cum stă scris şi pe coperta discului din 1982, „Ship Arriving Too Late to Save a Drowning Witch”, Zappa îl alinta ca fiind cel responsabil cu „părţi de chitare imposibile”.
Pe lângă munca alături de Zappa, Vai a lucrat cu un şir lung de artişti: Public Image Ltd., Whitesnake, David Lee Roth, Al Di Meola, Alice Cooper, Ozzy Osbourne, Shankar, Billy Sheehan, Steve Lukather, John 5, Meat Loaf, Jason Becker, Devin Townsend, Marty Friedman, etc şi a fost membru de bază în proiectul G3, atât alături de John Petrucci şi Joe Satriani, cât şi în formula cu Satriani şi Yngwie Malmsteen şi prima formulă cu Satriani şi Eric Johnson.
Am mai spus asta, nu-s mare halitor de „guitar heroes”. De multe ori la majoritatea acestor indiscutabil virtuoşi al instrumentului, muzica rămâne pe planul doi, „arta” se rezumă la tehnică şi auto-expunere, impunere. Legat de Vai, mi se pare trist (şi elocvent) exemplul albumului „Slip of the Tongue” din 1989, când din cauza fracturi la mână a lui Adrian Vandenberg, Vai a primit mână liberă la părţile de chitară şi multe din ele le-a făcut praf şi asta – ulterior – a recunoscut-o şi Mr. Coverdale… Dar Vai a avut şi aporturi pozitive, albumul „Album” al proiectului lui John Lydon (aka. Rotten, ex-Sex Pistols), Public Image Ltd. din 1985 este un material genial.
Primul album solo, „Flex-Able” şi urmat imediat de „Flex-Able Leftovers” în acelaşi an, 1984, purtau încă pregnant amprente Frank Zappa şi sunt – şi probabil rămân – discurile mele favorite ale maestrului Vai. În 1993 a scos proiectul Vai şi un album excepţional: „Sex & Religion”. Colegi i-au fost basistul Thomas “T.M.” Stevens (ex- The Pretenders), bateristul Terry John Bozzio (ex-Missing Persons, ex-Frank Zappa) şi pe post de vocal, omul orchestră şi un alt geniu: Devin Townsend. O gaşcă de excepţie şi un disc trecut cu vederea cu prea mare uşurinţă…
În rest – strict din punctul meu de vedere – Vai a avut momente bune şi mai puţin bune. Dar cine nu are?

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Twi28xWoLxc]

Noul album nu este chiar nou: a fost imprimat live în 2007 în cadrul turneului „Sound Theories” la State Theatre în Minneapolis. DVD-ul conţine 27 de piese şi are o durată de 2 ore şi 40 de minute, CD-ul are doar 15 trackuri şi 77 de minute.
Colaboratorii lui Vai au fost Alex DePue – violoncel, Ann Marie Calhoun – violoncel, Bryan Beller – bas, Jeremy Colson – tobe, Dave Weiner – chitară şi sitar şi Zack Wiesinger – chitară (lap steel).

„Paint Me Your Face” este un scurt intro grandios în maniera deja consacrată al lui Vai, „Now We Run” explodează nervos, zgomotos, cu forţă, energie Rock şi chitară vânjoasă, ritmuri balansate, bas pulsant şi-n prim-plan, evident cu maestrul Vai, care reuşeşte să stoarcă tot şi orice din chitară. Sound-ul nu este impecabil, dar „mizeria” sunetului live conferă un iz de viu în plus, compoziţia este complexă şi tehnică, un Rock Progresiv cu infuzie Fusion, solo-ul cursiv, energic, sunetul tăios şi curat, colorat şi condimentat cu nuanţele caracteristice artistului. Finalul are un respiro de violoncele plăcut şi ingenios. Piesa provine de pe „The Elusive Light and Sound, Vol. 1”, un disc scos în 2002 şi care alinia piese făcute pentru coloane sonore, seriale, show-uri TV.
„Oooo” este de pe „Ultra Zone”, albumul din 1999, varianta actuală nu diferă de cea din studio, e plăcută abordarea „vorbăreaţă” a chitarei,amestecul de joacă relaxată şi momentele tehnice, sunetul uşor Scifi, futuristic.
„Building the Church” este încă o construcţie pe o temă Progresivă, bas-ul şi riff-ul de bază împreună cu tobele conferă un fundal solid pentru aventurile printre corzi al lui Vai, piesa curge, pulsează, chitara are nerv şi Vai ştie să menţină interesul audienţei, are feeling, deţine tehnica, este un meseriaş, ne place-nu ne place să admitem. Infuzia de Jazz are un parfum Zappa, dar asta, este aproape inevitabil. Faţă de varianta de 5 minute de pe „Real Illusions: Reflections”, aici sare de 8 minute şi nu e rău deloc!
„Tender Surrender” ne aruncă înapoi la EP-ul „Alien Love Secrets” şi anul 1995. Aici piesa primeşte un strop de Jazz în plus, e plăcut contrastul dintre orchestraţia fină şi subtilă şi chitara „ţipătoare”. Folosirea pedalei Wah este un deliciu!
În „Band Intros” maestrul prezintă trupa în manieră… Zappa şi cu câte o scurtă intervenţie a fiecărui instrumentist şi se trece direct în „Fire Wall” de pe acelaşi „Real Illusions: Reflections” din 1999, o piesă cu aceeaşi amprentă Zappa, bogat orchestrată, colorată, aşezată în zona Fusion dintre Jazz şi Rock, dinamică, armonioasă şi – evident – bogat condimentată cu solo-uri.
„Freak Show Excess” continuă şirul pieselor de pe acel album, a fost re-aranjată şi re-orchestrată, a crescut de la 6 la 11 minute, şi-a păstrat parfumul oriental, a câştigat puţină infuzie Jazz şi puls prin abordarea caracteristică interpretării live, muzica lui Vai este o călătorie, leagă temele cursiv, schimbă abordarea cu mare naturaleţe, dintr-o temă aşezată creează un uragan Rock ca apoi să coboare într-o armonie calmă, să treacă la o temă Etno/World Music. Sitarul şi basul intervin şi dau culoare, Vai îşi mai trage sufletul ca apoi să ne ia faţa din nou.
„Die to Live” este de pe acelaşi „Alien Love Secrets”, o piesă Rock în manieră tradiţional americană, o patinare plăcută între liric şi mediu, chitarele au prim-planul, se trece din riff în solo şi vice-versa, totul lejer, firesc, simplu şi cu mult bun simţ.
„All About Eve” provine de pe „Fire Garden” – Phase 2 – partea de disc unde Vai interpretează şi părţile vocale. Nu este un Devin Townsend, dar are o voce puternică şi expresivă, nu este un solist în adevăratul sens al cuvântului, dar este un interpret agreabil. Piesa este lentă, relaxantă, vocea lui Vai puţin prea colţoasă, dar poate tocmai din acest motiv, nu lasă impresia de sirop. Violoncelul adaugă o notă calmă, corul de pe refren forţă.
„Gray 7” este un scurt intermezzo acustic. Chitara este acompaniată de percuţii, aminteşte de Shankar, trece direct în „Treasure Island”, o piesă scurtă, colorată, în aceeaşi manieră uşor orientală. Interesant, dar cam atât.
„Angel Food” – extrasă din suita „Fire Garden” – se leagă organic în acest set, este o piesă aerisită, are ceva din maniera lui Al Di Meola, ceva din John McLaughlin, puţin Jazz, nuanţe orientale, lejeritate şi lumină într-un dans magic, dezinvolt.
„Taurus Bulba” este o piesă proaspătă, un Rock energic cu aceeaşi pregnanţă Progresivă, puternică, cu un sunet mai incisiv, este o desfăşurare frumoasă şi fluentă, amestecă răbufnirile cu pasajele de acalmie, Vai stăpâneşte perfect chitara şi orchestraţia îl susţine şi-l deserveşte impecabil.
Finalul este o scurtă relaxare cu chitara sub titlul „Par Brahm”, tot o compoziţie nouă, un „waving goodbye” elegant, armonios, după care se lasă liniştea. 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=tyCRSZjtYBI&feature=channel]

Un disc de maestru profesionist şi o audiţie plăcută şi pentru profani. Vorba unei reclame: Jos pălăria!

Materialul poate fi cumpărat şi on-line de AICI.

Bogdan Olteanu: omu’ nepotrivit la locul nepotrivit

Posted on October 8, 2009 by brushvox — No Comments ↓

Cum ziceam şi mai devreme: eu aş scoate politica şi politicienii în afara legii.
N-am nimic cu Olteanu, dar să-şi bage politicul un măscărici la BNR când ţara este-n situaţia în care este, soluţii ioc, mi se pare cea mai mare nesimţire.
Suspectă este susţinerea PSD. Şi eu chiar dacă n-am informaţii din interior, o explicaţie am. Prevăd un guvern PSD-PNL în cazul în care Geoană iese preşedinte. Guvern PSD-PNL am mai avut, chiar dacă nu pe faţă şi cel puţin juma’ din PNL plâng şi acum după frăţia cu PSD-ul… şi – vai! – cum o să-şi dea mâna în interesul naţional şi pentru bunăstarea poporului… Să dea bine şi la FMI, bagă şi UDMR-ul în coaliţie şi obţinem o mare coaliţie de uniune naţională: hura! Eu zic că nea’ Antonescu i-a oferit sprijinul pentru turul doi lu’ Geoană şi viitorul ciolan e gata împărţit. Nu m-ar mira: Crin premier – de exemplu. 😀
Am mai spus: Antonescu e prea inodor-incolor, mai latră la Băse, dar cam subţire, campanie/vizibilitate zero, nu prea-l văd determinat să câştige, să se lupte pentru funcţia de preşedinte, mai mult stă şi-i cântă-n strună lui Geoană… PNL pare cam remorcă la PSD şi asta de pe vremea Guvernului minoritar Tăriceanu. Dezolant. Şi dezgustător.

Scuipaţi, vă rog:

Scuipă şi fugi. Cu paşaportul în buzunar, unde vezi cu ochii.

Ză lend of ciois: 2 drunk 2 fu’k

Posted on October 8, 2009 by brushvox — 6 Comments ↓

Dacă nu aş trăii în ea, aş spune că România este o ţară amuzantă: orbu’ conduce chiorul… sau vice-versa, nici nu mai contează!
Ieri, într-o zi mult prea minunată de toamnă blajină, sindicatele au scos oamenii în stradă. Prost să fi să nu ştii că liderii sindicali au şi ei interesele lor politice – a se citii economice -, acţionează la comanda unora sau altora, predominant în interes propriu şi personal după cum suflă vântul. Oamenii sunt disperaţi, este firesc, teoretic este mijlocul de protest la îndemâna maselor, un drept câştigat. Ciudat – dacă mai este ceva ciudat – este că nu i-a băgat nimeni în seamă. Cum au venit, aşa au şi plecat.
Ză lend of ciois: fiecare face ce-l taie capul. Democraţie pe pâine. 😀 Circ la desert… 😆
Politicienii erau preocupaţi de Udrea, Ridzi, Boc, Geoană şi Anastase. Exceptând-ul pe cel vizat şi susţinătorii acestuia, toată clasa politică are o singură şi exclusivă preocupare: cum să scape de Traian Băsescu. Şi asta în condiţiile în care ţara-i praf, suntem cu ambele picioare-n prăpastie şi dacă aplecăm urechea la Isărescu – şi de ce nu am face-o, atâta timp cât omul s-a dovedit capabil şi competent – suntem în prag de şoc inflaţionist. Şi acest şoc este doar vârful icebergului… răul abia de urmează.
Mai toată lumea este de acord că pseudo-guvernul Boc 2 (în unu) este incompetent şi tre’ să pice. Problema este că nimeni nu vrea să-şi asume răspunderea dezastrului şi să guverneze: PNL a refuzat de mult să intre la guvernare, PSD-ul tocmai a fugit, rămâne PD-L-ul… Să scapi de Băsescu nu este o soluţie pentru criză. Dar asta nu o spune nimeni. Nimeni nu vrea să se sinucidă, nimeni nu vrea să-şi asume răspunderea, iar, toată lumea vrea la “putere”… şi dincolo de asta – aici, a se citii ciolan, os de ros, mălai, caşcaval, etc – soluţii nu prea există, cele care ar fi, sunt radicale şi trebuiau luate cu mult timp în urmă.
Apropo radicale. Tot se discută legea unică de pensionare şi pare evident că nu poate acţiona legea nici retroactiv, nu poate desfiinţa nici drepturi câştigate. Pare corect din perspectivă democratică. Doar democraţia se dovedeşte unilaterală… Nu le poţi lua drepturile dobândite cu japca şi… tot în numele democraţiei, nu-i poţi nici împuşca.

Cumva treaba asta cu democraţia începe să mă irite. Politicienii se ascund după vorba asta, cred că asta e monedă de schimb pentru orice. Americanii invadează Irakul în numele democraţiei ci nu pentru petrol. Parlamentarii români fură, tot în numele democraţiei, nu pentru burdihania lor… Nu este aiurea sau sunt eu tâmpit?

Celălalt subiect dezbătut frenetic e tot legat de democraţie: Parlament uni sau bicameral? Parlamentarii au sărit ca arşi şi susţin că cel bicameral este bastionul democraţiei, cum sună argumentarea, mai degrabă tranşeea democraţiei. Cumva îmi scapă de cine apără parlamentarii în camera a doua democraţia… De furia poporului? Oare?
Extrapolând ideea unui Guvern de tehnocraţi, eu aş merge cu ideea până la capăt şi propun şi un Legislativ de tehnocraţi. Politica interesează exclusiv politicienii şi – din tot ce am văzut şi trăit în ăştia 20 de ani amărâţi de democraţie – politica nu are nici soluţii, nu duce nici nicăieri.
Ţin morţiş să facă politică, să o facă la cafenea sau şpriţ. Pe banii lor, că tot e hobby… 😆 Bine, sincer, i-aş băga la mititica pentru 20 de ani ca drept răsplată pentru prestaţia de până acum… dar asta – iar – e o măsură radical-sanitară.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=fS6Vy1TeKKk&feature=related]

My Dying Bride – For Lies I Sire

Posted on October 7, 2009 by brushvox — 5 Comments ↓

Nu sunt un consumator de Doom/Gothic şi recunosc acest fapt. Îmi plac Type O’ Negative foarte mult, dar TON este altă poveste, îmi plac chestiile sau mai Metal sau mai Electro/Industrial şi chiar dacă-i ştiu pe englezii de la My Dying Bride de la albumul lor de debut, „As the Flower Withers” din ’92, nu i-am urmărit cu stricteţe.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=zLmspcgrYrY]

Acel album mai purta amprente de Death, vocea lui Aaron Stainthorpe era brutală, este un album colorat şi apăsător, plin de tensiune. Violoncelul – pe noul disc folosit din nou – aducea culoare interesantă materialului, nota simfonică s-a împletit cursiv şi coerent cu Metal-ul.
De la următorul album, „Turn Loose the Swans” din ’93, vocea lui Aaron a abordat un ton grav, dar melodic, s-a îndepărtat din zona Death şi s-a apropiat mai evident de aria Gothic. Pentru o parte din fani această schimbare nu a fost una apreciată, dar mutarea a adus mulţi alţi fani.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=t-t6MXQwrcA]

Noul material, „For Lies I Sire”, al 10-lea album al formaţiei, a fost lansat la sfârşitul lunii martie şi cele 9 piese şi de această dată însumează o oră de audiţie interesantă. Este un disc întunecat, balansat sensibil între Metal şi muzică clasică, între momentele tensionate, lente, impregnate cu candoarea stranie a gândurilor mortale şi pasajele mai dinamice, mai accentuate şi cu iluzoriile însufleţiri vitale. Este şi o revenire la rădăcini, o reaşezare în zona Doom/Gothic, abordările Death fiind substituite de tonurile tradiţionale de Heavy Metal.
My Dying Bride au rămas fideli liniei pe care au pornit, sunt consecvenţi muzical şi reuşesc de fiecare dată să adauge un strop de tensiune, de atmosferă apăsată în plus materialelor lor, chiar dacă par să picteze şi să re-picteze acelaşi tablou de fiecare dată, aduc o notă de expresivitate-n plus, reuşesc să coloreze tristeţea cu tonuri proaspete, chiar dacă-n cazul lor proaspătul înseamnă morbid sau cel puţin umbros.
Este un album grav, Aaron spunea despre material că este cel mai depresiv disc al lor până-n prezent şi tind să-i dau dreptate.

„My body, a funeral” deschide albumul într-un ton sumbru, ca o otrăvire lentă, muzica se răspândeşte încet şi umple cu umbre sonore spaţiul. Tensiune creşte, morbiditatea prinde viaţă în contrastul dintre chitară/tobă şi violoncelul îndurerat. Aaron Stainthore dispune de o voce expresivă, cântă sau şopteşte, mesajul ajunge dincolo de urechi şi se lasă ca ceaţa peste suflet.
„Fall with Me” măreşte tempo-ul, tema este mai Doom, ne trimite înapoi la primul album Black Sabbath, are apăsare şi forţă dincolo de atmosfera înmărmurită şi rece. Alternanţa momentelor lente cu cele ceva mai rapide – rapide în context Doom – conferă dinamică, intervenţiile violoncelului adaugă un strop de viaţă în marea tristeţii încovoiate prin sunetele care par să ne tragă în jos. Pasajele mai rapide au o notă de Heavy Metal ce amintesc de Iron Maiden şi aduc o notă nouă în muzica macabră a britanicilor, le conferă orizonturi mai largi, mai deschise.
„The Lies I Sire” are o uşoară notă Psihedelică amestecată-n atmosfera Gothic şi măcinările tipic Doom aduse de chitare. Apăsarea este dureroasă, moartea pare mai lentă ca niciodată, dar împietrită la orizontul cert.
„Bring Me Victory” readuce puţin din rădăcinile Death, vocea este mai răguşită şi agresivă, riff-urile au gustul tăios al heavy Metal-ului, ritmurile sunt mai alerte, accentuate, pasajele lente au menirea de a accentua gravitatea, dar au spaţiu mai redus. Este şi una din piesele mai scurte, incisive, o pată inedită, dar bine venită.
„Echoes from a Hollow Soul” colorată plăcut cu un pian solitar, se aşează ca zăpada tăcută peste pământul îngheţat, vocea şuieră ca vântul misterios, chitarele dau accente grave sau triste în funcţie de moment. O piesă epică, în ciuda gravităţii, datorită şi pianului amintit, cu o uşoară notă caldă, plăcută.
„Shadowhunt” ne menţine în aceeaşi zonă, orchestraţia aerisită, spaţiile lăsate deschise, umbrite doar de instrumentaţia rafinată, minimalistă, cresc tensiune şi pregătesc intrarea chitarelor, piesa are o abordare cu gust de coloană sonoră pentru un film de groază, vocea filtrată trezeşte fantome, tristeţea ia accente de frică.
„Santuario di Sangue” este un moment de Doom ca la carte, un epos întortocheat, păstrează oarecum nuanţa de muzică de film, dar este un film ciudat, sacadat, cu secvenţe lipsă şi momente de rătăcire şi incertitudine urmate de întoarceri pe poteca Doom ca la certitudine, un teren solid şi sol stabil, de încredere. Curge lent piesa, măcinat, se lasă ca o ceaţă şi te îngroapă.
„A Chapter in Loathing” readuce riff-ul ce închide precedentul album, abordarea Death, vocile „zombi”, gâtuite sfâşie aparente resemnare de până acum, mirosul morţii prinde viaţă într-un mod sinistru, ruperile sunt abrupte, tăioase.
„Death Triumphant” are pregnanţă Heavy Metal într-o abordare mult mai lentă, adaptată la apăsarea Doom şi presărată cu condiment clasic, un strop de Psihedelic şi reflexii Gothic, creând un coctail aromat, dar la fel de zbuciumat ca tot materialul. 11 minute încovoiate ce ne plimbă prin toate stările şi fazele albumului, o privire înapoi în sunete şi teme, segvenţial dar legate frumos, cursiv, apăsător.

Nu este un disc nici pentru oricine, nici pentru orice moment, stare, dar are farmec şi uneori prinde bine şi câte o incursiune în necunoscut şi… întuneric.

Mişcarea de rezistenţă: munca

Posted on October 6, 2009 by brushvox — 12 Comments ↓

Stau, sorb din cafea, pufăi o ţigară şi încerc să sortez gânduri. Dimineţile sunt răcoroase, zburlite, toamna zgârie geamul insistent şi privesc cum flacăra aragazului pâlpâie.
Se aşează gândurile prin sita perspectivei, încerc să coc hotărâri, să-mi găsesc rostul, să-mi regăsesc direcţia. A fost un prim pas, lucrurile au sens doar dacă urmează şi următoarele.
Şi o să urmeze. Nu este oficial – încă – dar probabil pe data de 18 octombrie, duminică, am o cântare nouă tot la Bucureşti. Vorba beduinilor: stay tune!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=u-Hlsd0z10M]

Am rămas cu gândul agăţat de unde am pornit acum câteva zile: omul este un animal ciudat, spuneam, mult prea ciudat chiar şi pentru gusturile mele ciudate, să nu zic de-a dreptul dubioase.

Oare cât depinde de noi realmente cum este ţara în care trăim? Sunt lucruri pe care nu le înţeleg nici cum şi sunt tot mai multe. O explicaţie ar fi gradul scăzut de inteligenţă cu care sunt dotat, dar parcă nu este suficientă nici această explicaţie.

De exemplu, nu mă interesează deloc subiectul, dar este la îndemână: i-au dat drumul din puşcărie criminalului Mihaelei Runceanu şi omul peste noapte este vedetă de televiziune. Dragii mei, dacă nu v-aţi uita la căcaturile astea, asemenea bizanterii nu ar fi posibile. Ştiu, toată lumea spune că nu, nu se uită, dar graficele de audienţă arată cu totul altceva. Fără aportul nostru, media n-ar putea face vedetă din Magdele Ciumac şi toate corigentele porno.
Nu este prima oară când spun că la noi nici comunismul n-a fost comunism ci o mimare palidă sub un jug dictatorial şi azi la fel, creştinismul nostru este doar de faţadă şi fără substrat. Şi – asta e, mă repet! – criza, dincolo de accentele sale grave din punct de vedere economic, este o criză profund morală.

2010 o să fie un an urât. Mulţi aşteaptă sfârşitul crizei şi în fapt la noi abia din iarnă o să înceapă criza. Dacă mai aveţi RON la saltea, e timpul să-i schimbaţi în valută, Banca Naţională nu o să mai poată susţină cursul, urmează – inevitabil – şi valul de inflaţie. 4,5 RON pentru un Euro – zic eu – este o previziune optimistă şi ireală… Băncile au scos toate lichidităţile posibile – şi imposibile – din ţară, banii de la FMI s-au dus aiurea pe apa Sâmbetei. Guvernul nu a făcut investiţii şi investitori n-au venit şi nici nu o să vină în următorii ani. Ba, cine a putut – şi din şmecherii noştrii – şi-a scos banii din ţară sau şi-a suspendat proiectele.
Clasa politică trăieşte într-o altă lume. Au conturi, au „şpârle”, par rupţi complet de realitate dincolo de discursurile etern electorale. Schimbarea sau neschimbarea pionului de la Cotroceni n-are nicio relevanţă. Preşedintele are puteri relativ limitate, Parlamentul este – sau ar trebuii să fie – forţa principală-n Stat şi alegerile prezidenţiale nu schimbă componenţa, balanţa forţelor din Legislativ. Avem trei partide influente şi două posibilităţi de coaliţie. Dincolo de acest aspect, realitatea este că practic avem o singură caracatiţă mafiotă şi zero voinţă sau intenţie de reformă. Sincer, m-am plictisit (scârbit) să aud cuvântul „reformă”. Sună radical, dar singura reformă posibilă este cea cu mitraliera. Şi – mă tem – nici asta nu duce nicăieri, cel puţin asta dovedeşte desfăşurarea evenimentelor din ultimii 20 de ani de după ciuruirea cu gloanţe a soţilor Ceauşescu. La impasibilul „Las’ că merge şi aşa”, clasa politică a mai lipit o pleaşcă: „La vremuri noi tot noi” şi asta, stimaţi cititori, nu se schimbă, parol! Indiferent unde, când şi pe cine pui – sau nu – ştampila: tot aia este. Nu mama – sau tata – a privatizat Sidex-ul, a vândut flota sau a semnat contractul cu Bechtel.

Citeam în Jurnalul Naţional despre „Mişcarea de rezistenţă”. Da, frumos, dar pare totul aşa un pamflet mediatic, o spovedanie, îşi spune omul oful şi asta-l face să se simtă mai bine şi… cam atât. Nu de aspirină avem nevoie… Poate de mişcare. 😆

Nu prea văd rostul demersului dacă nu aduce nicio finalitate, constat doar şi aici lipsa de idei şi soluţii, similară – dacă nu soră – cu cea a presupuşilor guvernanţi. Vorbe, vorbe, vorbe… Ne place să ne auzim vorbind, ba, mai mult, îi ascutăm pe alţii cu gura căscată, dar nimeni nu vrea să-şi mânjească mâinile… muncind.

Toţi aşteptăm să treacă criza…. (şomaj tehnic… 😆 😆 😆 )

Galeria foto Cybermental 4

Posted on October 5, 2009 by brushvox — 2 Comments ↓

N-am editat nimic, le-am triat doar în fugă şi le găsiţi AICI.

http://mrpanksament.wordpress.com/2009/10/03/cybermental_4/ — Cybermental 4 - 2009

Cybermental, Silver Church, 2 octombrie

Posted on October 4, 2009 by brushvox — 10 Comments ↓

Omul este un animal ciudat. Uneori, pentru gusturile mele (ciudate), mult prea ciudat.
Ştiam că este greu de reuşit cu un festival de breşă într-un an dificil ca acesta şi nici cum a picat el, miercuri, joi şi vineri, nu a fost cea mai fericită variantă, poate că nici reclama n-a fost suficient de pregnantă, dracu ştie de ce, mass-media nu s-a arătat interesată de eveniment şi nici publicul nu s-a înghesuit. Vineri seara s-a mai animat puţin Silver Church-ul, dar participarea a fost tot departe de aşteptări. Păcat – zic eu – fiindcă pentru 60 RON la Silver Church în două seri, cu o sonorizare impecabilă, cu proiecţii vizuale şi cu un personal amabil şi simpatic, artiştii au oferit un spectacol de peste 20 de ore de muzică. Probabil Kiew nu reprezintă un nume suficient de sonor şi muzica lor – asta s-a văzut la spectacol – nu prezintă interes pentru un public mai larg, dar Brazda, Matze, Cycler înseamnă deja ceva pentru această zonă Electro/Industrial şi din numele mai puţin cunoscute, majoritatea au oferit un spectacol pe cinste.

Laba şi tasta tâmpeşte şi am mai spus-o, criza este mult mai profundă şi vine din altă parte, nu se rezumă la banii din buzunar pe care-i ai ori ba. OK, la anul o să fie şi mai nasol, sunt curios cum va fi atunci, că în ciuda dezastrului financiar, sper să fie şi Cybermental 5.

Vineri seara s-a adunat lumea inexplicabil de greu la Silver Church. Până la ora 22 au prestat la platane (iar) Sosk şi Horaţiu, au animat atmosfera. E o treabă pe care iar n-am să o înţeleg niciodată: dacă un spectacol într-un club este anunţat pentru ora 21, de ce e „cool” să apari la 23? În ceea ce priveşte Cybermental-ul, programul a fost încărcat şi s-a respectat cu stricteţe, vineri a fost doar un mic decalaj cauzat de… traficul aerian.

Cycler a preluat scena pe la ora 22, a avut un program excelent, Chill, cu unele accente mai grave pe la final, foarte bine legat şi cursiv. Pe Ion tot timpul e o plăcere să-l asculţi, jonglează bine atât cu sunetele cât şi cu ritmurile, are armonii, are zgomote ambientale colorate, ştie când să introducă momente de relaxare sau când să vină cu o răsturnare în forţă, cu intervenţii zgomotoase.

AKM – şi-n calitate de gazdă – a umplut spaţiile dintre artişti, toţi venind cu hardware propriu, erau necesare minute de cablare şi setări, aşa că Tudor a avut timp suficient să-şi facă de cap şi să distreze publicul. Abordarea lui este zgomotoasă, Hardcore, nu ştiu, zic şi eu, la un program aşa lung – aproape 10 ore pe seară – poate că între artişti mergeau şi momente mai Chill, mai ambientale, erau bune câteva minute în care să-ţi mai odihneşti urechile şi nervii, să mai poţi schimba o vorbă, două cu cineva… 🙂

Pentru mine Matze este omul extremelor: are chestii foarte mişto şi are chestii la care strâmb din nas. Nu e vorba de umor şi cum percepem fiecare – în mod diferit – glumele. Pentru mine nu e cool nici aia cu „Oameni” şi – vineri seara – n-a fost cool nici finalul programului său cu „Tânăr şi neliniştit”. Acum pe bune, cine vrea să rămână-n cap cu tema aia idioată?! Însă până la final, Matze a avut un program foarte dinamic, incisiv, cu un groove fain, un crescendo bine gândit şi implementat şi cu apogeul genial, un remake după un clasic Tectonic: „Canalul colector”. Nu ştiu câţi ştiu originalul lui Liviu dinainte de ’90, dar toată sala a savurat remake-ul excelent. Nici treaba cu proiecţia şi coloana sonoră a serialului-sirop n-ar fi fost rea şi – în opinia mea – ar fi funcţionat, dacă Matze începea cu asta şi trecea după aceea la hard stuff-uri. Nu că mi-a cerut cineva părerea! 😆 Una peste alta, Matze a avut încă o dată un program colorat şi convingător, o combinaţie reuşită între momente mai calme, mai Chill şi explozii violente a la Nine Inch Nails.

Roger a tras lozul norocos pe ghinionul lui Soman. Dacă pe 1 octombrie Roger Roton a cântat pe 2 octombrie dimineaţa ( 😆 ), faptul că avionul lui Soman s-a defectat şi n-a mai ajuns la spectacol, i-a dat şansa lui Roger să presteze la o oră mai adecvată şi în faţa unui public mai numeros. Roger e un tip jovial şi simpatic, iar programul său este incisiv, zgomotos, destul de Hardcore, dar fără să fie obositor. Are nerv, are cursivitate, ritm şi sunete violente. Detestă software-ul şi – ca toţi artiştii de la festival care se respectă – a băgat hard stuff de pe hardware. Poate mă repet obsedant, dar calitatea sunetului la tot festivalul, a fost impecabil. Roger Rocks!

Pentru mine Kiew au fost o dezamăgire. Şi n-am fost singurul. Primele 2-3 piese din programul lor au fost ok, dar după aceea totul a fost doar o gălăgie monotonă, repetitivă şi… fără sens. Sorry guys! Punctul cel mai slab al trupei este chitaristul: sincer, eu nu-l lăsam nici să se apropie de sala de repetiţii, nu să-l iau într-o trupă! Chitara suna fără vlagă, ceva gen Santana tras cu telefonul mobil la un concert, dar de undeva din afara stadionului sau din closet – ca să fiu exact şi prestaţia tipului a fost jenant de mediocră. Andreas “Thedi” Thedens, creierul trupei şi vocal/showman-ul ei, este OK, a alergat prin sală, a interacţionat cu publicul. Interviul cu el, tradus de mine, a fost interesant, însă – din nou, din punctul meu de vedere – nu s-a regăsit nimic din ideile interesante povestite, în transpunerea muzicală. Să fiu puţin rău: mult zgomot, pentru nimic. Kiew sunt prea germani, germani în sensul acela de monotoni şi prea mecanici, faptul că au bas şi chitară parcă nici n-a prea contat, au fost îngropaţi sub uraganul de zgomote şi cum spuneam, după primele 2-3 piese, au devenit uşor obositori. Asta s-a răsfrânt şi asupra audienţei: o parte din public s-a retras tiptil şi nu doar datorită orei înaintate. Dar, trebuie spus că au fost şi oameni care au savurat spectacolul lor şi acesta este unul din aspectele pentru care merită să mergi la un festival: toată lumea primeşte câteceva pe placul său.

A urmat un jam session zgomotos unde alături de băieţii din Kiew au urcat pe scenă Brazda Lui Novac, Cycler şi AKM. Din păcate tonul l-au dat tot cei din Kiew şi după 10-15 minute, toată treaba s-a înecat într-o chestii zgomotoasă şi lipsită de sens. Cu atâţia oameni pe scenă, se putea face ceva mult mai colorat, tot părerea mea, Brazda şi Cycler puteau să aducă culoare şi ton în nebunia lui Thedi dacă erau lăsaţi…

Candlestickmaker vine de la Craiova şi este un tânăr promiţător. Programul lui a fost unul ambiental cu inserţii electrizante marca Nine Inch Nails, foarte cursiv şi incisiv, Alexandru are culoare, un simţ dezvoltat de ritm, mi-a plăcut programul lui, cu toate că oboseala acumulată şi-a cam pus amprenta şi pe nervii mei iar ora târzie, încet-încet, a golit şi clubul.

Închiderea a făcut-o Contorsionist cu un program marca The Prodigy, foarte ritmat şi antrenant, cu siguranţă la 10 seara ar fi pus sala pe dans, aşa, la 4 dimineaţa, prea puţină lume mai avea energie pentru a participa activ la spectacol. Pe 1 octombrie a fost lansat pe situl Asiluum EP-ul „Departures” pentru descărcare gratuită, vă recomand experienţa celor 4 piese. Cum s-a prezentat la festival, merită.

Ploaia, vântul neprietenos ne-au întâmpinat la 5 dimineaţa la ieşirea din club. Cei care n-au fost, au ratat câteva spectacole deosebite, o ocazie rară de a vedea în acţiune o serie de artişti interesanţi şi coloraţi, într-o densitate şi la o intensitate atât de mare. Putem sta la o bere şi să discutăm la nesfârşit „de ce”-urile, dar… de ce?
Dacă şi la Faith No More sau Limp Bizkit publicul s-a dovedit impasibil şi nu s-au adunat cu mult peste 1000 de oameni, încep să nu mă mai mir de nimic. Poate că lumea tresărea la un afiş cu o blondă undulată sau un anunţ genul „avem bere la 2 lei”… Poate. Sau tocmai, lumea s-a dus la “Bucharest Food Festival” că-i foame mare! 😆

Mai am o tonă de fotografii, nici acestea, nici acelea n-am apucat să le editez, probabil revin peste o zi, două cu o galerie (mai) completă.
2010 o să fie un an Hardcore la propriu, o să ne gândim nostalgic la ce an de criză lejeră a fost 2009, dar sper că totuşi o să fie şi Cybermental 5. Ci nu doar la nivel de interes virtual.

Galerie foto completă AICI.

Cybermental, Silver Church, 1 octombrie

Posted on October 2, 2009 by brushvox — 31 Comments ↓

Încep cu „La Mulţi Ani!” pentru Tudor (aka. AKM), organizatorul festivalului, azi e ziua lui.

Ce a fost ieri? Cam ce am prevăzut: nu te pui cu 2 meciuri de fotbal televizate, concertul IAMX şi asta, în mijlocul săptămânii, într-o seară de joi. La ora la care am cântat (22) erau cam 7 plătitori de bilet prin sală, ceilalţi artişti prestatori, personalul clubului şi încă câteva persoane, prieteni, cunoştinţe, etc.

Mi-a plăcut jam session-ul dinaintea spectacolului cu Sosk, Eklipse, Brazda şi Horaţiu. A fost foarte-foarte fain. Risc să spun, mai fain ca programele ulterioare.
Proiecţiile furnizate de Sfere au fost şi ieri ca şi în prima seară foarte ok. La mine au proiectat tifoane… 😆

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Rgi9s9LtdBc&feature=player_embedded]

Din spectacol mi-a plăcut Eklipse, Brazda şi Roger Rotor. Eklipse a venit cu un set mai zgomotos, mai noisy decât programul obişnuit, a fost dinamic şi mai Industrial. Brazda a sunat impecabil, hardware-ul are nerv, Brazda e vulpoi bătrân, programul a fost colorat şi dinamic. De altfel Brazda a fost cred că cel mai aclamat ieri seară, a băgat şi un bis. Programul lui a fost impregnat uşor cu reverberaţii Nine Inch Nails – albumele Ghosts, a fost interesant. Dacă eu am picat prost cântând (se pare) prea devreme, Roger a cântat prea târziu. Mai cânta când am plecat acasă şi m-am oprit la chioşcul din faţa blocului să-mi cumpăr ţigări iar doamna mi-a spus “Bună Dimineaţa!” Era întuneric afară, am fost cam surprins! 😆 Abia de mai era lume în sală şi majoritatea eram deja prea rupţi: unii de oboseală alţii de… altele. 13 Monkey au venit şi ei cu o căruţă de hardware – asta, aşa în paranteză, a fost super: majoritatea am lucrat pe hardware, cu clape, controler-uri şi asta s-a simţit, s-a auzit – însă programul lor nu m-a convins. Au sunat foarte-foarte bine, dar în afara ritmurilor şi zgomotelor controlate, n-a fost nimic şi asta după 15-20 de minute – pentru mine – devine obositor şi plictisitor. Cu siguranţă se vor supăra unii pe mine, dar cumva în zona asta Electro parcă prea mulţi s-au axat exclusiv pe crearea de ritmuri şi zgomote şi tot mai puţini compun muzică, lipsesc armoniile, temele, tot şirul de ritmuri şi zgomote de cele mai multe ori nu prea duc nicăieri… În fine! Sunt un tip de modă veche şi din şcoala veche. Am venit acasă şi mi-am pus Slayer! 😆

Despre mine. M-am descurcat bine, am făcut publicul atent la prestaţie, cred că abordarea pe alocuri mai incisivă, mai Rock/Metal a surprins puţin, dar am câştigat definitiv pe partea cu vocea. A fost cool, am fost aplaudat după fiecare piesă şi da, mi-au cerut şi bis, dar am crezut că-i glumă. 😆 Pe de altă parte, sunt convins că peste 2-3 ani o să povestească 1000 de oameni că ieri seară erau în sală… 😆 Am confirmarea că am făcut un album foarte bun, acum trebuie să mă gândesc bine ce şi cum fac cu el. 🙂

Azi este ultima seară de Cybermental, sunt convins că fiind vineri, nu mai sunt meciuri, parcă nici un alt concert la concurenţă, aşa că o să apară şi ceva mai mult public.
Programul de astăzi e: CANDLESTICKMAKER, CONTORSIONIST, MATZE, CYCLER, KiEw şi SOMAN. Tot de la ora 20, tot la Silver Church. 🙂

Galerie foto completa AICI!