2009 pe platane (partea a II-a)

(2009 pe platane (partea a I-a))

Nu vă fierb, cam asta ar fi o listă probabilă şi relativă, subiectivă şi… neîncăpătoare. Îl creditez pe Devin Townsend cu albumul „Ki” pentru cel mai reuşit, creativ şi interesant disc al anului. Celelalte trupe şi albume clasate în primele 10 poziţii le-am ales greu şi ordinea este relativă.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=M7QSkI6My1g&feature=player_embedded]

01. Devin Townsend Project – Ki
02. The Prodigy – Invaders Must Die
03. The Dead Weather  – Horehound
04. Marilyn Manson – The High End of the Low
05. Alice In Chains – Black Gives Way To Blue
06. Converge – Axe To Fall
07. Maylene & The Sons of Disaster – III
08. Anti-Flag – The People Or The Gun
09. Editors – In This Light and on This Evening
10. maNga – Şehr-i Hüzün

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Wq4tyDRhU_4]

Şi mai sunt o grămadă de discuri care meritau să prindă poziţii fruntaşe, amintesc doar cele mai importante:
Between the Buried And Me – The Great Misdirect, Rammstein – Liebe Ist Fur Alle Da, Muse – The Resistance, Placebo – Battle for the Sun, Sepultura – A-lex, Slayer – World Painted Blood, Voivod – Infini, (hed) pe – New World Orphans, The Flaming Lips – Embryonic, Caustic – This is Jizzcore, Dream Theater – Black Clouds And Silver Linings, Jello Biafra And The Guantanamo School Of Medicine – The Audacity Of Hype, Manic Street Preachers – Journal for Plague Lovers, City Of Fire – City Of Fire, Rammstein – Liebe Ist Fur Alle Da Jan Garbarek Group – Dresden In Concert (Live), Therapy? – Crooked Timber, Iggy Pop – Preliminaires, Duman – Duman 1 & Duman 2, Clutch – Strange Cousins From The West, The New York Dolls – Cause I Sez So, Chickenfoot – Chickenfoot, Veronicas – Hook Me Up şi A-Ha – Foot of the Mountain.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=HbG69SAZUKw]

Câştigătorul, Devin Townsend şi Proiectul său au lansat 2 albume anul acesta. M-a fermecat „Ki” de la prima audiţie şi cred că am ştiut din acel moment că o să-l desemnez discul anului. Este un experiment viu, magic, inedit şi cu toate acestea foarte „consumabil”, se lasă şi se face ascultat. De calităţile lui Devin nu m-am îndoit niciodată, chiar dacă nu toate experimentele, proiectele lui m-au convins în egală măsură. Însă de data aceasta a fost genial. Nu mă omor după discurile acustice, seria MTV Unplugged mi-a confirmat faptul că nu oricine poate şi nu din orice piese se pot face transcrieri acustice de calitate, însă acest material acustic îmbină cursiv Jazz-ul cu Metal-ul, riff-urile cu pasajele experimentale sau aerisite, Devin a aşezat lucrurile impecabil şi extrem de natural. Spun rar asta, detest să acord note, dar acesta e chiar un disc de nota 10, de cinci stele, de cum vreţi să-i ziceţi.
The Prodigy… Recunosc, m-am apucat de ascultat muzică Electro/Dance prin ei. Şi anul acesta chiar am „săpat”, căutat, ascultat o grămadă de muzică, m-am lămurit cât de cât ce înseamnă House, Techno, Dubstep, Darkstep, etc. Am ascultat şi trupe din mainstreem, dar multe „chestii” de underground. Concluzia finală a fost că nimeni nu face ceva atât de intens, atât de inventiv, cu atâta viaţă, cum reuşesc The Prodigy şi acest „Invaders Must Die” este un disc aproape perfect. Şi un argument în plus, pe care eu nu-mi permit să-l ignor, este discul favorit al fiului meu. 😀

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=W2-VF9u24F4]

Jack White inventează şi reinventează. În 2003 cu albumul „Elephant” White Stripes au desăvârşit stilul şi sunetul a ceea ce se numeşte Rock de garaj, au ras cam toate clasamentele cu piese ca „Seven Nation Army” sau „The Hardest Button to Button” (şi nu numai), au resuscitat un Indie tot mai fad şi fără vlagă. După „Icky Thump” din 2007, Jack s-a implicat în proiectul The Raconteurs şi anul acesta ne-a surprins cu încă un proiect, acest The Dead Weather şi albumul „Horehound” cu care reinventează Punk-ul cu o masivă infuzie de Blues şi ceva Psihedelism minimal, arată încă o dată că simplitatea poate fi mult mai mult decât temele înghesuite, orchestraţiile complexe, dacă în spate există creativitate. Jack spune că prioritatea numărul unu a rămas noul album White Stripes, o să fie greu să facă un disc mai bun ca acesta, dar Jack s-a dovedit plin de resurse.
Marilyn Manson cu „The High End of the Low” au adus un material matur, mai puţin Industrial, în fapt un Gotic Rock abordat direct, incisiv, cu coerenţă, repet: cu maturitate. Manson m-a câştigat prin faptul că nu se străduieşte să rămână încătuşat de propria lui povară ci are curajul să meargă înainte, să îmbătrânească şi să evolueze. Discul depăşeşte momentul depresiv-întunecat al precedentului material şi deschide o perspectivă proaspătă, mai vie asupra acestui perimetru al Rock-ului modern.
Manson a scăpat de contractul cu Interscope şi promite un disc chiar mai repede decât se aştepta şie el, adică foarte probabil în 2010 şi legat de piesele noi, a pomenit de… David Bowie.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=wZN7rqF1Q_I]

S-au întors Alice In Chains cu „Black Gives Way To Blue” după o pauză de 14 ani şi cu greaua provocare de a avea în persoana lui William DuVall un nou vocal menit să umple golul lăsat de Layne Staley. S-au achitat impecabil de toate sarcinile, s-au regăsit şi repoziţionat păstrându-şi personalitatea, al 4-lea album Alice In Chains amestecă vena Metal cu filonul Blues impecabil, este un disc fără cusur şi îşi are locul în colecţie.
Am optat pentru Converge în defavoarea altor grei din zona Metal-ului fiindcă mi-a plăcut prospeţimea lor, energia pe care o degajă, ingeniozitatea cu care amestecă Metal-ul cu faze experimentale, le apreciez dedicaţia şi munca, încăpăţânarea cu care de 20 de ani îşi fac treaba şi se luptă să cucerească aprecierea publicului fără să facă compromisuri şi au înfruntat ignoranţa cu care i-a tratat media atâta timp. Abordează un Metal foarte complex, dinamic, dar totodată energic şi incisiv, au reuşit să îmbine ingenios brutalitatea cu temele complexe şi experimentale.
Maylene & The Sons of Disaster a fost o altă surpriză/descoperire extrem de plăcută a anului. Sunt la al III-lea lor album, intitulat simplu „III” şi abordează un Metalcore cu greutate împrospătat cu elemente de Southern şi rezultatul este impresionant. Se pare că în era „post” soluţia este amestecul diferitelor genuri, ştergerea barierelor şi multe din discurile, trupele care mi-au plăcut anul acesta au făcut experimente interesante tocmai amestecând uneori genuri aparent imposibil de conciliat.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=UQX57tL4Y-Y]

Anti-Flag sunt exemplul cel mai viu că Punks Not Dead! „The People Or The Gun” este un album incisiv şi modern de Punk, din peste 100 de albume noi – pe felia Punk – lansate/ascultate în 2009, au fost cei mai convingători, cei mai autentici. Nu pot fi comparaţi cu veteranii The New York Dolls, sunt mai apropiaţi de zona de interferenţă cu Hardcore-ul şi Metal-ul vis a vis de americanii rămaşi pe linia clasică şi tradiţională cu aroma de Glam, dar canadienii au atitudinea fermă şi incisivitatea debordantă care mereu m-a atras la trupele din noua generaţie.
Aici s-a dat bătălia cea mai mare: m-am decis foarte greu între Muse, Placebo, Manic Street Preachers şi The Editors. Şi mai erau în cărţi şi The Enemy. Acum mă oftic sincer că nu m-am dus la concertul lor. E drept, am ascultat ulterior albumul „In This Light and on This Evening” un disc îmbibat cu fantoma lui Ian Curtis şi cu pulsul magic marca Joy Division însă toate aceste urme evidente sunt proiectate în viitor şi prind viaţă în prezent. Un disc colorat, onest, fluent,  minimalist, clasic şi futurist.
maNga m-au cucerit în concediul din Turcia, le-am văzut clipul „Dünyanın Sonuna Doğmuşum” la televizor şi mi s-au înşurubat în creier. „Şehr-i Hüzün” este un disc de Rock/Metal modern cu elemente Etno şi experimente, pe alocuri aminteşte de Faith No More şi mi-a schimbat radical părerea despre ce înseamnă „turcismele”. maNga şi Duman sunt trupe de urmărit şi pentru noi un exemplu cum să faci muzică fără să tragi cu ochiul la MTV, fără să te dezici de propria-ţi origine şi moştenire culturală, cum filonul Vestic poate fi integrat în muzica tradiţională, locală şi rezultatul este inedit, colorat şi viu.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=aBaXFrXPkGI&feature=player_embedded]

O surpriză foarte plăcută a fost gaşca Between the Buried And Me şi albumul „The Grerat Misdirect”. Trupa amestecă Metal şi Jazz, fac experimente şi le fac fluid, au compuns un disc intens şi interesant, o trupă ce merită urmărită.
Voivod şi probabil ultimul lor material „Infini” încheie o carieră prolifică a unei formaţii prea puţin apreciate. Un disc la fel de sumbru, futurist şi genial ca toate albumele anterioare.
Muse şi albumul „The Resistance” este un disc excepţional, are rădăcini ce-l leagă de Queen şi Psihedelicul amestecat cu Space Rock-ul anilor ’70, dar ambalat în răceala, psihoza secolului XXI. Este un disc care trebuie ascultat şi re-ascultat. Probabil merita o clasare în primii 10 şi cu siguranţă este un material care va dăinuii în timp, are potenţialul să devină de referinţă.
Manic Street Preachers s-au întors cu un material mai incisiv, un Rock adus la zi. „Journal for Plague Lovers” este simplu, direct şi pulsant.
Placebo şi „Battle for the Sun” a fost un album foarte aşteptat de fani şi nu cred că a dezamăgit. Pe undeva este un Best Of ca şi-n cazul Depeche Mode, însă celor de la Placebo le-a ieşit treaba mult mai bine. Nu s-au reinventat ci au făcut (re-făcut) temele, au rearanjat ideile şi au adăugat doar mici şuruburi la reţetele câştigătoare. Nu-i un material rău, are tempo, are cursivitate şi este foarte Placebo, însă nu m-a dat pe spate, nu a mai surprins cu nimic.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=j6CpJ3-BzNA&feature=PlayList&p=496526D7228EDCD9&playnext=1&playnext_from=PL&index=1]

Dreptate n-am să fac, dar cred că o discuţie pe „căprării” îşi are rostul. Treaba e că nu pot să compar un Rammstein cu un Neil Young, un Bob Dylan cu Green Day, A-Ha cu… Megadeth.

Înainte de asta, aş începe cu dezamăgirile.

Queensryche. „Istoricul” dezamăgirilor legate de ei este vechi. Cam după „Empire” trupa şi-a pierdut direcţia, dar mai ales creativitatea. Apoi i-am văzut la Arenele Romane cu „Operation: Mindcrime” şi în ciuda entuziasmului, a fost o semi-dezamăgire. A fost şi mai rău anul acesta tot la Arene şi albumul „American Soldier” este total lipsit de vlagă şi… idei.
Depeche Mode şi „Sounds of the Universe” a fost un disc pe cât de aşteptat, pe atât de… nici cum. Au furnizat un pseudo Best Of cu piese noi şi idei reciclate, au încercat să fie pe placul tuturor şi… a ieşit un talmeş-balmeş fără suflet, fără sens, fără vibraţie.
Cam în aceeaşi barcă se scaldă şi Pear Jam cu „Backspacer”: un disc fad, de complezenţă, cam fără viaţă şi împotmolit în clişeele proprii şi re-încălzite, reciclate.

Nu m-au convins nici U2, nici Green Day. „No Line On the Horizon” este un disc cu momente bune, U2 au încercat şi ei să pună cap la cap elementele Rock şi sonorităţile moderne, să facă un disc clasic fără să bată pasul în loc, dar rezultatul nu este – cred – cel scontat. Mi-a plăcut albumul – sau nu mi-a displăcut -, dar nici nu s-a lipit în player. Fanii devotaţi cu siguranţă au fost satisfăcuţi, la mine miroase a remiză, dar una totuşi plăcută, U2 au o vibraţie aparte care nu s-a estompat nici în ciuda succesului şi cumva au rămas oneşti în primul rând faţă de propriile lor principii. Şi Bono are mesaj, ştie să spună lucruri…

„Every beauty needs to go out with an idiot
How can you stand next to the truth and not see it?
Change of heart comes slow..”

[youtube= http://www.youtube.com/watch?v=Df_K7gAT7eA&feature=related]

„21 Century Breakdown” este continuarea excepţionalului „American Idiot”, dar nu este un „American Idiot”. Cam asta şi este problema: un disc foarte bun este greu de depăşit şi de multe ori apasă ca o piatră de moară de gâtul trupei. „21 Century Breakdown” nu e un disc slab, prost sau rău, însă nici nu convinge, băieţii au repetat reţetele funcţionale, au aplicat schemele pe care le stăpânesc, s-au întors puţin la rădăcini, la Beatles şi la The Who, piesele curg, însă nimic nou, prea puţină sclipire. Tot remiză.

Metal şi Rock.
Aici bătălia – la mine – s-a dat între Slayer „World Painted Blood” şi outsiderii Converge cu „Axe to Fall”.
„World Painted Blood” este un nou regal Slayer, îşi are locul în colecţie după „Season…” şi „South…” şi se înrudeşte cu „Diabolus In Musica”. Dacă vrei un Metal greu, fără compromisuri, dar „piperat” şi cu elemente, sunete moderne, n-ai cum să fi dezamăgit de Slayer.
Un disc foarte interesant ne-au oferit şi Sepultura prin albumul concept „A-lex” . Nu este un material obişnuit, nu s-au repetat, nu s-au întors la rădăcini (roots), însă au creat un material inventiv şi experimental, parcă nedrept dat la o parte, parcă prea puţin apreciat.
Megadeth s-au întors la rădăcini cu „Endgame”, probabil cel mai bun disc al lui Mustaine de ani de zile.
Kreator au furnizat un disc absolut corect prin „Hordes of Chaos” şi tot o întoarcere la rădăcinile zgomotoase au produs şi Napalm Death cu „Time Wait for No Slave”.
Mie mi-a plăcut şi My Dying Bride, o revenire plăcută la abordarea care i-a consacrat, un disc întunecat şi apăsător.

Şi discuri au mai fost multe… W.A.S.P. au furnizat un album corect, Steve Vai un Live de calitate, discuri bune au avut şi Heaven And Hell, KISS, Silverstein, Therapy? au furnizat un disc intens şi surprinzător de proaspăt, Chickenfoot au dat o lecţie de Hard Rock iar Dream Theater ne-au încântat cu o nouă operă de calitate şi mai sunt o serie de trupe şi albume despre care n-am apucat nici să vorbesc: Black Label Society, Ektomorf, Hammerfall, Hatebreed, Mastodon, Static X, Saxon, Stryper, Yngwie Malmsteen… sau The Black Crows, Bob Dylan.

Indiferent ce gen de Rock sau Metal preferi, anul a avut suficiente discuri pentru toate gusturile. Şi nici la anul nu o să ducem lipsă de „marfă” proaspătă.

Mai e o zi din an, mai sunt multe de spus, încerc să comprim ce a mai rămas în postarea următoare.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=doX6_GKAJ4E&feature=player_embedded]