Doi în unu – import Canada

Dacă VoiVod au marcat lumea muzicală prin combinaţia elementelor Metal din zona Thrash cu un sunet mecanic şi infuzie de Psihedelic şi progresiv, Fear Factory au venit din zona Death Metal-ului şi treptat s-au apropiat de Industrial şi Electro, muzica lor influenţând în mod determinant evoluţia multor formaţii.

Vin veşti contradictorii din tabăra veteranilor Fear Factory. Trupa care şi-a suspendat activitatea în 2006, acum se află într-un proces de reorganizare. Chitaristul Dino Cazares şi vocalul Burton C. Bell lucrează la un nou album, planificat a fi lansat la începutul anului 2010. De partea cealaltă a baricadei se află Christian Olde Wolbers şi bateristul Raymond Herrera – ambii membrii co-fondatori al formaţiei – au depus o plângere penală contra foştilor colegi pentru folosirea abuzivă a numelui Fear Factory şi Dino Cazares şi Burton C. Bell au fost nevoiţi să contramandeze toate concertele contractate pe anul în curs. Momentan ei lucrează cu basistul Byron Stroud şi bateristul Gene Hoglan la terminarea albumului şi speră soluţionarea conflictului cu foştii colegi.

În paralel, Dino Cazares a lansat alături de formaţia sa DIVINE HERESY, albumul cu numărul doi: „Bringer of Plagues” şi Burton C. Bell s-a alăturat proiectului CITY OF FIRE şi au lansat albumul auto-intitulat.
Despre importanţa formaţiei Fear Factory nu cred că este nevoie să mai vorbim. „Soul of a New Machine” din 1992 a fost piatră de hotar în evoluţia Metal-ului modern, un şir lung de artişti au fost influenţaţi de noua abordare de la Korn, Coal Chamber, Limp Bizkit, Slipknot până la Machine Head, Disturbed, Static-X, Chimaria sau Spineshank.

Chiar dacă solistul Tommy Vext de pe albumul de debut „Bleed the Filth” din 2007 a fost concediat în urma unei altercaţii din timpul unui concert, stilul grupului n-a suferit nicio schimbare, noul sosit Travis Neal fiind la fel de incisiv ca predecesorul său, ba, chiar are calităţi vocale mai extinse, stilul său seamănă perfect cu cel al lui Phill Anselmo, timbrul său pe pasajele grave are acelaşi şmirghel iar la abordările melodioase aminteşte de… Burton C. Bell.
„Bringer of Plagues” a fost lansat pe 28 iulie 2009 şi conţine 12 piese proaspete în aceeaşi manieră incisivă, un Metal modern, proaspăt şi flexibil, dar cu rădăcini solide în Metal-ul brutal şi tradiţional.
„Facebreaker” îţi rupe faţa cu un intro de Death Metal/Grindcore, riff-urile sfâşie, apoi vocea trece rapid din nota lui Anselmo la Burton C. Bell şi înapoi la urletele brutale. Toba macină infernal, ritmul este turat la maxim şi ruperile, schimbările, nu fac decât să accentueze şi să coloreze piesa.
„The Battle of J. Casey” menţine ritmul alert, este un amestec de elemente Grindcore cu abordarea cea mai brutală marca Pantera. Vocea lui Travis Neal rupe iar bateristul Tim “The Missile” Yeung (trecut şi prin Hate Eternal, All That Remains, Vital Remains şi Nile) este aproape inuman şi incredibil.
„Undivine Prophecies” este un scurt intro tensionat ca „Bringer of Plagues” să explodeze cu putere în boxe, ritmurile alternează cu rapiditate, strofele rămân în zona extrem de brutală iar refrenul ne aduce în zona marca Fear Factory. Combinaţie dinamică, aproape ucigaşă.
„Redefine” macină cu aceeaşi intensitate, refrenul însă este melodic, aerisit, familiar fanilor Fear Factory, te rupe din uraganul zgomotos şi-ţi permite să-ţi tragi sufletul.
„Anarchaos” începe într-un ton grav, apăsat, ritmul scade puţin, dar nici vorbă de lejeritate, Divine Heresy rămân exclusiv în zona brutală, dar arată că nu doar viteza îi face extremi şi ştiu să pună presiune şi altfel. Refrenul este incisiv, un bridge mai lent şi apăsat schimbă uşor tonul, chiar dacă toba menţine ritmul iar un mic pasaj psihedelic colorează în mod plăcut compoziţia.
„Monolithic Doomsday Devices” începe cu vocea filtrată, apoi tobele apocaliptice preiau prim-planul, alternanţa momentelor extrem de rapide şi ale celor mai lente şi apăsate dă un balans incisiv compoziţiei.
„Letter to Mother” sună în manieră mai tradiţională, este o temă Speed tunată şi implementată în abordare mult mai brutală, sună incisiv şi proaspăt, asta şi datorită vocii puternice, dar capabile şi de melodicitate al lui Travis Neal şi al construcţiilor ritmice extrem de precise şi ingenioase.
„Enemy Kill” readuce puţin aerul Pantera într-un ton foarte brutal, refrenul mai armonios contrastează în mod pozitiv cu măcelul din strofe, face ca muzica să fie mai acceptabilă şi pentru ascultătorii obişnuiţi cu Metal-ul diluat şi împins de mass-media.
„Darkness Embedded” surprinde cu intro-ul acustic, vocea curată şi melodia adusă de Travis Neal, riff-ul intră hotărât, dar piesa rămâne într-o zonă Heavy, este o baladă Power, dar Power pe bune! 😆 Interesant intermezzo.
„The End Begins” aduce secvenţe de sintetizatoare bine amestecate cu brutalitatea chitarei şi avem încă o piesă cu notă Pantera, mai lentă decât majoritatea pieselor de pe album, dar cu nimic mai uşoară.
„Forever the Failure” este bonus-ul pentru ediţia Japoneză, o piesă brutală, neiertătoare, tot cu urme evidente de Pantera, dar aceste asemănări, înrudiri cu Regii Texani nu deranjează, mie chiar mi-au făcut plăcere.

Divine Heresy au furnizat un disc brutal, dar foarte bine făcut, un produs de calitate: Metal la maxim!

Cu totul alta este abordarea de pe „City of Fire”, noul proiect al lui Burton C. Bell unde îi are colegi pe: Byron Stroud (Zimmer’s Hole, Fear Factory, Strapping Young Lad) la bas, Ian White – voce/chitară, Terry “Sho” Murray (Shocore) – chitară şi Bob Wagner (Shocore, Econoline Crush) – tobe.
Albumul auto-intitulat şi lansat pe 15 august 2009 este un omagiu/tribut adus oraşului Vancouver.
Muzica este extrem de colorată, se amestecă şi se succed abordări şi stiluri diferite de la Metal brutal la Post-Punk, Alternativ, Industrial şi tot felul de experimente sonore.
„Carve Your Name” începe în manieră tradiţională, un Metal incisiv şi-n forţă cu rezonanţe Thrash şi Groove, sunetul este gras şi modern, un amestec gustos între VoiVod, Fear Factory şi Strapping Young Lad, o combinaţie din care rezultă ceva nou şi proaspăt, destul de schizofrenic, dar pulsant, viu.
„Gravity” introduce o atmosferă apăsată, ritmul este mai lent, compoziţia are o notă Alternativă, uşor Post-Grunge, dacă n-ar fi vocea lui Burton C. Bell atât de marcantă şi inconfundabilă, ar amintii poate de Tool şi experienţele lor uneori bizare, piesa are apăsare, gravitează. 🙂
„Rising” combină în mod plăcut elemente Grunge cu sonoritatea Blues şi infuzia de Metal, doar stric ilustrativ aş aminti de Down, dar aici este altceva, muzica se leagă altfel, accentul cade pe atmosfera creată şi trupa reuşeşte să arunce-n „joc” elemente diferite pentru a atinge scopul şi o fac foarte bine.
„A Memory” rămâne cam în zona piesei anterioare, riff-uri Metal se amestecă fluid cu melodii armonioase, deschise, pasaje lente, liniştite sunt urmate de momente mai în forţă, mai energice, totul curge în mod natural şi firesc, sună plăcut şi proaspăt.
„Spirit Guide” este un Heavy Metal tradiţional într-un ambalaj modern, atmosfera a la Black Sabbath este strămutată într-un viitor SciFi grav şi rece, undeva la limita dintre VoiVod şi Fear Factory. Un experiment interesant şi intens.
„Coitus Interuptus” amestecă abordarea Hardcore şi Post-Punk cu sunetul uşor Industrializat şi cu abordarea vocală tipică lui Burton C. Bell din Fear Factory, momentele dominate de riff-uri sunt urmate de pasaje mai bizare şi de avangardă. Este admirabilă pofta de a cânta şi de a nu ţine cont de nici un fel de limitări stilistice al formaţiei.
„Hanya” readuce în prim-plan chitara, riff-ul tăios, Metal-ul cu amprenta S.F. a la Fear Factory, dar şi VoiVod. Tonurile sunt sumbre, schimbările de ritm şi atmosferă cresc tensiunea, măresc nota de mister.
„Emerald” este un „cântecel” acustic, un moment de calm şi meditare, simplitatea are un farmec anume, pauza este bine venită şi aduce o briză de prospeţime.
„Hollow Land” revine în forţă, este o piesă în notă Fear Factory ambalată într-o atmosferă Post-Punk şi Post-Industrial, cu schimbări de ton şi răsturnări ritmice şi armonice. Este încă o perlă pe un album colorat şi avangardist.
„Dark Tides” ne aruncă în obscuritate, o lume a umbrelor construită din şoapte şi sunete, din zgomote şi incertitudini, este o compoziţi îmbibată cu mister şi gravitate.
„Rain” închide materialul într-o atmosferă mai puţin încărcată, mi-a amintit involuntar de Temple of the Dog, are ceva din acel amestec mistic de Blues şi Grunge, aproape că simţi ploaia şi prin ea eliberarea.

O surpriză foarte plăcută acest City Of Fire, sper să nu se oprească la acest material.