Manic Street Preachers – Jurnal pentru iubitori de ciumă (2009)

Şi bătrâna Anglie îşi are Elodia sa, chiar dacă n-are „televiziunea poporului” – un OTV şi nici o cucuvea a la Dan Diaconescu gata oricând să dezgroape morţii sau să hărţuiască sosiile. Richard James Edwards a dispărut în mod misterios pe 1 februarie 1995. Edwards a fost şofer şi rodie al formaţiei Manic Street Preachers, apoi a devenit al 4-lea membru al formaţiei ca al 2-lea chitarist, cu toate că la multe din primele apariţii pe scenă, doar mima cântatul. Principalul său aport au fost textele şi grafica.  Dar şi furnizor de şocuri pre-emo: şi-a scris pe braţ cu o lamă „4 REAL”. După dispariţie au existat multe zvonuri, semnalându-se prezenţa sa pe diferite insule sau în India. Oficial, pe 23 noiembrie 2008, Edwards a fost declarat „presupus decedat”, trupa însă în continuare pune deoparte într-un cont 25% din încasările reprezentând drepturi de autor pentru el.
Conform celor declarate de colegii săi, textele albumului „Journal for Plague Lovers” lansat pe 18 mai, provin din ce a lăsat în urmă Edwards.

Trupa a fost înfiinţată la Blackwood, Wales în 1986 de James Dean Bradfield – voce, chitară, Nicky Wire – bas şi Sean Moore – tobe, trompetă, numele iniţial fiind Betty Blue.  Primul album, „Generation Terrorists” (intitulat original „Culture, Alienation, Boredom And Despair”) a fost lansat în 1992 şi a avut un succes moderat, s-a vândut în 250.000 de exemplare. Imaginea trupei avea amprente de Punk Android, muzica lor fiind un Rock melodios, uşor Post-Punk cu accente Glam.
Succesul a venit cu cover-ul „Suicide Is Painless” din coloana sonoră a filmului M.A.S.H. – muzica Johnny Mandel, textul Mike Altman. Single-ul a intrat în top 10 în Anglia.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=i-g0aBYVCgE]

În 1993 este scos al doilea album, „Gold Against the Soul”, sunetul formaţiei se cristalizează, apar elemente de Rock Alternativ, textele sunt mai interiorizate, melancolice. Se remarcă piesa „La Tristesse Durera (Scream to a Sigh)”, un tribut adus lui Vincent van Gogh, inspirat de afirmaţia lui Theo van Gogh: „tristeţea va dura o veşnicie”. Aspectul Punk/Glam este schimbat cu o apariţie mai clasică, simplă.
„The Holy Bible” din 1994 continuă maturizarea sunetului formaţiei, este un disc ceva mai întunecat ca anteriorul, unii critici mergând până a-l cataloga Goth Rock, cred, totuşi o exagerare. Dar discul sună mult mai grav, sunt piese mult mai grele (Heavy) ca „Archives Of Pain” cu un bas fuzzat şi riffuri pregnante, este un disc mult mai grav. Blugii sunt schimbaţi din nou pe… uniforme militare. Azi deja este o modă… Discul nu se vinde conform aşteptărilor, la acel moment nici nu este lansat în America, dar formaţia are statut de cult şi are un public fidel. Noua imagine le-a adus şi suficiente probleme, lucrurile au degenerat până la acuzaţii de susţinere a terorismului…
Dispariţia lui Edwards a marcat membrii formaţiei. Prima înregistrare a formaţiei rămasă trio, a fost un nou cover, „Raindrops Keep Falling On My Head” pentru „The Help Album”, o compilaţie apărută în 1995 pentru ajutorarea sinistraţilor în urma conflictului din Bosnia.
Primul disc fără Edward apare în 1996, „Everything Must Go”, un album mai tradiţional, revin la un sunet mai cristalin, mai Rock (Alternativ), dar rămâne melancolia, tonalităţile grave. Discul este şi primul cu un succes major, fiind nominalizat la premiile Mercury Prize la categoria „cel mai bun album” în 1996.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Y9kz10lAMFY]

Pe „This Is My Truth Tell Me Yours” din 1998 trupa păstrează abordarea sumbră, sunetul Alternativ şi le aduce şi primul single „number one”: „If You Tolerate This Your Children Will Be Next”.
„Know Your Enemy” din 2001 readuce un sunet mai abraziv/agresiv, mai Rock, un sunet mai modern şi mai puţin tradiţional, acusticul este înlocuit în multe locuri de electric şi asta conferă o dinamică mai crescută a materialului chiar dacă elementele de „tristeţe”, melancolie rămân pregnante.
În 2001 formaţia vizitează Cuba, se întâlnesc cu preşedintele Fidel Castro şi devin prima formaţie vestică care concertează la Karl Marx Theater din Havana. Spectacolul apare pe DVD cu titlul „Louder Than War”.
„Lifeblood” din 2004 este o îndepărtare radicală de la sunetul şi abordarea discului anterior, este un album mult mai aerisit, elementele Rock şi chitara electrică este abandonată aproape în totalitate, sunetul devine uşor Pop, uşor Rock Progresiv cu amprente New Wave/Post Punk.
2007 aduce cel mai de succes album de până acum, „Send Away The Tigers”. Trupa şi-a reanalizat cariera de până atunci şi conform propriilor declaraţii: „publicul aşteaptă politică şi imnuri Rock”. Astfel, discul este un amestec cu bun gust din tot ce e mai bun în muzica celor de la Manic Street Preachers, Rock-ul se mulează plastic pe melancolie, elementele acustice şi electrice alternează plăcut, piesele sunt dinamice, orchestraţiile mai colorate ca pe materialele anterioare.
Pe disc apare ca invitată Nina Persson din The Cardigans  în piesa „Your Love Alone Is Not Enough”, primul single oficial de pe album, urmat de încă două extrase: „Autumn Song” şi „Indian Summer”.
În 2008 imprimă un alt cover, piesa „Umbrella” al Rihannei care apare pe compilaţia NME Awards 2008.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=tpKDLA54_88]

În această seară, vineri, 29 mai 2009, la ora 18 în magazinul Off The Record (str. Blanari nr. 14) va avea loc lansarea şi în România a noului album Manic Street Preachers, „Journal For Plague Lovers”, iar luni seara, 1 iunie, la MTV în cadrul emisiunii Alternative Nations, de la ora zero, va fi o ediţie specială dedicată galezilor.
Cele 13 piese noi plus un „hidden track”, „Bag Lady”, prezintă un Manic Street Preachers pulsant, cu un sunet mai musculos, mai modern, uşor mai agresiv/incisiv, un Rock „up to date”.

„Peeled Apples” sună surprinzător de modern, se înrudeşte cu abordarea Placebo, este mai electric ca niciodată. „Jackie Collins Existential Question Time” se întoarce la un sunet mai cuminţel, dar este ambalat mult mai modern, are schimbări interesante, dinamică antrenantă, pasaje mai moderate şi momente explozive de energie.
„Me And Stephen Hawking” este un Rock vesel, condimentate cu ruperi şi răsturnări ingenioase, se păstrează alternanţa pasajelor lente şi al celor dinamice, sunetul este la fel de modern şi filtrat prin efecte mai mult decât ne-au obişnuit.
„This Joke Sport Severed” este o piesă acustică lentă, ritmul se schimbă abia pe ultimul minut al piesei, orchestraţia colorată cu viori şi violoncele îi creşte dinamica, strălucirea.
Piesa de titlu al discului, „Journal For Plague Lovers” readuce în prim-plan sunetul electric, abordarea modernă, însă rămâne în tonalitatea caracteristică formaţiei.
„She Bathed Herself In A Bath Of Bleach” este construită pe aceeaşi schemă a alternanţelor, are un groove de anthem.
„Facing Page: Top Left” este construită pe chitarele acustice, vocea pregnantă a lui James Dean Bradfield, este un moment liric, confortant ca următoarea „Marlon J.D.” să readucă sunetul electronic, uşor Retro, uşor New Wave/Post Punk de anii ’80.
„Doors Closing Slowly” este o baladă de nici 3 minute, uşor pulsantă, uşor melancolică şi întunecată.
„All Is Vanity” menţine atmosfera tensionată, ritmul creşte exponenţial, instrumentele intră treptat, melodia devine electrică, iar apare acel iz ce aminteşte puţin de Placebo, dar nu sunt atât de gravi ci doar mai Rock decât ne-au obişnuit. Aşa este şi piesa următoare, „Pretension/Repulsion”, doar puţin mai moderat şi alternanţa momentelor calme cu cele „nervoase” este mai accentuată.
„Virginia State Epilpetic Colony” sună proaspăt şi mai relaxat, împletirea electricului cu acusticul este cursivă, piesa este fredonabilă în sensul bun.
Finalul cu „Williams Last Words” este o închidere calmă, armonioasă a celui mai dinamic, celui mai penetrant album de până acum al galezilor. Bonusul ascuns, „Bag Lady” este o piesă electrică, cu schimbările care caracterizează tot materialul, are ceva rezonanţă The Clash şi Muse, sună uşor diferit, dar nu contrastează disonant cu restul materialului.
Producătorul principal al albumului a fost excentricul Steve Albini, care a lucrat cu formaţiile The Stooges, Ramones, Television, Suicide, Wire, The Jesus Lizard, The Fall, The Velvet Underground, The Birthday Party, Public Image Ltd. şi Killing Joke, dar s-a afirmat şi ca muzicean în formaţiile Big Black, Rapeman şi Shellac. Şi de această dată, Albini a produs un sunet zgrunţuros, chitarele zgârie, au pregnanţă. „Journal For Plague Lovers” sună modern fără să deranjeze sau să forţeze nota, sunetul, este un material colorat şi diversificat atât ca sunet, cât şi ca abordare şi – părerea mea – cel mai reuşit material al formaţiei.
N-am vorbit intenţionat despre texte: sunt faine, merită toată atenţia! Edwards, las-o pe Elodia şi hai înapoi, vorba olteanului: good job, we need you! 4 REAL!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=3G-wZ5uY0_o]