The Dark Side of the Moon

Social Buttons by Linksku

Se spune că pisicile şi femeile sunt curioase, eu zic că şi bărbaţii, oamenii în general sunt curioşi. Tot aşa, despre secrete se presupune că sunt menite să fie descoperite. Secrete – schelete-n dulap – avem toţi, ale noastre sunt tabu, ale altora sunt de… descoperit. Slobod la cuget, am vorbit despre masturbare, nimeni nu admite şi cu atât mai puţin se făleşte cu faptul că se masturbează, cum nimeni nu admite că descarcă sau îşi achiziţionează materiale pornografice. M-am luat cu prostiile şi zău că nu despre asta vreau să vă povestesc! Cel puţin nu acum. 🙂
Ideea era „the dark side” – partea întunecată -, necunoscutul, secretul, misteriosul care ne atrage.

Am avut „A Walk on the Wild Side” – mai mult sau mai puţin cu… Gicu – era previzibilă, la îndemână şi incursiunea în „The Dark Side of the Moon”.
Întâmplarea a făcut că plimbându-mă azi pe net, am dat de o pagină cu şi despre muzică, Muzika Magikaunde m-am regăsit în Blogroll şi mă simt onorat – şi unde am găsit o postare despre muzica din 2009 şi am citit un articol interesant despre… „The Dark Side of the Moon”: 5 faze întunecate ale Lunii. Le recomand pe ambele. Şi nu numai.

Asta însă nu mă întoarce din drum. Îmi fac şi eu plimbarea şi damblaua cu „The Dark Side of the Moon”, albumul din 1973 al celor din Pink Floyd este şi cel mai de succes disc al lor. Albumul a rezistat un timp record în Billboard – 741 de săptămâni, se estimează că s-a vândut în peste 45 de milioane de exemplare şi astfel este unul din cele mai vândute discuri din toate timpurile.
A fost re-editat de nenumărate ori, cea mai interesantă din aceste ediţii fiind cea pentru a 30-a aniversare a lansării, re-mixat şi lansat în format Super Audio CD. Chiar şi membrii trupei spuneau că această realizare a scos la suprafaţă sunete,  instrumente pe care abia ţineau minte că le-au imprimat, dar până atunci nu se auzeau.
Despre cele 10 piese ce însumează 43 de minute de muzică s-ar putea povestii zile şi pagini întregi. N-am să povestesc nimic fiindcă nu cred că am ceva de adăugat la tot ce s-a mai spus, nici nu vreau să vă plictisesc şi în definitiv: muzica e de ascultat.

Mie îmi plac prelucrările, cover-urile. Am o colecţie fabuloasă de astfel de piese şi discuri, sunt maniac.
Cum este şi firesc, n-au scăpat nici Pink Floyd, n-a scăpat nici „The dark Side of the Moon” de tentaţia de a fi reorchestrate, reinterpretate, rearanjate de diferiţi artişti.
Am în colecţie piese şi albume tribut Pink Floyd, majoritatea din zona Electro, Trance, Chillout şi Tehno, dar şi Rock, Country, Bluegrass şi Industrial sau Gothic.

În 2003 este lansat „The Dub Side of the Moon”, albumul de debut al proiectului Reggae Easy Star All-Stars, un material care reinterpretează albumul Floyd în manieră Chillout/Trance şi Trip Hop  înbinat cu Reggae. În 2006 scot un disc asemănător dedicat formaţiei Radiohead şi anul acesta au lansat „Easy Star’s Lonely Hearts Dub Band” – material evident ce reiterează muzical faimosul album The Beatles.

„Return to the Dark Side of the Moon” este un disc realizat sub bagheta lui Billy Sherwood în 2005 şi lansat în 2006 ca urmare a unui alt material, „Back Against the Wall”, reinterpretarea albumului „The Wall” al aceloraşi Pink Floyd.
Sherwood a adunat la o laltă o listă impresionantă de muzicieni din formaţii cu greutate ca: Zappa, Yes, King Crimson, UFO, Journey, Sefferson Starship, Asia, Whitesnake, The Firm, The Doors, Toto, Supertramp, Styx, etc pentru realizarea ambelor materiale, un deliciu pentru orice ascultător.

În 2006 apar două materiale.
Pe de o parte Dream Theater imprimă live în Japonia tot albumul, discul este o interpretare în oglindă, fidelă originalului, dar interesantă ca abordare şi sunet. Este un „bootleg oficial”, trupa mai are la activ astfel de tributuri pentru Metallica („Master of Puppets” – 2004), Iron Maiden („The Number of the Beast” – 2005) şi Deep Purple („Made In Japan” – 2007).

Celălalt material îi aparţine cântăreţei, compozitoarei şi actriţei Mary Fahl, cunoscută din formaţia October Project. Albumul „From the Dark Side of the Moon” este finalizat în toamna lui 2006, însă din cauza restructurărilor de la casa de discuri V2 Records unde are contract artista, discul a fost pus în vânzare doar în formă electronică şi câteva copii promoţionale au ajuns pe eBuy.
Este un disc extrem de intens, colorat, Mary Fahl are o voce expresivă şi puternică, dar ea a imprimat şi o mare parte din părţile instrumentale şi muzica ei se aventurează de la faze de Rock Progresiv şi sonorităţi experimentale până în zona Electro-Ambiental, World Music şi până la Jazz, Blues şi Folk într-un coctail sonor extrem de proaspăt şi incitant. Pe mine m-a câştigat definitiv Mary Fahl. 🙂

În 2008, patru muzicieni de Jazz: Sam Yahel, Ari Hoenig, Mike Moreno şi Seamus Blake realizează şi o acoperire Jazz a materialului: „Jazz Side of the Moon”, un disc incitant, o provocare interesantă, o coloratură deosebită dată materialului original.

Anul trecut am tot vrut să pomenesc de The Flaming Lips şi albumul „Embryonic”, dar cumva – ca şi cu Buckethead – îmi vine mai greu să vorbesc, decât să ascult şi lucrurile mi-au luat-o înainte, în decembrie trupa a mai lansat un material: „The dark Side of the Moon”. Pentru acest disc au apelat şi la veteranul Henry Rollins, la trupa Stardeath and White Dwarfs şi la solista canadiană Merrill Beth Nisker cunoscută sub numele Peaches.
Este un disc experimental, cu sonorităţi Rock, Electro şi Blues în egală măsură, un material avangardist, zgomotos, Indie în adevăratul sens, surprinzător doar pentru cei care nu cunosc trupa, dar interesant şi provocator pentru orice fan Pink Floyd.
Ştiu, cunosc mulţi fani Pink Floyd, ştiu că sunt conservatori, astfel de discuri mulţi le consideră blasfemie, însă aceste experimente scot în evidenţă alte dimensiuni al unui material genial şi de referinţă, cred că sunt binevenite.

🙂

Aaaaaaaaaaa! Şi era să uit! Mai este un disc interesant, să zic aşa colateral: “The Dark Side of the Spoon”, discul genial al celor din Ministry din 1999. Ei au “răstălmăcit” doar titlul, au explorat într-o altă direcţie, însă au creat un material extrem de întunecat, grav, tulburător şi avangardist. Merită ascultat!

Gicu – Walk On the Wild Side

Social Buttons by Linksku

Noi bărbaţii – se spune – că suntem nişte copii mari şi – cu siguranţă! – nişte alintaţi.
Omul, genetic şi structural, este egocentric, la acest egocentrism natural se adaugă şi o educaţie care accentuează nu neapărat în mod pozitiv acest egocentrism. Asta este mai ales valabilă la băieţi/bărbaţi unde există mereu o concurenţă/rivalitate de multe ori acerbă între indivizi. Am spus că revin la subiectul acesta, dar nu asta este ideea! Din superficialele mele incursiuni în filozofia Orientală şi Budism, am reţinut o idee – zic, de bun simţ -: omul se raportează nejustificat la ceilalţi în loc să se concentreze asupra propriei sale persoane. Poate treaba asta sună egocentric şi egoist, dar treaba e şi nu prea aşa. Prea des şi prea „firesc” ne pasă mai mult de cei din jur şi la ce cred, ce spun „ceilalţi” în loc să ţinem cont de ce credem, ce simţim, ce ne dorim noi.
Revenind la spiritul de competiţie, mi-am amintit de o fază amuzantă, dar cu atât mai elocventă văzută la televizor înainte de sărbători. Într-o grădiniţă copii erau întrebaţi de ce-şi doresc de la „Moşu’” şi un băieţel foarte dezinvolt a spus că nu contează ce primeşte, numai să primească mai mult decât Costel… ha ha ha! 😛
Nu afirm că spiritul competitiv – să zicem cel sportiv – nu are o latură pozitivă, însă în general, concurenţa se manifestă prin dorinţa de a avea note mai bune decât Costel – ci nu pentru a avea cunoştinţe mai vaste sau profunde -, prin a avea o bicicletă mai „bengoasă” decât are Costel şi mai târziu un job mai tare decât job-ul lui Costel, o maşină mai scumpă şi… gagici mai mişto decât cele ale lui Costel. Şi asta – cred eu – este o distorsiune nefirească a lucrurilor, este o raportare falsă şi neconcludentă, o stârnire a egoului într-un mod nefiresc, dacă nu chiar nociv.
Bine, cine dă doi bani pe părerile mele? Ha ha ha! 😛

Dar am cam deviat de la ideea de la care plecasem. Uneori chiar plec de la câte o idee. 😀 Egocentrismul masculin se măsoară cel mai des în centimetri. Ştiu, ştiu, se spune că „mărimea nu contează”, dar ştim toţi că asta este în cel mai bun caz o scuză, doar un fel de a spune, o chestie de politeţe. Excelentă şi expresivă este formularea: ne ascundem după degete… Ha ha ha! 😛
Dar nu este cazul să vorbim acum nici despre mărime şi nici despre centimetri.
Egoul masculin „se manifestă”, se confundă sau se rezumă de cele mai multe ori la organul genital, la penis.
Şi revin la fraza, ideea de la care am pornit: bărbaţii sunt copii mari, nişte alintaţi.
Penisul beneficiază de un tratament special, vorbim despre el la persoana a III-a, are un nume, este (auto) alintat. „Ăla micu’”, motan, motănel, Gicu, Gogu, Vasilică, Ştoacă, marcel, baston, salam, carbasan, şarpe, etc. Problema – ce probleme am! Ha ha ha! 😛 – este că „ăla micu’”, simbolul şi întruchiparea masculinităţii, este de fapt o ea (o p*lă, două p*le) iar nume ca Gicu, Gogu sau Vasilică sunt total neadecvate, improprii şi – ce glumă a sorţii – acest simbol suprem masculin, este profund şi complet feminin. 😀
Cum – într-un alt context – spune Lou Reed: „he was a she” (el era o ea) şi de aici şi conexiunea… 🙂

„Holly came from Miami, F.L.A.
Hitch-hiked her way across the USA
Plucked her eyebrows on the way
Shaved her legs and then he was a she
She says, Hey babe
Take a walk on the wild side
Hey honey
Take a walk on the wild side”

”A Walk On the Wild Side” este romanul scriitorului Nelson Algren din 1956 şi adesea este citat pentru fraza: „niciodată să nu te culci cu o femeie care are probleme mai mari decât ale tale”.

”Candy came from out on the Island
In the backroom she was everybody’s darlin’
But she never lost her head
Even when she was giving head
She says, Hey babe
Take a walk on the wild side
I Said, Hey baby
Take a walk on the wild side
And the coloured girls go
Doo do doo do doo do do doo..”

Cartea a stat la baza filmului lui Edward Dmytryk din 1962 „Walk On the Wild Side”.

”Little Joe never once gave it away
Everybody had to pay and pay
A hustle here and a hustle there
New York City’s the place where they say,
Hey babe, take a walk on the wild side
I said, Hey Joe
Take a walk on the wild side”

Şi nu în ultimul rând la inspirat pe Lou Reed pentru piesa genială „Walk On the Wild Side” din 1972, piesă inclusă pe la fel de genialul său album „Transformer” – al 2-lea său disc solo.
Piesa a fost produsă de David Bowie care şi cântă-n piesă cu vocea şi a devenit faimoasă pentru tema de bas cântată de Herbie Flowers. Pe mine m-a fermecat solo-ul de saxofon interpretat de cel care l-a învăţat şi pe Bowie să cânte la saxofon, Ronnie Ross, solo-ul este pe finalul piesei şi este „curmat” de fade-out, dacă eram la butoane, cred că piesa mai dura măcar 5-6 minute… 😛
Textul lui Lou Reed atinge subiecte tabu ca trans-sexualitatea, drogurile, prostituţia masculină şi sexul oral.
Cu toate acestea, a fost un succes major, a urcat până pe poziţia 16 în Top Hot 100 din Billboard şi revista Rolling Stones a inclus-o în lista celor mai importante 500 de piese al tuturor timpurilor.

”Sugar Plum Fairy came and hit the streets
Lookin’ for soul food and a place to eat
Went to the Apollo
You should’ve seen em go go go
They said, Hey shuga Take a walk on the wild side
I Said, Hey babe
Take a walk on the wild side
All right, huh”

”Jackie is just speeding away
Thought she was James Dean for a day
Then I guess she had to crash
Valium would have helped that bash
Said, Hey babe,
Take a walk on the wild side
I said, Hey honey,
Take a walk on the wild side
And the coloured girls say,
Doo do doo do doo do do doo”

Am promis discuri la rotisor şi cafea cu suflet. 🙂 Asta a fost puţin din toate:  şi disc la rotisor, şi cafea cu suflet şi … o plimbare în lumea ascunsă, întunecată, sălbatică şi o poveste de seară. 🙂