Holiday destinations: Antalya, Kemer, Goynuk

Antalya is a miracle, a piece of heaven and it’s an affordable one. The “Turkish Riviera” attracts 30% of foreign tourists visiting Turkey and is one of the world’s and the Mediterranean’s leading tourism destinations.
Antalya is in south-west Anatolia, on the Mediterranean Gulf of Antalya, 727 kilometres (452 mi) from Istanbul.
The Taurus mountain range of southern Anatolia runs parallel to the Mediterranean in an east-west direction, resulting in the formation of narrow coastal plains surrounded by mountains on three sides and the sea on the fourth. Some parts of the coast feature mountains plunging sharply into the sea, forming small natural bays and peninsulas. The area is shielded from the cold northerly winds by the Taurus Mountain range, having a characteristically Mediterranean climate with hot and dry summers and mild and rainy winters. Around 300 days of the year are sunny; the sea temperature ranges between 15 °C (59 °F) during winter and 28 °C (82 °F) during summer, the air temperature can climb as high as 40 °C (104 °F) in July and August. Read more Holiday destinations: Antalya, Kemer, Goynuk

Sublima democraţie

…sau ştruţo-cămila, Fata Morgana, caii verzi de pe pereţi, coada dracului fix în detalii.

Am o dilemă. Sau ca să fiu cinstit, am tot mai multe dileme, mă îngroapă dilemele, nici nu mai ştiu care-i a mea, care-i colectivă sau de împrumut, nu mai ştiu care a fost prima sau cu care să încep.

Uitarea are o funcţie terapeutică. Amintirile neplăcute se estompează-n timp, devin tot mai fade, incolore, imaginea devine distorsionată, alungită sau lăţită până când sau dispare complet sau în malaxorul subconştientului se remodelează ca plastilina şi rămân doar petele de culoare vii, nuanţele plăcute.

Acum nici nu mai ştiu cum este normal: să visezi alb-negru sau color. Mi-e lene să sap iar după „Interpretarea viselor” al lui Freud, poate mă lămureşte cineva-n direct pe blog. 🙂

Mai e puţin şi aniversăm revoluţia, lovitura de stat sau cum – după multe frământări am ales să o numesc – schimbarea de regim din decembrie ’89.
Ieri UnSoricel, cel mai constant şi activ cititor al meu, a propus o treabă interesantă: să ne amintim, să privim şi să votăm „cel mai funny moment de la revoluţie”.

Marfa – adică aproape toată arhiva revoluţiei – este pe RoTube aşa că fac invitaţia oficială să… votăm.
Din experienţele anterioare ştiu că lumea nu se prea omoară cu apelul la colaborare, treburile „murdare” să le facă alţii şi privitul este sportul preferat popular, dar încercatul chiar nu mă costă nimic.

Cândva ştiam – sau credeam că ştiu – ce înseamnă sau măcar ce reprezintă „visul American”. Acum realizez că habar n-am ce o fi „visul românesc”. În ansamblu probabil visul – idealul – este casa, maşina, bani mulţi, slujbă lejeră, adică o viaţă fără griji.

Mă gândeam la idealurile revoluţiei – chiar dacă uneori mă îndoiesc că am fi avut idealuri clar creionate – şi la lucrurile cu care ne-am ales. Şi uite aşa revin la ştruţo-cămilă, la dileme şi uitare.

Să plecăm de la premisa simplă că ne-am dorit libertate. Cu cât încerc să definesc termenul mai exact, realizez că acesta este tot mai relativ.
Tot mai mulţi români spun că era mai bine înainte: aveam siguranţa locului de muncă, partidul ne „dădea” casă, pe stradă patrula miliţia şi nu-ţi prea dădea nimeni în cap să-ţi fure cartela de pâine… dar partea aceasta din realitate s-a pierdut.  La televizor n-aveai ce să vezi, iarna mureai de frig în casă şi fără pile şi şpagă nu obţineai nici alimentele de bază, s-a estompat, s-a şters şi ea din memoria colectivă. La cinema rula „Ecaterina Teodoroiu”, în librării tronau doar cărţi tip „omagiu” şi ne bucuram cu zâmbet tâmp şi satisfăcut la o ciocolată sau gumă, la o carte sau o casetă cu muzică din vest…

Am câştigat democraţie, pluripartism, libertatea presei… Oare?

Să revin în actualitate. Cum anticipam ieri dimineaţă, am rămas cu dezbaterile despre dezbaterea care n-a avut loc. Băsescu şi Geoană dau dovadă de aceeaşi aroganţă, se ştiu în turul doi şi n-au de ce să se expună, nu riscă să piardă voturi. Cei cotaţi cu şanse de la locul 4 în jos ar accepta orice fel de dezbatere sau confruntare, evident, n-au nimic de pierdut. Poziţia cea mai ingrată o are Crin Antonescu. Pentru el confruntările cu Băsescu şi Geoană sunt esenţiale, dar nici el nu vrea să se expună unor atacuri din partea lui Oprescu, Vadim sau Becali care l-ar trage în jos. Dar a picat şi în propria capcană: „cu oricine, oriunde, oricând”. Înţeleg de ce n-a mai vrut dezbaterea în absenţa lui Băsescu şi Geoană, dar cred că a fost şi o greşeală tactică de a anula în această circumstanţă întâlnirea cu ceilalţi candidaţi. Nu cred că Oprescu, Becali şi nici chiar Vadim l-ar fi atacat dur, mai mult, cred că ţintele principale ar fi fost exact candidaţii cu care şi Antonescu se află în confruntare directă, pe de altă parte toată treaba aceasta cu împărţeala candidaţilor în cei cu şanse şi cei de mâna a doua nu are deloc un gust plăcut democratic.

Ce sens mai are o dezbatere “negociată” de stuff-urile candidaţilor? Unde este dezbaterea în toată această ecuaţie şi ce rol mai are presa?

Mergând mai departe pe fir, mi-a luat câteva ore să înţeleg ce s-a întâmplat. Şi nu fiindcă-s mai greu de cap sau am capul gol ci fiindcă în locul dezbaterii pe toate posturile de televiziune se dezbătea de către politicieni şi jurnalişti de ce n-a mai avut loc nicio dezbatere.
Mi-am amintit că rostul primordial al presei este să INFORMEZE. Însă tocmai informaţia obiectivă lipseşte cu desăvârşire din mass-media românească. Le numim radical „tonomate”, sau simplu slugi, jurnalişti care să informeze, să relateze strict faptele fără să introducă nuanţe personale sau impuse de patronii trusturilor de presă, nu există.

“Mulţi politicieni au obţinut puterea absolută şi i-au pus botniţă presei. Niciodată în istorie presa nu a cucerit puterea absolută şi nu a redus la tăcere politicienii.” (David Brinkley)

Partidele şi politicienii. Platformele partidelor, apartenenţa lor la curentele politice de foarte multe ori este incertă. Toţi se declară de „centru” şi discursul lor alunecă cu mare nonşalanţă la dreapta sau la stânga în funcţie de circumstanţe şi audienţă.
Toată lumea s-a aliat în anumite momente şi situaţii cu toată lumea, am avut guvernul PNL al lui Tăriceanu susţinut din umbră de PSD, am avut alianţa D.A, cu PNL şi PD-L, am avut guvern PSD-PD-L… Politica nu ţine cont neapărat de standarde morale, dar o asemenea lipsă de verticalitate parcă este deja mult peste limite.
Indiferent cine câştigă alegerile prezidenţiale pe 6 decembrie, echilibrul de forţe din parlament rămâne acelaşi, posibilitatea alianţelor este redusă şi nici eventualele alegeri anticipate nu ar schimba radical situaţia. Suntem într-o situaţie standard de mat şi perspectivele sunt sumbre.
Nu mai vorbeşte nimeni de criza economică, de prăpastia în care am păşit deja şi din care pare imposibil să ieşim, discutăm discuţii, pierdem din vedere esenţialul: ziua de mâine este mai sumbră decât pare. Trece ziua de 6 decembrie şi sunt curios ce guvern o să se negocieze, de cine şi în cât timp? Şi… cu ce folos? Le-am cam avut pe toate şi este foarte clar unde am ajuns. Sublima democraţie le foloseşte lor, nu… ţie.

Am neplăcuta senzaţie că majoritatea populaţiei încă mai trăieşte cu un picior în trecut şi celălalt picior a rămas undeva-n aer… şi din când în când cu iluzia votului în buzunar.

dincolo de… gard

Dacă dincolo de gard cineva îşi face nevoile putem pretinde că n-am văzut nimic, dar chiar dacă ne prefacem că nu simţim, mirosul tot ne deranjează.
Stau de doi ani în acelaşi bloc şi nu ştiu numele niciunui vecin de pe scară. Mă salut cu toţi, mai schimbăm câte o vorbă uneori la gheenă, în staţia de tramvai sau pe scări, dar în fapt nu ştiu absolut nimic despre nici unul din ei. E drept, nici vecinii nu ţi-i alegi, nu-s genul să-mi bag nasul în viaţa altora neîntrebat, dar oare unde este graniţa între bun simţ şi nepăsare?
Este şi acel spot publicitar la o organizaţie non-guvernamentală în care suntem întrebaţi câţi prieteni avem când vrem să ieşim la un film, la o bere, câţi putem suna noaptea dacă avem o problemă, câţi ne-ar da cheia de la maşină fără să clipească sau câţi sunt alături când avem o problemă gravă… Chiar, câţi prieten credem că avem şi câţi avem în realitate? Parcă am trăii în cutii. Universul nostru se rezumă la atât de puţin, orizontul este incredibil de îngust, lumile noastre mărunte par şi extrem de paralele…
Dar nu despre relaţiile interumane vreau să vă povestesc ci despre ştiri şi conţinutul acestora.

Sunt două aspecte care mi-au sărit în ochi. Pe de o parte sunt ştirile sportive: de ani de zile totul se rezumă la fotbal. Ce a făcut nu ştiu care finanţator, ce a avut de declarat nu ştiu care conducător de club, antrenorul cărei echipe a mai fost schimbat după două luni, ce arbitru a mai făcut vre-un blat  şi jucătorii ce maşini de fiţe şi-au mai luat, unde au mai chefuit şi ce fufe au mai agăţat. Adică pe de o parte parcă alt sport în afara fotbalului n-ar mai exista iar ştirile din fotbal numai cu sportul n-au nicio legătură.
Pe de altă parte sunt ştirile externe. Ştirile care nu prea sunt. S-a extins modelul ştirilor tip „ora 5” iar ştirile externe s-au redus la ştiri gen „flash” şi „info”. Foarte rar mai deschide grupajul de ştiri o ştire externă. S-a întâmplat la atentatele de la 11 septembrie, când a murit Papa sau mai recent Michael Jackson.
Mi-am amintit de telejurnalele dinainte de ’89 în care totul era despre el şi ea, iubiţii noştri conducători şi ştirile externe erau eventualele lor vizite în state tot mai obscure. Atunci ştiam că ştirile sunt cenzurate, dar oare acum ce se întâmplă?
Dincolo de audienţele care au luat minţile tuturor, presa are ca principal rol informarea. Ce discută Obama cu Putin ne afectează în mod direct pe termen lung. Facem parte din Uniunea Europeană, ce decizii se iau la Bruxelles ne implică şi pe noi, la fel şi hotărârile luate la vârful N.A.T.O..
Mă uitam pe fluxul de ştiri şi dintre „Cel puţin 1.680 de persoane au fost rănite în revoltele interetnice, în urmă cu o săptămână, la Urumqi, la Xinjiang, dintre care 74 sunt în stare critică, au anunţat duminică autorităţile locale, citate de agenţia China Nouă.” şi „Patru români acuzaţi de tâlhărirea unei studente în vârstă de 19 ani în apropiere de Roma au fost arestaţi de carabinieri, informează site-ul TG.com.” cu siguranţă a doua va ajunge în grupajul de ştiri la majoritatea posturilor.
În mod bizar nici canalele axate pe ştiri ca Realitatea sau Antena 3, nu fac excepţie. Şi în zile banale, când mare lucru nu se întâmplă la noi, se repetă aceleaşi banalităţi şi pseudo-ştiri, suntem bombardaţi cu aceleaşi clişee despre tot felul de nimicuri şi despre personaje practic nimeni, dar nu prea se suflă o vorbă despre ce se petrece-n lume, în jurul nostru.
Nu pot să nu repet întrebarea: există oare un interes, suntem împinşi spre o zonă gri şi manipulaţi constant? Ne copleşesc grijile de zi cu zi în aşa măsură încât uităm de lumea în care trăim?

Nu suntem singuri şi nu trăim în perfectă izolare, chiar dacă uneori în centrul universului nostru suntem numai noi şi aparent trăim într-un mic glob de sticlă. Programul nuclear al Iranului ne afectează şi pe noi, colonizările din Cisiordania sunt mai importante decât apartamentul de 1 milion de euro pe care şi la cumpărat Nicoleta Luciu în Bucureşti, cum faptul că Rusia deschide încă o bază militară în Kîrgîzstan spune mai multe despre lumea în care trăim decât declaraţia La Toyei Jackson conform căreia fratele ei ar fi fost asasinat…

Deschide ochii!