Rorcal vs. Solar Flare – Split (2011)

Social Buttons by Linksku

From Hollywood to Melbourne and from soul to pop and from blues to metal, Solar Flare (in different forms) seems to be a quite popular name among artists. I dug till China and back, but it was kind of “mission impossible” to find anything about this particular Solar Flare. Finally I get some help from the Domino Media Agency and about this “Swiss doom conspiracy”.
Switzerland already delivered several exciting products this year, and the land of 26 cantons seems to be very resourceful also in metal. Rocal was formed in 2006 in Geneva, Switzerland and last year their released their fifth record, “HELIOGABALUS” – which is a single 70 minutes monolithic piece. Solar Flare is a side-project from Impure Wilhemina formed also in Geneva by Michael Schindl (Guitar, vocals), David Schindl (Drums), Thierry Baertschiger (Guitar) and Didier Baertschiger (Bass) in 1998. In 2006, the band suffered several line-up changes: David and Thierry leaved Geneva, and were replaced by Mario Togni (drums) and Alexandre Müller (guitar).
This collaborative split is exclusively available on Call of Ror label’s e-shop and for entire streaming on SoundCloud. Read more Rorcal vs. Solar Flare – Split (2011)

Danzig – Deth Red Sabaoth (2010)

Social Buttons by Linksku

„Bătrânul” Glenn (55 ani) – aka Evil Elvis 👿 – s-a întors. De la ultimul disc, „Circle Of Snakes” au trecut șase ani și ascultând materialul proaspăt lansat (22 iunie), mi s-a făcut dor de „Twist of Cain”, „Pain in the World”, „Mother”, „Long Way Back from Hell”, „Dirty Black Summer” sau „Cantspeak”, piese una și una să spun așa.

Misfits – trupa înființată de Glenn în 1977 Read more Danzig – Deth Red Sabaoth (2010)

The Melvins – The Bride Screamed Murder (2010)

Social Buttons by Linksku

The Melvins Rocks! Şi Buzz Osbourne este o legendă iar trupa sa, The Melvins, sunt una din găştile etichetate Cult. Cu toate acestea cred că dacă ar venii la Bucureşti pentru un concert n-ar aduna nici 1000 de oameni. Eu unul n-am văzut nici un rocker cu tricou Melvins sau n-am auzit vre-un rocker pomenind de ei şi în ultimii 20 şi de ani am fost la ceva concerte şi m-am perindat ceva nopţi prin cluburi cu specific.
Mai ales peste balta mare lucrurile stau diferit. Trupa înfiinţată de Buzz (chitară şi voce) alături de Matt Lukin (bas) şi Mike Dillard (tobe) la începutul lui 1980 au pornit pe linia HC (Hardcore) Punk desenată de Black Flag introducând note experimentale, tempo-uri lente şi apelând nu o dată la un umor bizar ce aminteşte de Zappa sau Captain Beafheart.
Unii critici i-au desemnat ca fiind adevăraţii naşi ai Grunge-ului şi ascultând materialele Mother Love Bone, dar şi Soundgarden afirmaţiile au susţinere, dar sunt responsabili de formarea în mare măsură al sub-genului Sludge Metal. Pot fi înrudiţi într-o oarecare măsură cu Trouble şi mai ales cu Corrosion Of Conformity.

„The Bride Screamed Murder” lansat pe 1 iunie Read more The Melvins – The Bride Screamed Murder (2010)

Cathedral – The Guessing Game (2010)

Social Buttons by Linksku

„dacă aceasta este realitatea, vâră-ţi-o…
eu mă duc să pictez ceva în beznă…”

Au trecut 19 ani, dar parcă ieri am ascultat „Forest of Equilibrium”, albumul de debut al proiectului Cathedral pus la cale de Lee Dorrian care tocmai părăsi-se Napalm Death-ul şi s-a combinat cu Garry ‘Gaz’ Jennings (ex-Acid Reign) şi Mark ‘Griff’ Griffiths (fost rodie al trupei Carcass). Între timp s-au vânturat mulţi prin trupă, alături de Dorrian a rămas doar Jennings…
Recunosc, la aceea vreme ascultam alte muzici, era momentul de glorie al Grunge-ului, descoperisem trupele Electro-Industriale, Doom/Stoner-ul produs de proaspăta gaşcă al lui Dorrian nu era printre preferatele mele, muzica lor era extrem de lentă, apăsătoare, aproape sinistră.
Ieri mă văicăram că nimic din ce am ascultat din produsele noi nu m-a convins, am „săpat” după noutăţi şi am găsit câteva discuri cel puţin interesante. Şi fiindcă tot suntem la „guessing game”, aţi ghicit, noul Cathedral Read more Cathedral – The Guessing Game (2010)

Azi în negru: Rotting Christ şi Dark Fortress

Social Buttons by Linksku

Rotting Christ – AEALO (2010)

Aproape 2 decenii de activitate şi 10 albume este cartea de vizită a probabil celei mai faimoase formaţii din Grecia. Plecaţi la drum în 1987 pe linia dură a Black Metal-ului, trupa şi-a nuanţat treptat abordarea, elemente din zona Dark şi-au făcut treptat loc şi de la Black-ul radical au evoluat spre o zonă mai melodică cu elemente de Heavy şi Thrash.
N-au lipsit nici scandalurile, cel mai recent – în 2005, proaspăt (re)creştinatul Dave Mustaine (Megadeth) a insistat ca grecii să fie scoşi de pe afişul concertului Megadeth de la Atena…
În ciuda numelui, trupa nu este o „cruciadă anti-creştină”, textele lor au un conţinut întunecat, ocultist, într-o formă mistică, dar chiar de ar fi vorba despre Satanism înverşunat, în lumea occidentală este atât de făţarnic să vorbeşti despre democraţie, libertate religioasă (spirituală) şi toleranţă blamând constant tot ce este altfel, tot ce este diferit de creştinism.
Însă ne este mereu la îndemână să judecăm la prima vedere şi în necunoştinţă de cauză să emitem păreri… Read more Azi în negru: Rotting Christ şi Dark Fortress

My Dying Bride – For Lies I Sire

Social Buttons by Linksku

Nu sunt un consumator de Doom/Gothic şi recunosc acest fapt. Îmi plac Type O’ Negative foarte mult, dar TON este altă poveste, îmi plac chestiile sau mai Metal sau mai Electro/Industrial şi chiar dacă-i ştiu pe englezii de la My Dying Bride de la albumul lor de debut, „As the Flower Withers” din ’92, nu i-am urmărit cu stricteţe.

Acel album mai purta amprente de Death, vocea lui Aaron Stainthorpe era brutală, este un album colorat şi apăsător, plin de tensiune. Violoncelul – pe noul disc folosit din nou – aducea culoare interesantă materialului, nota simfonică s-a împletit cursiv şi coerent cu Metal-ul.
De la următorul album, „Turn Loose the Swans” din ’93, vocea lui Aaron a abordat un ton grav, dar melodic, s-a îndepărtat din zona Death şi s-a apropiat mai evident de aria Gothic. Pentru o parte din fani această schimbare nu a fost una apreciată, dar mutarea a adus mulţi alţi fani.

Noul material, „For Lies I Sire”, al 10-lea album al formaţiei, a fost lansat la sfârşitul lunii martie şi cele 9 piese şi de această dată însumează o oră de audiţie interesantă. Este un disc întunecat, balansat sensibil între Metal şi muzică clasică, între momentele tensionate, lente, impregnate cu candoarea stranie a gândurilor mortale şi pasajele mai dinamice, mai accentuate şi cu iluzoriile însufleţiri vitale. Este şi o revenire la rădăcini, o reaşezare în zona Doom/Gothic, abordările Death fiind substituite de tonurile tradiţionale de Heavy Metal.
My Dying Bride au rămas fideli liniei pe care au pornit, sunt consecvenţi muzical şi reuşesc de fiecare dată să adauge un strop de tensiune, de atmosferă apăsată în plus materialelor lor, chiar dacă par să picteze şi să re-picteze acelaşi tablou de fiecare dată, aduc o notă de expresivitate-n plus, reuşesc să coloreze tristeţea cu tonuri proaspete, chiar dacă-n cazul lor proaspătul înseamnă morbid sau cel puţin umbros.
Este un album grav, Aaron spunea despre material că este cel mai depresiv disc al lor până-n prezent şi tind să-i dau dreptate.

For_lies_i_sire

„My body, a funeral” deschide albumul într-un ton sumbru, ca o otrăvire lentă, muzica se răspândeşte încet şi umple cu umbre sonore spaţiul. Tensiune creşte, morbiditatea prinde viaţă în contrastul dintre chitară/tobă şi violoncelul îndurerat. Aaron Stainthore dispune de o voce expresivă, cântă sau şopteşte, mesajul ajunge dincolo de urechi şi se lasă ca ceaţa peste suflet.
„Fall with Me” măreşte tempo-ul, tema este mai Doom, ne trimite înapoi la primul album Black Sabbath, are apăsare şi forţă dincolo de atmosfera înmărmurită şi rece. Alternanţa momentelor lente cu cele ceva mai rapide – rapide în context Doom – conferă dinamică, intervenţiile violoncelului adaugă un strop de viaţă în marea tristeţii încovoiate prin sunetele care par să ne tragă în jos. Pasajele mai rapide au o notă de Heavy Metal ce amintesc de Iron Maiden şi aduc o notă nouă în muzica macabră a britanicilor, le conferă orizonturi mai largi, mai deschise.
„The Lies I Sire” are o uşoară notă Psihedelică amestecată-n atmosfera Gothic şi măcinările tipic Doom aduse de chitare. Apăsarea este dureroasă, moartea pare mai lentă ca niciodată, dar împietrită la orizontul cert.
„Bring Me Victory” readuce puţin din rădăcinile Death, vocea este mai răguşită şi agresivă, riff-urile au gustul tăios al heavy Metal-ului, ritmurile sunt mai alerte, accentuate, pasajele lente au menirea de a accentua gravitatea, dar au spaţiu mai redus. Este şi una din piesele mai scurte, incisive, o pată inedită, dar bine venită.
„Echoes from a Hollow Soul” colorată plăcut cu un pian solitar, se aşează ca zăpada tăcută peste pământul îngheţat, vocea şuieră ca vântul misterios, chitarele dau accente grave sau triste în funcţie de moment. O piesă epică, în ciuda gravităţii, datorită şi pianului amintit, cu o uşoară notă caldă, plăcută.
„Shadowhunt” ne menţine în aceeaşi zonă, orchestraţia aerisită, spaţiile lăsate deschise, umbrite doar de instrumentaţia rafinată, minimalistă, cresc tensiune şi pregătesc intrarea chitarelor, piesa are o abordare cu gust de coloană sonoră pentru un film de groază, vocea filtrată trezeşte fantome, tristeţea ia accente de frică.
„Santuario di Sangue” este un moment de Doom ca la carte, un epos întortocheat, păstrează oarecum nuanţa de muzică de film, dar este un film ciudat, sacadat, cu secvenţe lipsă şi momente de rătăcire şi incertitudine urmate de întoarceri pe poteca Doom ca la certitudine, un teren solid şi sol stabil, de încredere. Curge lent piesa, măcinat, se lasă ca o ceaţă şi te îngroapă.
„A Chapter in Loathing” readuce riff-ul ce închide precedentul album, abordarea Death, vocile „zombi”, gâtuite sfâşie aparente resemnare de până acum, mirosul morţii prinde viaţă într-un mod sinistru, ruperile sunt abrupte, tăioase.
„Death Triumphant” are pregnanţă Heavy Metal într-o abordare mult mai lentă, adaptată la apăsarea Doom şi presărată cu condiment clasic, un strop de Psihedelic şi reflexii Gothic, creând un coctail aromat, dar la fel de zbuciumat ca tot materialul. 11 minute încovoiate ce ne plimbă prin toate stările şi fazele albumului, o privire înapoi în sunete şi teme, segvenţial dar legate frumos, cursiv, apăsător.

Nu este un disc nici pentru oricine, nici pentru orice moment, stare, dar are farmec şi uneori prinde bine şi câte o incursiune în necunoscut şi… întuneric.

Heaven And Hell: 1980-2009

Social Buttons by Linksku

La sfârşitul anilor ’70 formaţia Black Sabbath traversa o criză acută. După eşecul albumului „Tehnical Extasy” din 1976, în noiembrie 1977 Ozzy părăseşte formaţia şi alături de foşti membrii ai formaţiei Dirty Tricks încearcă să-şi construiască cariera solo. Membrii trupei se confruntau cu grave probleme legate de consumul de droguri şi alcool. Cu toate acestea, Ozzy se răzgândeşte şi în 1978 revine alături de colegii săi şi mai scot împreună încă un album: „Never Say Die!”. Este ultimul efort, relaţiile dintre membrii trupei sunt reci şi perturbate de droguri şi alcool.
Ozzy pleacă din nou şi la sugestia lui Sharon Arden (ulterior Sharon Osbourne), fiica impresarului Don Arden, este adus ex-vocalul din ELF şi Rainbow, Ronnie James Dio. Albumul „Heaven And Hell” se naşte greu. În 1979 pleacă şi basistul Geezer Butler şi este înlocuit de Geoff Nicholls din formaţia Quartz. Bill Ward este acreditat cu partitura de tobe, dar conform propriilor sale declaraţii ulterioare, nu ţine minte să fi participat la lucrul la acest disc… 😆 Butler totuşi revine şi Geoff Nicholls trece pe clape şi rămâne membrul formaţiei din umbră, prezent în spatele scenei până-n prezent.
Cele 8 piese ce formează albumul, „Neon Knights” (3:54), „Children of the Sea” (5:35), „Lady Evil” (4:26), „Heaven and Hell” (6:59), „Wishing Well” (4:08), „Die Young” (4:46), „Walk Away” (4:26) şi „Lonely is the Word” (5:53) sunt toate perle clasice, prezintă un Black Sabbath proaspăt, prin aportul lui Dio s-au deschis perspective şi abordări noi formaţiei.

heaven_and_hell_front_big

În 1981 apare încă un album cu Dio, „Mob Rules” apoi acesta părăseşte formaţia şi optează pentru o carieră solo. S-a încercat aducerea lui David Coverdale (Whitesnake), Nicky Moore (Samson), John Sloman (Lone Star), ca-n final să fie adus în 1983 Ian Gillan (Deep Purple) şi apare albumul „Born Again”. Discul nu ar fi trebuit să apară sub sigla Black Sabbath,  dar casa de discuri (Warner) a insistat şi formaţia nu a reuşit să se opună. A fost încă o dată finalul unei ere Black Sabbath. Povestea formaţiei este o călătorie perpetuă între Rai şi Iad…

O cu totul altă formaţia revine-n 1986 (Black Sabbath featuring Tony Iommi) cu albumul „Seventh Star”, un disc Hard Rock cu foarte puţină legătură cu ceea ce însemna Black Sabbath. Cu excepţia lui Iommi nu mai este nici un membru din formaţia originală, postul de vocalist fiind ocupat de Glenn Hughes (ex-Trapez, ex-Deep Purple). Încă o dată Iommi este forţat să folosească numele de Black Sabbath în ciuda faptului că materialul ar fi trebuit să apară ca un proiect solo…

„The Eternal Idol” apare-n 1987 şi după o serie de vocali care s-au perindat la microfon, opţiunea finală este Tony Martin (ex-Alliance). Tony rezistă şi pe următoarele 2 albume: „Hedless Cross” (1989) şi „Tyr” (1990).
Este un „alt” Black Sabbath, nici critica, nici publicul nu a reacţionat foarte pozitiv la evoluţia trupei.

În august 1990 la un spectacol din Minneapolis Forum, apar pe scenă Ronnie James Dio şi Geezer Butler pentru a interpreta piesa „Neon Knights” şi de aici până la reorganizarea formaţiei şi albumul „Dehumanizer” din 1992 a fost un singur pas. Materialul este unul din cele mai întunecate şi Heavy discuri Black Sabbath, o revenire la linia originală. Cu toate acestea apar din nou tensiuni în cadrul formaţiei, Dio părăseşte din nou grupul şi pentru următoarele două albume este readus Tony Martin. Astfel apar: „Cross Purposes” în 1994 şi „Forbidden” în 1995.

În vara anului 1997 Tony Iommi, Geezer Butler şi Ozzy Osbourne se reunesc oficial în cadrul festivalului ambulant „Ozzfest” şi albumul dublu şi live „Reunion” este lansat în octombrie 1998.
În 2006 când Ozzy s-a apucat de un nou material solo, casa de discuri Rhino lansează un CD „The Dio Years”, material pentru care Iommi, Butler, Dio şi bateristul Vinny Appice se reunesc şi scriu împreună şi 3 piese noi.
Pentru a evita noi dispute Ozzy-Iommi legate de numele Black Sabbath şi complicaţii legale şi conflicte de interes între artişti şi casa de discuri, cei patru hotărăsc să folosească numele de Heaven And Hell şi pleacă-n turneu cu Megadeth şi Machine Head, apoi cu Judas Priest, Motorhead şi Testament.

Pe 28 aprilie 2009 apare şi primul album oficial al formaţiei: „The Devil You Know”.

Thedevilyouknow-Large_(Actual_Art_Work)

Discul de aproape 54 de minute conţine 10 piese ce readuc atmosfera sumbră a Black Sabbath-ului din anii ’70 cu un sunet mai curat şi uşor mai modern, dar având toate caracteristicele ce au consacrat formaţia. Vocea lui Ronnie James Dio la 67 de ani sună încă proaspăt şi are forţă, virilitate. Piesele sunt predominant lente sau cu tempo mediu, un amestec mistic între Heavy Metal şi Doom, ambele genuri având la rădăcină acelaşi etern Black Sabbath. Ca şi la Black Sabbath, trupa este acompaniată şi de un clăpar off-stage: Scott Warren.
Materialul a debutat pe poziţia a 8-a în topul Billboard 200, formaţia se află în turneu şi participă la mai toate festivalurile de Metal.
Nu se ştie nimic despre un eventual nou disc Black Sabbath, dar până atunci, Heaven And Hell este mai mult decât un simplu înlocuitor.
Piesele de pe „The Devil You Know”:

“Atom and Evil” – 5:15
“Fear”– 4:48
“Bible Black”– 6:29
“Double the Pain”– 5:25
“Rock and Roll Angel”– 6:02
“The Turn of the Screw”– 5:02
“Eating the Cannibals”– 3:37
“Follow the Tears”– 6:12
“Neverwhere”– 4:35
“Breaking Into Heaven”– 6:53