Viaţa secretă a păpuşilor gonflabile

Au păpuşile gonflabile o viaţă secretă? Este întrebarea asemănătoare cu cea legată de frigider: ce se întâmplă înăuntru după ce închizi uşa, se stinge beculeţul, oare cum se împacă cutia cu margarină cu iaurtul sau roşiile, cine este şeful?
Pe site-ul Ego.Alter-Ego am dat de povestea păpuşilor gonflabile. 🙂 Ce fac “fetele” când le lăsăm singure ascunse-n cutie, închise-n dulap, eventual îngrămădite sub pat? Bine, băiat de modă veche – şi cult 😀 – mi-am amintit inevitabil de Blade Runner şi faţa lu’ Rutger Hauer, dar mai ales de Daryl Hannah (în ’82 avea 22 de anişori) – dar cei mai “proaspeţi” poate o ştiu din “Kill Bill” – aka. Pris, în film fiind, cum se spune: “basic pleasure model”.Nu ştiu ce te poate determina – împinge – să-ţi cumperi o gonflabilă, cu siguranţă există circumstanţe extreme în care omul poate apela (şi) la astfel de soluţii mai puţin convenţionale. Poate ai ghinionul să trăieşti izolat în Alasca sau aiurea undeva pe o insulă, de exemplu. Sau poate că ai un handicap major – doamne fereşte! Nu e cazul să judecăm pe nimeni. Şi nici gusturile nu sunt discutabile, nu?

Singurătatea şi înstrăinarea este – cred – o problemă majoră. Sună tot mai comun, dar trecem tot mai uşor pe lângă viaţa noastră, mimăm că trăim, unii nici nu se mai pişă dacă nu cer voie în prealabil pe Facebook… Şi decât tastatura, mai bine… gonflabila.

Fiecare cu povestea sa… după imaginaţie şi fantezie. Viitorul sună oricum destul de artificial şi rece. Şi următorul pas – cu siguranţă – va fi robotizarea acestor gonflabile. Povestea poate să ia orice întorsătură…

(Sursa originală a “poveştii” este site-ul Laurie Simmons. net )

11 comments on “Viaţa secretă a păpuşilor gonflabile

  1. “Singurătatea şi înstrăinarea este – cred – o problemă majoră. Sună tot mai comun, dar trecem tot mai uşor pe lângă viaţa noastră, mimăm că trăim…”

    Perfect adevarat .
    E trist insa ca se ramane la nivelul de discutii. Cel putin pentru mine..Multa lume observa asta dar vad prea putini care sa faca ceva sa schimbe asta…
    Ca sa ne apropiem unii de ceilalti (vorbind la modul general) e nevoie de pasi din partea fiecaruia . Ca sa fim IMPREUNA in sensul apropierii (noi oamenii) trebuie sa ne dorim forte mult astfel incat sa trecem peste judecarea semenilor, peste suspiciuni, neincredere si peste celelalte din acesta gama .
    Esti dispus..?
    Eu da !
    cu drag…

    • ştii cum e…. scuze avem mereu la îndemână. şi – cred – omului nou îi place tolănit pe canapea, îi place să fie angajat şi subordonat cu cât mai puţine responsabilităţi şi da, îi place anonimatul oferit de internet unde toţi putem fi prinţi şi zâne. adică ne place să trăim în colivia noastră de vise…

      [youtube=http://www.youtube.com/watch?v=u03rCNK7dK4]

      🙂

  2. Aaa…ma bucur ca ti-a placut “Story of Eldariel”…e o poveste – metafora frumoasa, desi virtuala…insa povestile reale sunt mult mai mai intense si mai pretioase.

    Eu nu am colivie nici pe net nici, in realitate, nu-mi poate nimeni pune gratii, iar cele care mi le-am pus singura le-am darâmat una cate una pe masura ce le-am descoperit. De fiecare data cand mai descopar una fac acelasi lucru.

    Oamenii prefera confortul si virtualul pentru ca le e teama de ce e dupa văl. Ce e culmea e ca dupa acesta nu e decât libertate si alegeri libere, nimic impus si nici o responsabilitate (in sensul clasic) decat cea a alegerii.
    Traim experiente, iar acestea pot fi privite ca fragmente dintr-un puzzle, un puzzle imens care e viata. Cu cat intelegem mai repede fragmentele (rostul lor) cu atat putem trece la “next level” .
    Singura certitudine pe care o ai (si fiecare dintre noi o are) este acest moment si esti singurul “responsabil” pentru el si ce contine el.
    Da, asta nu suna foarte comod, stiu asta.
    Dar viitorul se construieste continuu din tesatura alegerilor noastre din ACEST moment.
    Asa ca…suntem ceea ce ALEGEM acum fie ca alegem “confortul” lucrurilor cunoscute fie ca alegem zborul spre necunoscut – nesigur dar plin de bucuria uimitoare a descoperirii …
    Important e sa fim constienti cand alegem.

    p.s. mi-ai zis parerea la modul general, dar iti era adresata tie..:D

    • nu ştiu ce să spun despre acest moment şi acum … cred că lucrurile sunt puţin mai complexe, avem o cale mai lungă, transcedem într-un fel sau altul dintr-o viaţă (etaj) în alta. nu ştiu dacă este reîncarnare sau în ce formă… dar cred că suntem mult mai responsabili de faptele noastre decât ne-ar convine, chiar dacă imaginea “Judecăţii de Apoi” mi se pare uşor cam prea dramatizată. aici am multe probleme şi cred că am să scriu despre ele pe site ( http://brushvox.com/ ), am şi eu fixurile mele. 😀
      suntem ce alegem, dar mulţi preferă să paseze răspunderea altora să aibă pe cine da vina. ne asumăm reuşitele, eşecurile în general considerăm că aparţin altora sau “ne-a fost soarta potrivnică”….

      sunt un bătrânel răutăcios, cinic, dar… neliniştit. 😆 😀 😆 încerc să mă înţeleg şi prin mine să înţeleg şi lumea, şi pe alţii. nu reuşesc tot timpul… nu mai am nici energia de la 20 de ani, dar tu ai şi vârsta şi orizontul mult mai larg. 🙂

      • sunt un bătrânel răutăcios, cinic, dar… neliniştit. 😆 😀 😆 încerc să mă înţeleg şi prin mine să înţeleg şi lumea, şi pe alţii. nu reuşesc tot timpul… nu mai am nici energia de la 20 de ani, dar tu ai şi vârsta şi orizontul mult mai larg. 🙂

        😆 😆 😆
        si tu acuma…daca nu te-as “cunoaste” as crede ca vorbesti serios…:lol:
        te imbratisez cu drag..:)

  3. si in curand or sa creada robotii ca ei trebuie sa domine lumea iar oamenii sa-i serveasca.
    Salutare Brush ,o saptamana faina!

    • bună.
      problema se pune niţel altfel – părerea mea – : roboţii nu se fabrică singur, din câte am citit/văzut ultima oară, oamenii fabrică (şi) roboţii.

      o săptămână faină şi ţie şi un martie frumos.

Leave a Reply

Your email address will not be published.