Cradle of Filth – Darkly, Darkly, Venus Aversa (2010)

Cradle of Filth sunt cel mai de succes produs britanic pe segmentul Heavy de la Iron Maiden încoace. Mulţi îi consideră trădători, acuză faptul că s-au „vândut” şi s-au strecurat în mainstream, însă albumul lor de debut „The Principle of Evil Made Flesh” din 1994 a fost cotat în 2006 de revista Metal Hammer ca unul din cele mai bune 10 albume Black Metal al ultimelor două decenii, au fost răsfăţaţi de Kerrang! Şi MTV, au cântat ca atracţie principală la mai toate festivalurile importante (mainstream) de la Ozzfest la Download şi Sziget.
Poate că muzica găştii lui Dani Filth (Daniel Lloyd Davey) nu mai are sonorităţile Black Metal-ului, infuziile Heavy Metal şi Gothic, respectiv Dark au şlefuit sunetul şi i-au făcut mai acceptabili unui public mai larg, însă Cradle of Filth au un şarm anume, au reuşit să-şi construiască o imagine şi un stil care-i deosebeşte de restul formaţiilor şi asta, până la urmă este o calitate pe care majoritatea formaţiilor din ultimele decenii încep să nu o mai aibă.
„Darkly, Darkly, Venus Aversa” este un nou material concept aşa cum Dani ne-a obişnuit de la succesul major al albumului „Dusk… and Her Embrace” din 1996 încoace.
Povestea de data aceasta este una originală, personajul central fiind prima soţie al lui Adam, Lilith şi povestea se derulează până în zilele noastre. Muzical Cradle of Filth n-au schimbat reţeta de succes, au rămas ritmurile infernale, riff-urile zgomotoase şi coloraturile ample de clape, Dani hârâie şi ţipă, universul conceput de această dată aminteşte cel mai mult de danezii Mercyful Fate, respectiv de King Diamond.

Nu sunt un fan înfocat Cradle of Filth, dar nu subscriu nici la sloganurile gen „true” whatever. Succesul nu aduce niciodată doar glorie, bani şi apreciere, inevitabil îţi face şi măcar câţiva duşmani. Sunt lucruri pe care trebuie să ţi le asumi în momentul în care ieşi din anonimatul unei săli de repetiţii şi urci pe scenă. Pe de altă parte este la fel de evident şi adevărat că nimeni niciodată n-a câştigat aprecierea totală a publicului.
Poate să-ţi placă produsul oferit de Cradle of Filth sau poţi să-i deteşti, însă dând la o parte ambalajul şi marketingul dibace, muzica lor este vie, inteligent construită, presară şuruburi (şmecherii) la momentele oportune, schimbările de ritm şi atmosferă sunt intercalate la timpul oportun, temele, piesele se leagă şi formează un întreg bine conturat şi – chiar dacă sună inadecvat exprimarea – agreabil.
Dani şi constant schimbătoarea echipă din jurul său – peste 20 de muzicieni au trecut prin COF de la înfiinţare – şi-au făcut treaba cu acelaşi profesionalism şi de data aceasta, cele 11 piese ale CD-ului uzual sună Heavy şi pasajele melodice intercalate au atmosferă, amplitudine, dau culoare. „Lilith Immaculate”, „The Persecution Song” sau „Forgive Me Father (I Have Sinned)” rup puţin ritmul, introduc nuanţe mai colorate, restul materialului fiind suficient de incisiv şi dinamic, sunt într-o oarecare măsură o întoarcere mai la rădăcinile Black şi se îndepărtează de zona mai modernă şi infuziile Electro şi Dark care şi-au făcut loc în ultimii ani. „Darkly, Darkly, Venus Aversa” este încă un produs Cradle of Filth care va bucura tabăra fanilor: punct ochit, punct lovit. Nimic mai mult, nimic mai puţin.

18 comments on “Cradle of Filth – Darkly, Darkly, Venus Aversa (2010)

  1. Maestre Metal Hammer, Kerrang si MTV nu sunt chiar etaloane in materie de black metal, iar Dusk And Her Embrace nu este album conceptual :).
    Pe vremuri eram fan COF (undeva intre 1997 – 2001) dar din pacate formatia nu mai e ce era pe vremuri. Perioada lor de glorie a fost intre 1995 si 1999. Din 2000 incoace si-au schimbat stilul si cel putin din punctul meu de vedere farmecul s-a cam dus.
    Ultimul album e in nota albumelor precedente – are farmecul lui, probabil dupa mai multe ascultari o sa descopar cateva piese mai rasarite …. dar cam atat.
    Ah si noua imagine a lui Dani este penala.

    • salut!
      mulţi consideră că “adevăratul” Black Metal e exclusiv cel de tip nordic, proiectele gen Burzum. e o abordare cam abruptă, cum spuneam, nu cred în treaba asta cu “true” s*it.
      Hammer-ul (am colaborat cu ei o vreme 😀 ), Kerrang!-ul şi MTV-ul sunt clar din categoria mainstream, chiar dacă Hammer-ul şi Kerrang!-ul sunt de breşă şi axate pe segmentul Rock/Metal.
      “Dusk…” nu conţine o poveste închegată, dar din ce citisem conţine povestiri cu vampiri inspirate de Sheridan Le Fanu şi faptul că are o anumită tematică de cele mai multe ori este considerat a fi un concept… căcăneală de “specialişti” şi critici, ştiu! 😆 😆 😆
      am ascultat discu’ cu plăcere şi… atât. are câteva momente bune.
      Dani s-a cam îngrăşat. 😀

  2. Kerrang! a devenit o revista de pokemoni – nu ai decat sa rasfoiesti un numar mai recent si o sa te convingi :D. Eu unul nu sunt de acord cu faptul ca blackul adevarat este numai cel nordic, sincer nici nu stiu daca COF este sau nu black (subiect foarte la moda acum multi ani pe forumurile de metal)

    In perioada 2005 – 2009 piesele COF erau ceva mai gotice, mai atmosferice, si combinatia aia de gotic black suna foarte bine. In ultima vreme piesele lor au devenit cumva mai rapide, mai heavy, mai ritmate … si chestia asta imi place mai putin. Asta nu inseamna ca oamenii nu mai sunt true sau mai stiu eu ce …. doar ca as fi preferat un Dusk Part II

    Cu ce versiune de Metal Hammer ai colaborat?

    • cu cel din Ungaria, am stat 3 ani la Budapesta şi scriam recenzii şi pentru Lenţi şi HMM. 🙂 1997-2000. la Sziget foloseam acelaş fotograf.

    • şi legat de reviste, pe site-ul Hammer.uk m-am mai uitat, da’ la Kerrang! cred că nu de peste 10 ani…. în general nu citesc presă de “specialitate” şi nu ascult radio niciodată. 😀 MTV? es clus. 😆 😆 😆

      • Eu sunt un consumator avid de presa muzicala. Am stat o perioada in Anglia si atunci am citit toate revistele de gen: Metal Hammer, Terrorizer, Kerrang, Classic Rock, Zero Tolerance, Power Play si doua reviste americane Revolver si Metal Maniacs (parca). Situatia e urmatoarea:

        Metal Hammer – in general rock comercial, dar aloca ceva spatiu si chestiilor mai agresive
        Terrorizer – invers fata de Metal Hammer
        Classic Rock – in general muzica anilor 60-70-80
        Zero Tolerance – metal extrem si ceva muzica electronica
        Power Play – foarte multe reviewuri – extrem de multe chiar din toata zona rock
        Kerrang – pokemon music – un fel de Bravo ceva mai rock. pe bune.

        Despre cele americane nu ma pronunt pentru ca am citit doar 2-3 numere.

        • într-o vreme citeam şi eu tot ce prindeam, mai ales în anii ’90… acum abia de am timp să ascult tot ce mă interesează şi başca, mai şi scriu despre o parte din ele şi asta – în timpul liber, ca hobby, blog-ul e de “floare la ureche”, adică n-aduce nimic.
          mă mai uit pe net, sunt mii de publicaţii underground foarte bune. 🙂 dar cu timpul stau prost.

  3. suna cam de pusti … cu pusculitza …. iar chitarile chiar mi s-au parut putin pe partea anemica.. de unde zic eu si problema pe care o dezbateati..
    Keeerang daa nici nu stiam ca mai exista… daca a supravietzuit e clar ca pokemonii o maninca ! Hai sa vorbim de revista Bravo !

    • bravo lor sau… bravo noua?
      acum fac ca tine: din ce p*la mea a făcut un poet de stânga 3.7 milioane de euro într-o ţară în tranziţie de 20 de ani şi după 45 de ani de comunism? 😀

      • .. din vorbe !! haha ..

        i-a tzinut pe unii de vorba in timp ce el ii facea… nu asta e oare pozitzia de big brother de la ministerul dragostei .. iar altii taceau ca nu aveau voie sa zica pisss … oricum singurul circ in oras pe vremea aia era fotbalu si cenaclu si ambele produceau bani .. Nu mai tii minte ca ‘unii’ s-au imbogatzit din pungi de nailon la FCM BV..

        • mda, vorbe-n vânt.
          şi ăsta dacă te gândeşti, nici n-a făcut aşa mulţi… udrea face 6-10 milioane de euro pe an. cu şi fără frunză.
          ce-i drept, o dată am fost şi eu pe stadion la un meci al FCM-ului, m-a dus tata şi tot ce ţin minte e cum înjura Lătrău… 😆

  4. Recunosc, n-am ascultat decât albumul “Abigail” al trupei King Diamond, dar nu seamănă de nici o culoare cu Cradle of Filth. Sunt nişte amărâţi heavy care n-au ajuns niciodată la armonii complexe de symphonic black metal. În schimb, Cradle of Filth a lansat album după album, unul mai bun decât altul. Nu cred că perioada lor de glorie se încheie la apariţia albumului “Midian”, cum spunea Garm. Am ascultat întreaga discografie de nenumărate ori şi cred că sunt la fel de buni indiferent de uşoarele modificări stilistice. Chiar aş vrea să ascult “Cthulhu Dawn” la înmormântarea mea. 🙂

    • nu te supăra, da’ eşti praştie. adică începi prin a spune că “recunoşti că n-ai ascultat”, dar imediat îţi dai cu părerea…. nu-s fan King Diamond, da’ fără el şi Mercyful Fate mulţi probabil încă copiau Iron Maiden… În rest, înmormântare plăcută!!! 😀

  5. Comentează fiecare după cât îl ţine elasticul. Din moment ce se spune că şi-au păstrat stilul neschimbat, am tras concluzia că a fost suficient un album ca să-mi fac o idee. Decât să fiu fan King Diamond mai degrabă ascult Ştefan Bănică :)) .

    • în cazu’ ăsta – ia de aici elastic 😀 – mă simt nevoit să citez din Paraziţii:
      dacă asculţi Paraziţii şi muzică ţigănească, poţi să-ţi bagi pula-n mă-ta, nimeni nu o să te oprească.
      nu-s de acord cu ideea, dar poate înţelegi ce au vrut să spună.

Leave a Reply

Your email address will not be published.