Them Bird Things – Wildlike Wonder (2010)

Them Bird Things – Pagină MySpace
Them Bird Things – Site Official

Totul este „indie”, „alternativ” şi neapărat „post” ceva. Numai când văd scris sau aud cuvântul „indie” mi se face rău, mă apucă greaţa. N-am numărat, dar cred că am ascultat peste 200 de albume deja numai anul acesta etichetate „indie” sau „alternativ” şi nu ştiu dacă au fost 10 cât de cât interesante.
Am ajuns să ascult câteva zeci de discuri până să mă hotărăsc să scriu despre unul şi de multe ori nici acela nu e ceva chiar demn de pomenit. Toată lumea cântă, vrea acele 15 minute de faimă, să de-a pe spate o gagică sau să primească o bere moca într-un pub, dar parcă nimeni n-are nimic de spus, de exprimat, de transmis.
Şi muzica numită generic Rock a devenit un morman de „patternuri”, o adunătură de clişee previzibile.
Mulţi din artiştii consacraţi dezamăgesc, livrează produse pe placul publicului, se conformează aşteptărilor şi nu riscă să se mai exprime, să caute, să experimenteze. În unele cazuri – AC/DC de exemplu – nimeni nu se aşteaptă să schimbe ceva radical, dar – şi abia aştept să ascult tot materialul – cum sunt Iron Maiden cramponaţi în aceleaşi formule de peste două decenii, lucrurile devin cel puţin uşor stânjenitoare… Succesul, mulţumirea fanilor nu este totul în muzică. Şi fiindcă tot am pomenit exemplul Maiden, poate din acest motiv îl apreciez mult mai mult pe Dickinson care a avut curajul să se rupă de trupa de succes şi să experimenteze pe cont propriu chiar dacă albume ca „Balls to Picasso” sau „Skunkworks” n-au fost deloc pe placul fanilor Maiden.
În astfel de condiţii este o reală plăcere să „descopăr” formaţii ca Apollo 18 sau să am surpriza unui feedback pozitiv chiar din partea unor artişti despre care am scris cum este cazul americanilor din Gladiator – o trupă tânără, dar promiţătoare de care probabil vom mai auzii multe în viitorul apropiat.

Dar am bătut câmpii suficient!
În mormanul „indie” am dat şi de Them Bird Things. Este un proiect mutinaţional şi intercultural, solista Salla Day este finlandeză şi colaborează cu doi compozitori şi un producător american: Steve Blodgett, Mike Brassard şi Will Shade. Salla este susţinută de o formaţie compusă din finlandezii Timo Vikkula, Ville Särmä, Arttu Tolonen şi Jarmo Vähähaka.
Proiectul Them Bird Things a fost pus în mişcare în 2007 şi albumul de debut, „Fly, Them Bird Things, Fly!” a fost lansat un an mai târziu şi a primit critici extrem de favorabile mai ales în Finlanda.
Noul material, proaspăt lansatul „Wildlike Wonder” este o incursiune revigorantă într-o zonă Indie-Folk cu infuzii de Blues ce aminteşte mai cu seamă de Bob Dylan.

Cele 12 piese ce compun materialul au un aer proaspăt cu toate că practic nu aduc nimic nou, însă îmbinările dintre elementele tradiţionale şi sonorităţile Indie de factură mai modernă, construcţiile, trecerile, soluţiile pe care le aliniază reuşesc să surprindă în mod plăcut, au acel ceva ce vibrează şi reuşeşte să transmită, să transpună în muzică sentimente şi idei, să exprime şi să se exprime.
Nu-s eu expert nici în Blues, cu atât mai puţin în Folk, dar acest Them Bird Things este un proiect viabil, incitant şi o audiţie extrem de plăcută şi relaxantă.

11 comments on “Them Bird Things – Wildlike Wonder (2010)

  1. bai …fel si fel de public…..

    cum pt. tine unu ca patton este absolut fenomenal pt. ca experimenteaza si cauta non stop …tot asa pt. varul meu de la galati ac/dc, n.i.n. sau stones sunt cei mai tari pt. ca stau acolo pe felia lor, ca aia le place lor sa faca si aia-i place galatenului sa asculte….fiecare cu felul lui dude ….fiecare cum e batut in cap ….

    • da, gusturile nu se discută dude, dar pot fi educate sau ar putea fi. însă nu atâta timp cât media nu doreşte asta. AC/DC au devenit realmente mari după ce a fost călărită moarte lui Bon Scott, Metallica au devenit o industrie după albumul “Black” pe care au lucrat cu Bob Rock – super producătorul unor The Cult, Bon Jovi şi Mötley Crüe, etc. adică undeva semnezi un pact cu diavolul, îţi vinzi sufletul şi atunci da, poate devi mare… din media afli şi media îţi repetă ce să asculţi, cine sunt vârfurile şi ajungi să crezi asta. exact cum la noi iris sunt parcă singura şi unica formaţie de Rock de peste trei decenii…
      la asta mă refeream.

  2. oh wow aviator helmet and goggles again … clar e indie atunci !! e vorba de tzoale coane si de anumite chitari ca violin bass-ul lui Paul McCartney plus zimbetul blond a lui Marianne Faithfull(not) … nu te-ai prins tu cum e cu post-modernismul ‘indie’ inca !
    marianne faithfull

  3. Pozei aceleia cu Marianne îi voi complementa acest link:

    [youtube=http://www.youtube.com/watch?v=FtX85WqylDI]

    Este muzica de pe genericul de final al filmului “City of the lost children” – de vazut, din atitea motive. Si de jucat jocul cu acelasi nume…

    Privesc imaginea tinerei Marianne, ascult vocea de dincolo de timp a imbatrinitei Marianne si simt acelasi lucru ca atunci cind il aud pe Johnny Cash în Hurt…

    • ‘neaţa. 😀
      filmul acela mi l-ai recomandat acum câţiva ani, ba mai mult, l-ai şi copiat pe un disc pentru mine. la câteva luni după acelaşi lucru l-a făcut şi Raul. 🙂
      l-am văzut anul acesta, acum 2-3 luni după ce am revăzut un alt film: Delicatessen. 😀
      şi vorba unui alt cântec: “amintirile ne răscoleşte“…. 😆

    • Pitchfork ani de zile a fost o sursă bună de muzică, informaţii, dar de ceva timp prea puţine găşti lăudate de ei chiar m-au convins…. Indie din garaj s-a mutat pe MTV şi-n Bravo/Popcorn, cum spuneam în Popfloor of Shame, contează freza, nu muzica… iar romantismul acesta de tip Hippie îmi face graţă, nu aş pierde vremea cu pescuitul nici mort… 😆 nu… peşte. 😀

      Cum de ai ratat postarea cu Buckethead?

      • n-am ratat-o… dar nu l-am prins inca … ca lucrez… greu sa tiu pasul cu tine la cite asculti.

        Cum mai ziceam nu cred ca as putea asculta atitea fara ca cineva sa-mi dea ceva bani !… Maidenul ultim nici platit nu cred ca l-as asculta .. primul si ai al doilea oricind insa.. si asa functioneaza pt mine

        2 discuri max pe saptamina care sa-mi dea placere e suma mea azi… adica sunt inca pe Gogol Bordello si mi s-a facut nu stiu de unde pofta de Iggy Pop si the Stooges…. iara …

        • mda…. păi am scris de vreo 120 de albume anul acesta şi am mai ascultat vreo 210 despre care poate apuc să scriu, poate nu…. şi eu zic că-i prea mult, nu în ideea că pe bani, dar ca informaţie sonoră pură. sau poluare sonoră. şi da, am mai ascultat şi eu chestiile mele care-mi plac şi revin sau cum spui şi tu, Gogol Bordello a mers cam 2 zile non-stop….
          plus lucrez la discurile mele…. zilele acestea tot mai intens, vine un material în limba română. 😉

Leave a Reply to RiFeOr Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *