Predictibilitatea impredictibilului

Am văzut nişte filme în ultimele zile – pe lângă faptul că am muncit de m-am rupt, dar despre asta mai târziu. Într-un film vizionat la un moment dat un personaj spune ceva ce mă obsedează şi pe mine de ceva timp, dar eu n-am reuşit să formulez ideea aşa scurt şi la obiect:
Problema nu este să alegi între bine şi rău – asta este simplu -, ci să alegi între două rele cel mai puţin rău.
Este un lanţ simplu: decizie, acţiune, consecinţă şi… responsabilitate. Responsabilitatea în general nu şi-o asumă nimeni când lucrurile au mers „prost”. Ştiţi, genul acela de „afară plouă”. Sau se vorbeşte în termeni generali, obscuri, mereu sunt „alţii” sau pur şi simplu există o „vină colectivă” nedefinită. Şi, la general vorbind, când ceva „merge prost” este consecinţa unui şir de „lucruri” (hm…) care toate converg ca lucrurile să rezulte în acel fel.
Putem vorbi despre politica proastă dusă-n anii ’90, a sistemului clientelar patentat de regimul Năstase şi perfecţionat de Băsescu şi actuala majoritate corelată cu guvernarea fără cap care ne-a adus unde suntem. La asta s-a mai adăugat şi criza mondială o altă „bulă” care era extrem de previzibilă, dar toată lumea se pare că a întors capul şi s-a prefăcut că nu există.
Putem vorbi despre tragedia din maternitatea din Giuleşti. Un sistem subfinanţat şi căpuşit, reducerile de personal şi migraţia spre vest a personalului medica de calitate, lipsa unui sistem de detectare de fum şi alarmă, o uşă blocată cu cartelă magnetică în condiţiile în care era singura cale de acces spre încăperea respectivă, lipsa – nejustificabilă – a asistentei… Este un complex de împrejurări care corelate au produs un dezastru. Oricare mic detaliu dacă era diferit putea schimba datele problemei radical.
Şi sunt exemple „mărunte” din viaţa fiecăruia din noi în care „mici întâmplări” ne-au schimbat cursul vieţii, „destinul”. Am plecat cu 5 minute mai târziu la serviciu, am luat-o la dreapta în loc să virăm stânga, nu ne-am dus la un interviu fiindcă părea fără perspectivă, am reacţionat într-o situaţie impulsiv în loc să gândim la rece o anumită problemă.
Nu luăm suficient de în serios deciziile şi asta fiindcă nu anticipăm consecinţele şi nu ne asumăm niciodată răspunderea.
Abordarea haioasă, dar păguboasă „n-a fost niciodată să nu fie cumva” se traduce prin „să nu ne pară rău când o să ne pară bine” şi denotă ignoranţa de care dăm dovadă.
Fiindcă semne se arată mereu. Şi nu vorbesc nici de superstiţii, nici de Dumnezeu.

Prietenul meu Flavius a ridicat un subiect interesant: Mersul lucrurilor.
Fiindcă ştiu că sunteţi… – în fine! –  şi nu daţi click-uri pe link-uri ( 😆 ) nici în ruptul capului, îmi permit să-l citez:
„Acum ceva vreme am stat la un pahar de de vorbă cu un manager dintr-o “multinaţională”, vechi amic de altfel. Am întârziat un timp la întâlnire, drept pentru care cînd am dat ochii cu el i-am remarcat privirea mustrătoare. “Păi acu’ se vine, mon cher?!”, m-a apostrofat arătîndu-mi semnificativ ceasul… M-am scuzat spunîndu-i că m-au reţinut la birou, peste program, unele lucruri de ultimă oră. Atît mi-a trebuit fiindcă omul s-a lansat într-unul din subiectele care-i plac la nebunie: managementul. Managementul de toate felurile. Gestionarea relaţiilor cu oamenii, a crizelor dintr-o organizaţie, a comunicării interne sunt teme care-i vin mănuşă şi la care mă supune, aproape în chip de cobai, la mai toate rarele noastre revederi. “Păi cum, voi faceţi ore suplimentare? Adică nu vă ajunge timpul să vă rezolvaţi problemele? Hmm, păi nu ştiţi că ăsta e semnul clar de amatorism într-o afacere? Nu vă respectaţi timpul, asta înseamnă că nu vă respectaţi pe voi şi că nu sunteţi în stare să faceţi nimic de la cap la coadă”. “Hai măi, că doar nu trăieşti pe Lună! Asta-i România, să nu-mi spui că tu nu-ţi ţii oamenii la ore suplimentare!”, i-am zis. “Niciodată! Şi lucrurile merg ca unse. Fiecare ştie exact ce are de făcut şi pentru asta nu le trebuie timp mai mult. De altfel ar fi şi păgubos să-i plătesc în plus iar asta m-ar penaliza pe mine “, mi-a răspuns.  Atunci am încercat să schimb subiectul, să aduc vorba despre mai vechile noastre amintiri, ştiind că altfel mă va copleşi cu demonstraţiile lui de management occidental. Asta însă l-a întărîtat şi mai tare, vrînd parcă să-mi arate neapărat de ce nu merg lucrurile în ţara asta. “Vezi tu, de-aia nu merge nimic în ţara asta! Asta ar trebui făcut, aş lua un sfert din români şi i-aş băga într-un stagiu, la şaibă, la mine şi să vezi cum s-ar mişca treburile! Şi aş începe cu directorii, cu primarii, cu parlamentarii!”, a continuat amicul meu şi mai îndîrjit, convins fiind de victoria fără drept de apel pe care avea să o repurteze asupra mea în urma întîlnirii noastre…”

Dacă aveţi cont pe e-Job sau alte site.uri similare, cu siguranţă primiţi şi măcar o dată din curiozitate poate aţi şi citit sfaturile acelea ce să scrii într-un CV, cum să te îmbraci şi ce să spui la un interviu, care este poziţia „corectă” a spatelui, picioarelor şi ce mişcări să faci sau nu, ce să înşiri într-o scrisoare de intenţie şi ce e mai bine să nu aminteşti.
Acum, pe de o parte toţi „costumaţii” de la personal de la marile companii probabil chiar ţin cont de aceste standarde, pe de altă parte oricare potenţial candidat le poate memora şi respecta, altfel spus ne îmbătăm cu apă rece sau mai direct: e prosteală pe faţă.
Conform acestor standarde este evident că pentru a fi angajat trebuie să fi cretin sau măcar tâmp.
Însă progresul niciodată n-a survenit datorită soluţiilor standard, evoluţia nu se realizează urmând calea bătută.
Nici în ştiinţă, nici în artă, în nimic. Nici pentru individ şi niciodată pentru societate cu toate că majoritatea mereu s-a opus. Că a fost biserica, boierimea sau că o fac corporatiştii astăzi, este tot opoziţie.
Trăim o standardizare forţată, globalizare şi… uniformizare. Reţeta succesului pare mediocritatea. Nimeni nu-şi pune problema: oare standardele după care ne ghidăm sunt – hai să nu zic corecte -, dar măcar viabile?
La cum evoluează toate, am rezerve.
Însă este tot atât de evident că „ciudaţii”, cei care încă n-au spiritul – şi gândirea – alterată, sunt daţi la o parte, sunt înlăturaţi şi… îngropaţi.

Bun. N-am stat doar cu degetu’ în nas şi ochii bulbucaţi la filme. N-am inventat nici vre-un beat nou, n-am dat peste cap nici măsurile şi nici ceasul de BPM (beat per minute), am scris ieri o piesă nouă pentru albumul „All the Best, from Bucharest!” şi am croptit şi un clipuleţ folosind predominant imagini dintr-un film simpatic „It’s All Gone Peter Tong” despre DJ-ul Frankie Wilde – asta că tot sunt surd şi mimez că aud cevea… 😆 😆 😆

8 comments on “Predictibilitatea impredictibilului

  1. ai vazut si tu iepurasu?…

    pai esti surd surd…?… sau surd ca nu te speli cu siringa in urechi … ia-ti siring de plastic (nefolosita ca poate iei SIDA) da cu apa calda si ies.. iar dupa aia vinzi ceara … vorba lui Frank Zappa in Montana… I might be moving to Montana soon ! me too daca-mi pierd jobul … ca altfel stau in el !… si deci chiar asa daca te iau la misto o sa zici ca nu mai suntem preteni … dar cum e aia sa muncesti pe brinci si sa ai timp si de filme ca de cind sunt british nu mai stiu !! pana mea …

    [youtube=http://www.youtube.com/watch?v=smXctlhgcHk&fs=1&hl=en_US]
    muzica pe viu … cind Steve (Vai) cinta chiar … ihaaa

    • mă duc la ORL, nu-mi plac siringile în general şi urechile “e” preţioase pentru mine, prefer să le dau pe mâna specialistului, dar momentan chiar că n-aud mai nimic şi nici boxele nu mă ajută deloc… lucrez din instinct şi intuiţie..
      sper să nu-ţi pierzi slujba…. în ideea că Montana n-o fi Paradisul…. şi nimic nu mai e ca-n anii ’80 sau măcar ’90…
      poţi să faci mişto, nu-i bai şi nici supărare, răspunsul însă-i banal: din 24 de ore dorm 4, rar 5. în 20 de ore m-am descurcat să scriu şi să aranjez piesa nouă, să mai editez una-alta la album, să văd 2 filme şi să fac ceva cumpărături şi de mâncare… nu sunt corporatist, dar sunt eficient. 😀

  2. auzi? tu pui ceasul sa sune ? sau te trezesti asa din senin dupa 4,5 ore de somn ? asta este inconstienta pe fatza…..daca o ti asa next few years …ramanem fara tine ….. fa bine si dormi si tu ca omul , ca tot e moka.. 🙂

    • cred că e o boală: ceasul sună exclusiv în creierul meu. şi dacă crap în 2-3-4 ani, crap, de plâns prea mulţi nu o să plângă după mine. 🙂 şi… moca îngraţă. I stay fit. 😀

      • cred ca exagerezi … oricum nu prea mai ai dreptul sa spui asta din moment ce-l ai pe david… si ai pe cineva sa te iubeasca … deci fa dragoste cu femeia (daca nu femeile) de linga tine si iubeste-ti fiul si totul o sa fie misto !… best things in life are free…. inca!! desi se chinuie corporatistii sa ne faca sa nu ne uitam la ce e free ci la ce e pe bani cit nu face!

        • depinde despre ce vorbim. insomniile – chiar dacă exprimarea nu este cea mai corectă – au apărut acum mulţi ani, probabil sunt un cumul al firii mele mereu agitate, visele mele în general pro-active şi probleme acumulate, frământări… dorm în general 4 ore, rar 5, ce-i drept am zile în care la prânz mai fur 30 de minute, o oră de somn, deh, vârsta… 🙂
          David e foarte departe şi relaţia cu M tumultoasă în continuare. oraşul acesta e un coşmar, ieri am fost să-l văd, numai drumul până acolo a durat aproape 2 ore… şi rolul acesta de tată ocazional nu e chiar unul plăcut sau uşor.
          în rest, da, dragostea îţi dă energie (nu doar îţi consumă 😀 ). şi mie faptul că încă mai pot face ce-mi place este un impuls în plus. dar vine midlife crises-ul şi bat pragul de 40 şi mă gândesc: what the fuck? pentru ce-mi consum energia? e fain să fi Don Quixote, dar la un moment dat oboseşti. nu ştiu exact când o să intervină epuizarea…. deocamdată transpir intens să fac albumul acesta nou aşa cum mi-l doresc. 🙂
          dar dacă nici acum nu ajung nicăieri nu ştiu ce o să fac….

Leave a Reply to brushvox Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *