Slash – Slash (2010)

Slash Rocks!

Sunt câteva fețe, personaje care întruchipează inevitabil și inconfundabil Rock-ul. Lemmy, Angus Young, Page și Plant, Richie Blackmore, Ozzy și lista este lungă, deschisă, fiecare are favoriții săi. Ville Valo icoană Rock… Shit man!

La sfârșitul anilor 80 au apărut 2 chitariști care degajau Rock: Jim Martin (Faith No More) și Slash (Guns N’ Roses). Mi-l amintesc pe Jim stând la masă separată de colegii săi cu berea-n față în timp ce Billy Gould și ceilalți cuminți cu sucuri și cafeluțe îl priveau lung pe chitaristul „ciudat” iar Slash în permanență apărea cu un Marlboro în colțul gurii, joben, păr cârlionțat intrat peste ochi, la bustul gol și cu Gibson-ul în brațe. Cred că și dormea cu Gibson-ul dacă nu o face și acum… 🙂

„Hail the ghost that hide in your soul: Rock And Roll!”

Au trecut 23 de ani de la „Appetite For Destruction”… și jur! parcă ieri a fost!

Am pomenit de albumul de debut Guns N’ Roses fiindcă pe acest disc iar îi avem pe toți membrii trupei de atunci (Slash, Izzy Stradlin, Duff McKagan și Steven Adler), lipsește doar Axl. Axl (încă) se simte trădat de Slash, Slash (cred) că s-a săturat de crizele, depresiile, fițele lui Axl și lucrurile sunt cum a spus-o chiar Axl: înainte să mai vorbească vreodată cu Slash unul din ei doi trebuie să moară… ( 😛 😛 😛 )

Dar lista invitaților pe acest disc este lungă și impresionantă: Alice Cooper, Chris Cornell, Cypress Hill, Fergie, Taylor Hawkins, Kid Rock, Koshi Inaba, Myles Kennedy, Lemmy, Adam Levine, Nick Oliveri, Ozzy Osbourne, Iggy Pop, Nicole Scherzinger, M. Shadows, Andrew Stockdale, Steven Adler, Travis Barker, Lenny Castro, Dave Grohl, Steve Ferrone,  Flea, Duff McKagan, Nick Oliveri, Teddy Andreadis, Judgement Day și Izzy Stradlin.

Iar trupa lui Slash este la fel de solidă: basistul Chris Chaney (JANE’S ADDICTION) și bateristul Josh Freese  (NINE INCH NAILS). De partea de producție s-a ocupat Eric Valentine, cel care a lucrat și cu Queens of the Stone Age, The All-American Rejects, Good Charlotte, etc.

Cariera solo al lui Slash a pornit de la piesele scrise pentru albumul care ar fi trebuit să-i urmeze succesului fabulos al celor două discuri „Use Your Illusion” (1991), piese însă care n-au fost pe placul lui Axl și astfel Slash s-a regrupat cu Matt Sorum, Gilby Clarke, Dizzy Reed, Mike Inez, și Eric Dover sub titulatura Slash’s Snakepit și au scos discul cu titlul „It’s Five O’Clock Somewhere” în 1995. Materialul destul de tradițional, Rock, în plină eră Grunge s-a vândut în peste 1 milion de exemplare și s-a bucurat de succes. Poate fi văzut ca un Guns fără Axl (înlocuit cu brio de Eric Dover), este un material reușit, convingător. Mai slăbuț a fost următorul „Aint Life Grand” din 2000.

În 2002 a luat ființă  Velvet Revolver, proiect pus la cale de Slash, Duff McKagan și Matt Sorum și din care inițial a făcut parte și Izzy. Cel din urmă a fost înlocuit de Dave Kushner iar microfonul lui Duff a fost pasat ex solistului din Stone Temple Pilots: Scott Weiland fapt ce oarecum l-a nemulțumit pe Duff, dar a rămas în continuare basistul formației.

Cele 2 albume de până acum, „Contraband” (2004) și „Libertad” (2007) pe mine nu m-au dat pe spate, dar cârcotea-la mea este mai puțin importantă, gașca s-a bucurat de succes.

Despre un material solo Slash – original „and friends” – s-a tot vorbit cam din 2007.

Discul ținut încă destul de bine sub cheie de EMI a fost lansat oficial pe 31 martie (ieri) și conține următoarele piese:

01. Ghost (Ian Astbury, feat. Izzy Stradlin) (3:34)
02. Beautiful Dangerous (Fergie) (4:35)
03. Crucify The Dead (Ozzy Osbourne) (4:04)
04. Back from Cali (Myles Kennedy) (3:36)
05. Promise (Chris Cornell) (4:41)
06. By The Sword (Andrew Stockdale) (4:50)
07. Gotten (Adam Levine) (5:05)
08. Doctor Alibi (Lemmy) (3:07)
09. Watch This (Dave Grohl, Duff McKagan) (3:46)
10. I Hold On (Kid Rock) (4:10)
11. Nothing To Say (M. Shadows) (5:27)
12. Starlight (Myles Kennedy) (5:35)
13. Saint Is A Sinner Too (Rocco De Luca) (3:28)
14. We’re All Gonna Die (Iggy Pop) (4:30)

și diferite Bonus-uri în funcție de ediție:

Baby Can’t Drive (Alice Cooper, Nicole Scherzinger)
Paradise City (Fergie, Cypress Hill)
Mother Maria (Beth Hart)
Sahara (Koshi Inaba)
Chains and Shackles (Nick Oliveri)

N-am reușit (încă) să ascult tot discul, de exemplu mi-a scăpat (deocamdată) „We’re All Gonna Die” cu Iggy, nici „Doctor Alibi” cu Lemmy, nu l-am regăsit nicăieri pe Alice Cooper, dar ce am ascultat mi-a confirmat în mare măsură (în ciuda scepticismului meu incurabil) ce am citit în toată presa de specialitate: este un disc Rock, colorat, Slash ne arată și fațete nevăzute, nebănuite ale personalității sale și nu este „doar” un super-proiect ce aliniază un super-șir de vedete ci este un disc pulsant, viu, energic, are câteva piese foarte bune, are și câteva potențiale hit-uri.

Chiar la început avem „Ghost” cu Ian Astbury (The Cult) la microfon, un imn Rock pursânge, nici nu putea să iasă altceva din „ciocnirea” celor doi. Are un refren atât de lipicios de greu ți-l mai scoți din cap odată intrat.

În „Beautiful Dangerous” o avem pe Stacy Ann Ferguson (Fergie), este o piesă Rock de factură ceva mai modernă, riff-urile sunt mai tăioase, ritmul mai balansat, mai nervos, dar are și o aromă plăcută ce amintește de sclipirea GNR iar Fergie dovedește calități vocale surprinzătoare.

De „Crucify The Dead” și Ozzy m-am temut puțin. Ozzy pare teleghidat de Sharon de ani buni sau în cel mai bun caz pe pilot automat. Mă temeam de încă o baladă și cu toate că piesa pleacă de la premise lirice, nu-i chiar rău ce a ieșit. Vedem cu ce disc ne surprinde Ozzy mai spre vară. 🙂

„Promise” cu Mr. Cornell (Soundgarden) este mai bine ca „Part of Me” ( 😛 😛 😛 ), dar cred că nu pot să-i mai văd fața, să-i aud vocea o vreme… Sunt chiar curios ce iese din reuniunea Soundgarden și cum o să drege busuiocul Cornell după „Scream”.

„By The Sword” îl aduce pe Andrew James Stockdale (solistul și chitaristul din Wolfmother), amestecă nuanțe Western și Stoner Rock cu ceva reflecții Blues a la New Orleans, este o piesă apăsată și de atmosferă.

„Gotten” cu Adam Noah Levine din Maroon 5 este o piesă liniștită, o baladă ușor palidă, dar agreabilă.

„Nothing To Say” cu Matthew Charles Sanders (M. Shadows) din trupa Avenged Sevenfold sună foarte Heavy, riff-urile lui Slash sunt rapide și incisive, piesa este mai mult Metal decât Rock și combinația reușită ne arată o cu totul altă față al lui Slash.

Starlight” cu solistul, chitaristul și compozitorul Myles Kennedy este un alt moment mai liric, cam comercial aș adăuga eu, dar sigur sunt mulți consumatori de astfel de „acadele”… 🙂 Solo-ul lui Slash este iar frumos.

„Watch This” cu Dave Grohl și Duff McKagan sună iarăși foarte Heavy, este o piesă instrumentală în care Slash dă drumul și la un solo mai Blues pe un pasaj liric, interesantă compoziție, cu energie și atmosferă.

Kid Rock intră în scenă pe „I Hold On”, o piesă ceva mai inodoră, un amestec de Rock, Country și (ceva) Blues, nu-i nici rău, dar nici ceva memorabil.

„Mother Maria” cu Beth Hart este o altă piesă cu iz Country, Blues și (ceva) Rock, făcută parcă pentru radio-urile americane, vocea lui Beth însă este mult mai convingătoare ca cea a lui Kid Rock și piesa are totuși mai multă vână.

„Sahara” cu solistul japonez Koshi Inaba amintește poate cel mai pregnant de perioada de glorie Guns, este parcă smulsă din era „Appetite…”.

(Auto) cover-ul „Paradise City” cu Ferige și Cypress Hill sună interesant, are puls, Cypress au adăugat „rapăială”, Ferige dă dovadă de voce încă o dată, un astfel de hit este aproape imposibil de stricat. Slash Rocks!

8 comments on “Slash – Slash (2010)

  1. pentru UnSoricel – sincer aș fi crezut că o să-ți placă mai mult Cathedral decât Slash… 🙂
    noi (vocalii) și capul (penisului) (prea) mare… de la prea mult ego…ha ha ha! 😛 😛 😛
    nu știu, am ajuns la microfon oarecum accidental și m-am străduit să rămân cu capul rece… n-am profitat nici de berile moca, nici de fetele orbite de reflector… probabil unii ar spune că am fost (și sunt) un bou.
    nu mă omor după chitariști… l-am apreciat mult pe Ernst, îl iubesc pe Mari. ei au câte două fete, eu un băiat… ha ha ha! 😛 eu încerc să mai fac ceva, ei și-au luat familiile mult mai în serios, se dovedesc probabil mai responsabili…
    pe Axl l-am admirat mereu, a fost icoana rebelului după o epocă a părului tapat și a spray-ului fixativ în care Jovi, Poison și alții mult mai „pussy” pretindeau că fac Rock… pe de altă parte Slash este unul din puținii chitariști care a dat dovadă de feeling, stil și personalitate, fără el Guns pare un pistol cu capse… „Chinese Democracy” are câteva momente interesante însă Axl pare complet debusolat, haotic și lipsit de direcție… Slash mereu a avut un aer natural.
    discul acesta are și momente de umplutură, dar momentele bune sunt chiar bune și de exemplu „Ghost”-ul nu pot să-l mai scot din cap. 🙂

    p.s. – cedez microfon. 😀
    p.s. 2 – păstrez „gagica”. 😀

  2. well OK… dar nu m-ai nimerit cu Cathedral … sunt pe the XX may fresh nu se poate …

    oricum pare chiar in your face acest album .. in Axl’s face of course… si cred ca intentionat … in idea mea pare mai mult un album facut de producator(i) si de staff … Ma intreb daca tipii astia se si intilnesc sau isi trimit doar file-uri … si dupa aia lucreaza baiatu cu computerul sa le puna impreuna si sa sune OK….

    oricum se pare ca nu treci prin contradictia cu ‘chitaristii tai’ care fac muzica cu altii daca nu amicii tai … ai tai s-au lasat complet … iar ca sa-ti vind un pont de chitarist… daca astepti destul pe orice vocalist il lasa vocea pe cind chitara desi se mai pierde cu virsta (viteza mai ales) in mare parte stilul iti ramine intact !.. cred ca la asta Axl are timpul foarte limitat in timp ce Slash poate si la 80 sa scoata vreun Guns !

    Bafta de Pasti la pastrat (ce ziceai mai sus)… ca pastratul fericirii se pune zic eu … in final ! desi irositul e rock’n’roll inca….

  3. pentru UnSoricel – tot well… 🙂 voce n-am prea avut niciodată așa că n-am ce pierde și cred că asta mă face periculos… 😛
    bun XX, am ascultat și eu cu toate că de frecat, am tot frecat Pigface și cum povesteam, lucrez la un proiect nou în care sper să implic cât mai multă lume, inclusiv pe tine. 😀 să văd cum pun ideea în practică, mă gândeam la 626
    da, cred că ai dreptate, nu m-am gândit la asta: cineva cu boașe încearcă să-i tragă și ultimul covor de sub picioarele lui Axl… și poate că Slash conștient ori ba a pus botul…
    e un proiect la care Slash lucrează de 5 ani, poate s-a văzut cu toți ăștia măcar la o bere…
    în rest…mă bucur de ce am și încerc să păstrez, asta pare acum mai rock and roll ca risipa… 🙂

    by the way, să aveți sărbători fericite. 🙂

  4. am ascultat chiar azi vreo jumate din noul Slash. mi-a placut, desi nu e musai genul meu. are tupeu si multa viata. piesa preferata: By The Sword (prietenii stiu de ce…).

  5. pentru Victor Popescu – mereu mega-producțiile corporatiste și-n colaborare sunt ușor susceptibile de intenții vădit comerciale, discul are și piese faine, are și destul „moloz”, rămân la „Ghost”, îmi plac mult The Cult, admit, dar este o piesă Rock cu coaie. Și mai sunt surprize plăcute pe disc, Slash dă dovadă de viață, ai dreptate. 🙂

  6. slash…e genul de artist ce nu poate sta deampulea…am luat si citit cartea lui ….e tare omu’ nu e pe felia mea …dar rocks…

    iar asta cum canta cu toti muciosii aia…..e la moda cred …..

    muzica pt. popor.

  7. pentru rifeor – cred că e faină cartea autobiografică, poate scoate și Axl versiunea lui, probabil multe din povești se suprapun și sună altfel. 😀
    discul acesta are și piese faine și câteva siropuri tipic americane, dar Slsh rămâne un chitarist de excepție. 🙂

1 Pings/Trackbacks for "Slash – Slash (2010)"

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *