Halford, Tim Owens, Steel Panther = Heavy Metal

Cu siguranţă am mai tot povestit despre asta: mama mea avea o colecţie impresionantă de discuri (vinyl). Avea o cunoştinţă din Ungaria care avea un amic, sunetist al formaţiei Omega şi pe această filieră îi parveneau o grămadă de discuri. Astfel, când aveam 10 ani, avem în raft Motorhead, Judas Priest, Girlschool, Tygers of Pan Tang pe lângă multă muzică clasică şi discurile celor din The Beatles, Rolling Stones, Led Zeppelin, Deep Purple, David Bowie sau Black Sabbath şi evident, trupele de Rock ungureşti şi…erau o grămadă şi de calitate: Omega, LGT, Beatrice, Piramis, P Mobil, Karthago, P. Box, Edda, Koral, etc. Cu alte cuvinte, faţă de mulţi alţii – mai ales în aceea epocă, dar nu numai – am cam furat startul… ha ha ha! 😛

Îmi plăcea la 16 ani „Ace of Spades”, „British Steel” şi „Screaming for Vengeance”, apoi am dat de Maiden, Venom şi în final de Metallica, Kreator şi Slayer şi de toate celelalte nebunii… 🙂

Halford – III Winter Songs

Halford este întruchiparea Heavy Metal-ului, The Metal God, stilul lui, abordarea, atitudinea, şi-a pus amprenta pe generaţii de muzicieni.
Maşinăria Priest a funcţionat impecabil până în 1991, atunci, după o carieră de mai bine de 20 de ani şi un album extrem de intens şi modern, „Painkiller”, Halford a anunţat că părăseşte trupa.
Aşa s-a născut proiectul Fight şi în 1993 genialul album „War of Words”, un disc influenţat masiv de Pantera, dar cu rădăcini tradiţionale, o îmbinare perfectă de clasic şi modern.
A mai urmat un EP (Mutations) şi un album mai slab în 1994, „A Small Deadly Space”.
Halford a stârnit mai multe valuri cu anunţul său din ’92 că este homosexual. Părea finalul unei legende, dărâmarea unui mit.
În ’97 lansează un disc Industrial sub titulatura 2wo, „Voyeurs” fiind un disc interesant, dar deloc apreciat de fanii conservatori.
Din 2000 revine la Heavy Metal şi îşi foloseşte numele ca titulatură: Halford. Apare albumul „Resurrection”, în 2001 „Live Insurrection” şi în 2002 „Crucible”.
În 2003 se petrece mult vehiculata revenire la Judas Priest şi în 2005 este lansat „Angel of Retribution” şi în 2008 albumul conceptual, „Nostradamus”, ambele o întoarcere de la un Metal mai modern, mai incisiv, la rădăcinile tradiţionale.
Mereu a existat o rivalitate acerbă între (fanii) Maiden şi Priest. Dacă la Maiden Steve Harris a aplicat reţeta AC/DC şi n-a schimbat reţeta câştigătoare, Priest mereu s-au renăscut, s-au re-inventat şi au inventat. „British Steel” a fost un pas enorm faţă de „Killing Machine”, „Painkiller” a fost un alt salt uriaş vis a vis de „Ram It Down” şi cu Fight, Halford a mers în aceeaşi direcţie cum şi „Jugulator” cu Tim Owens a fost un disc modern. Revenirea lui Halford a întors din acest drum trupa – spre deliciul majorităţii fanilor – dar pe mine nici „Angel of Retribution”, dar mai ales „Nostradamus” nu m-au convins, mai mult, acest ultim produs chiar m-a dezamăgit profund.
În acest context un nou disc Halford, al 3-lea album, lansat în noiembrie 2009, suna tentant.

„Winter Songs” ne menţine în atmosfera de sărbători, are parfum de Crăciun.
Din cele 10 piese aliniate, 5 sunt semnate Halford/Roy Z, 5 sunt piese tradiţionale de Crăciun, reorchestrate în tonuri Heavy Metal de cei doi.
Discul porneşte în forţă cu „Get Into the Spirit”,  o piesă dinamică în buna tradiţie Judas Priest. Sunt şi momente mai bune şi sunt faze mai fade, este interesant să auzi piese tradiţionale (colinde) în interpretare Heavy Metal, ideea nu este chiar inedită, au făcut-o cu multă vână şi Twisted Sister acum câţiva ani.
„Winter Song” este o baladă chiar agreabilă, uşor în afara zonei Heavy Metal al albumului, orchestrată mai modern; tot baladă, piesă lirică este şi „Light of the World”; „Christmas For Everyone” este veselă şi se pretează atmosferei ca şi „I Don’t Care If It’s Christmas Night”, cu un oarecare ton, abordare Rock’N’Roll. Mai puţin convingătoare sunt colindele Metalizate, mi-a plăcut „Come All Ye Faithful”.

Tim „Ripper” Owens – Play My Game

Tim „Ripper” Owens este norocosul ghinionist.
Dintr-un tribut-band (British Steel) a ajuns peste noapte frontman în formaţia favorită. Povestea a inspirat filmul „Rock Star”, film de care cei din Priest după revenirea lui Halford s-au dezis, cei care au văzut pelicula cred că înţeleg şi de ce… ha ha ha! 😛
Mie mi-a plăcut vocea lui Tim şi nici cele 2 albume, „Jugulator” şi „Demolition” nu-mi displac. Cu tot respectul pentru Halford, revenirea lui şi întoarcerea la sunetul anilor ’80, mie nu-mi trezeşte nici măcar nostalgii, chiar dacă satisface marea masă de fani.
Tim n-a şomat după expulzarea amiabilă din 2003, Matt Barlow solistul formaţiei Iced Earth alături de care au fost în turneu Priest, şi-a părăsit trupa şi Tim – încă o dată – a fost ales înlocuitor. Însă după 4 albume alături de noua s-a trupă, Matt Barlow s-a răzgândit şi… a revenit, Tim fiind trimis – din nou – pe tuşă.
În 2008 Tim se alătură trupei lui Yngwie Malmsteen, Rising Force şi-l înlocuieşte – temporal, ha ha ha! 😛  – pe Doogie White pe albumul „Perpetual Flame”.
În paralel, în 2006 a scos şi cu fostul său coleg din Winter’s Bane, Dennis Hayes un album sub titulatura Beyond Fear şi anul acesta (2 februarie 2010) o să fie lansat şi albumul noului său proiect Charred Walls of the Damned.

Până atunci, avem acest album „Play My Game”, lansat sub numele său în mai 2009 şi având un şir lung şi impresionant de invitaţi, practic fiecare piesă fiind imprimată într-o altă formulă. Îi avem la chitară pe: Bob Kulick, Craig Goldy, Jeff Loomis, Steve Stevens, Carlos Cavazo, Bruce Kulick, Doug Aldrich, Michael Wilton, Neil Zaza, etc; la bas pe: Rudy Sarzo, James Lomenzo, Billy Sheehan, David Ellefson, Tony Franklin, Marco Mendoza, etc şi la tobe pe: Simon Wright, Brett Chassen, Ray Luzier, Bobby Jarzombek şi Vinny Appice.
Cele 12 piese sunt un Heavy Metal tradiţional, cu un sunet gros, modern, într-un tempo mediu – parcă puţin prea lent, prea convenţional, mai multă incisivitate, culoare, formule mai complexe pe alocuri ar fi dat mai multă vână materialului destul de sumbru. Vocea lui Tim se menţine sub influenţa lui Halford, are un ton mai grav, dar aruncă-n „bătălie” şi urcările, ţipetele de marcă.
Pentru fanii genului, este un material obligatoriu, mie mi-au plăcut: „The Cover Up” (încăpea lejer pe oricare album Judas Priest), „The World Is Blind” are armonii şi atmosferă interesantă, tot în notă Priest,  „It is Me”  şi „No Good Goodbyes” amintesc de primul album Fight, „Pay My Game” este mai modern, în tonuri Pantera, abordarea aceasta îi vine ca mănuşa lui Tim şi „The Shadows Are Alive” cu schimbările de ton şi atmosferă, aproape încă un clasic Priest.
N-are energia şi dinamica unui „War of Words”, dar este un material Heavy, absolut corect şi de ascultat, dacă v-a dezamăgit abordarea stil operă de pe „Nostradamus”, acest material e mai Priest decât originalul.

Steel Panther – Feel the Steel

Am lăsat la urmă cuartetul acesta American, dar înainte să povestim despre ei, merită citite versurile piesei care deschide noul lor material:

„Fuck the Goo Goo Dolls, they can suck my balls
They look like the dogs that hang out at the mall

Eminem can suck it, so can Dr. Dre
They can suck each other just because they’re gay
They can suck a dick, they can lick a sack
Everybody shout, “Heavy metal’s back!”

Death to all but metal!

Death to Papa Roach, Blink 182
All those fucking pussies sounds like doggy-doo
Wearing baggy pants, spiking up their hair
They’re not worth the crust on my underwear

Where is Def Leppard? Where is Mötley Crüe?
Why do all my lyrics sound like Dr. Seuss?

Death to all but metal!

Kills those fucking fuckheads who programme MTV
They can suck my ass with all the record companies

Death to Britney Spears, kill the little slut
Kill Madonna too and then fuck her in the butt
Fuck Mariah Carey, death to Sheryl Crowe
They can kiss each other on the camel toe
50 Cent’s a fag, so is Kanye West
Shooting hot sperm on each others’ chest

Death to all but metal!”

Ha ha ha! 😛
Ăştia sunt Pink Pantera, pardon! Steel Panther. Acum, de exemplu, – mie îmi place Papa Roach, iar Def Leppard au mult prea puţine momente bune, dar asta-i altă poveste! -, dar ca idee, înţeleg şi care-i mesajul şi în linii mari au dreptate: cam multe fufe umflate cu pompa de industria muzicală şi cam prea multe trupe scoase din sertarele birourilor caselor de discuri, ce să mai zicem de rapperii de indigo şi la indigo? Jur că n-am nimic cu negrii cum nu sunt nici misogin, dar cum „emanciparea” femeii le-a adus doar „dreptul la plasă”, aşa şi eliberarea negrilor de sub sclavagism – absolut justificată, nimic de zis! – în final a condus la extrema cealaltă: parcă au devenit obligatorii… ha ha ha! 😛
Gaşca s-a înfiinţat în anul 2000, au devenit repede celebrii pentru versurile amuzante, parodiile pe care le produc turnate într-un Heavy/Glam Metal tradiţional american.
Solistul trupei, Ralph Saenz – foloseşte numele de scenă „Michael Diamond” şi „Michael Starr”, dar a mai folosit şi nume ca „Metal Shop”, „Metal Skool” şi „David Lee Ralph” – a cântat în trupa tribut-Van Halen, Atomic Punk, a trecut prin trupe ca L.A. Guns, 7% Solution, First Cause, Longgone şi Nightfall şi – ca să leg poveştile de astăzi – a jucat un rol secundar şi în amintitul film „Rock Star”. Chitaristul Russ Parrish – nume de scenă Satchel – cântă şi în trupa lui Paul Gilbert, Electric Fence şi cu bateristul Darren Leader mai au o trupă: The Thornbirds, trupă din care mai face parte chitaristul Jeff Duncan cunoscut din trupe ca: Odin, Armoured Saint şi DC4. La bas îl avem pe Travis Haley – nume de scenă Lexxi Foxxx – şi la tobe, amintitul Darren Leader – aka Stix Zadinia.
Primul album, „Hole Patrol” apare în 2003, actualul material, al 2-lea, „Feel the Steel” a fost lansat în iunie 2009 şi – încă o mică legătură – ca şi discul lui Tim Owens, beneficiază şi de aportul unor invitaţi de marcă: Ian Scott, Allison Robertson, Justin Hawkins, M. Shadows, Rene Ruston, Michael Lord, etc.
Dacă e să descriu, muzica, stilul celor din Steel Panther aş amintii în primul rând două formaţii: Skid Row şi Jakyl. Mai ales vocea lui Ralph aminteşte de multe ori de Jesse James Dupree. Atuul major al formaţiei este că sună foarte bine şi cântă foarte bine, chiar dacă de multe ori parodiază.
Astfel, fiecare din cele 12 piese de pe noul material aminteşte de câte ceva, de câte o trupă: „Death to All But Metal” e un Heavy Metal incisiv cu amprentă Anthrax de la începuturi, „Comunity Property” aminteşte de balade acustice gen Mr. Big, Extreme; „Fat Girl (Thar She Blows)” trezeşte amintiri Whitesnake; „Eatin’ Ain’t Cheatin'” este perfect Motley Crue sau „Party All Day (Fuck All Night)” este Bon Jovi pe faţă.
Mi-a mai plăcut „Turn Out the Lights” şi „Girl From Oklahoma”, dar tot albumul este delectant, dacă îţi plac trupe ca Saigon Kick, Motley Crue, Van Halen/David Lee Roth, şi în general Heavy Metal-ul cu amprentă americană, discul este chiar un deliciu.

„I would give you the stars in the sky
But they’re too far away
If you were a hooker, you’d know
I’d be happy to pay
If suddenly you were a guy
I’d be suddenly gay

‘Cause my heart belongs to you
My love is pure and true
My heart belongs to you
But my cock is community property

You’re the only girl that I like to screw
When I’m not on the road
When I come home, my dinner’s made
And the front lawn is mowed
I’ll kiss your mouth
Even after you swallow my load

‘Cause my heart belongs to you
There ain’t nothing that I wouldn’t do, for you
My heart belongs to you
But my cock is community property

I wanna make it clear
So you retain it
My dick’s a free spirit
And you can’t restrain it
No, you just can’t chain it down

I love you so much it hurts
From my head to my feet
I think of you and I can’t
Help but fondle my meat
I see your face every time
That I go out and cheat

‘Cause my heart belongs to you
There ain’t nothing that I wouldn’t do
My heart belongs to you
But my dong is community property
Yeah, yeah, yeah…”

Ha ha ha! 😛 My love is pure and true… La Mulţi Ani încă o dată şi… Keep On Rockin’ in a Free World!

8 comments on “Halford, Tim Owens, Steel Panther = Heavy Metal

  1. Toata ziua mi-a rasunat in urechi “my heart belongs to you /
    my love is pure and true”… Am si spus-o cuiva, acum nu’s ce efect a avut… ( Voi da vina pe tine, daca nu va fi cel scontat… haha..)

  2. Albumul de “colinde” a lui Halford e jenant…primele piese sunt ceva mai in forta,restul niste lesinaturi.Parca si vocea l-a mai lasat putin,in fine.Albumul asta imi aduce aminte de albumul de coveruri a lui Ozzy,lansat acu cativa,tot asa trackuri fara pic de vlaga.Iar tim owen ripper,cred ca trece printr-o mare drama personala dupa ce a fost nevoit sa plece din priest odata cu revenirea matusalemicului the almighty god of heavy metal rob halford…nu stie de ce proiecte sa se mai apuce sa dovedeasca ca e bun,eu zic ca cel mai bine ar fi sa se oncentreze pe beyond fear.Nu stiu daca ai ascultat albumul dar prima piesa “scream machine” bate la cur tot ce a scos priest de vreo 20 incoace…piesa aia putea f bine sa fie si pe painkiller

  3. pentru Papillon – ups! blame it on the rock’n’roll… he he he. dacă erai băiat îţi spuneam că bine că nu i-ai spus partea cu “my dong is community property” (ha ha ha! 😛 ), dar ca fată asta sună cu totul diferit… 🙂
    să fii iubită şi fericită. 🙂

  4. pentru dave_mustaine – da, e faină piesa, de asta am şi pus-o aici. Tim e talentat, dar cred că problema lui este că s-a identificat prea mult cu rolul lui Halford, n-are personalitate suficient de puternică să facă ceva de la sine – cum a făcut şi face Devin Townsend de exemplu, a fost identificat ca vocalul lui Vai de pe “Sex & Religion”, dar şi-a văzut de drum -, Tim pare genul de vocal care are nevoie de un chitarist tare, cu personalitate care să-i exploateze calităţile. Proiectul Beyond Fear a murit fiindcă Dennis Hayes şi-a găsit loc în Iced Earth… însă şi Beyond Fear poartă marca Judas Priest şi cred că ar trebuii să se rupă de standarde şi să facă ceva ce-l reprezintă.
    aşa că rămâne de văzut ce iese din noul proiect.

    Halford… nu ştiu, cred că şi el înfruntă povara lui Halford, Halford cel tânăr, zeul. şi da, nu mai are 30 de ani… nu toţi cântă Rock’N’Roll ca Lemmy sau The Rolling Stones, e mai greu să fi credibil în geacă de piele şi pe Harley la 59 de ani şi să pretinzi că eşti God of Metal… nici lui Ozzy nu-i mai iese asta, la ultimul său album am spus că era fain dacă-şi găsea şi un vocal pe măsura materialului… ha ha ha! 😛 mie albumul de cover-uri mi-a plăcut în general…. poate fiindcă îmi plac cover-urile. 😀

    nu e un disc rău Halford-ul, doar că sunt “chestii” pe care le-am “mestecat” prin anii ’80, nu mai reprezintă nimic nou în 2010…

  5. pentru lu – La Mulţi Ani! 🙂
    David creşte, începe să vorbească-n propoziţii şi mă trage de mânecă: “tata, pune, pune muzica!” 😛

  6. respect lui nenea halford…..eu unul nu am fost cu priest,nicicum,,,vocea lui ma enerveaza……. ..desi am rumegat rifuri din fight…iar two a fost cool 2….da, paparoach rocks 2 me….iar motley sucks …

    prefer baggy pants inlok de piele cu tinte sau biciul fermecat din piele…..

    respect halford.

  7. pentru rifeor – “War of Words” e un disc perfect.
    Steel Panther ieri m-au bine dispus, sunt fuckin’ funny… 😛

1 Pings/Trackbacks for "Halford, Tim Owens, Steel Panther = Heavy Metal"

Leave a Reply to rifeor Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *