Buckethead

Social Buttons by Linksku

Buckethead – pe numele său Brian Patrick Carroll, născut pe 13 mai 1969 – este un tip cu chitară şi o găleată-n cap care astfel protestează împotriva holocaustului găinilor pusă la cale pe plan global de reţelele de fast-food… Că tot bagă ai noştri taxă pe fast-food, sucuri şi dulciuri.
Prezentarea aceasta e cam de rahat, admit, dar dă bine, atrage atenţia şi probabil cam asta şi este ideea.
Am mai spus asta, nu-s prea priceput la chitară, cred că un Do major mai ştiu să ţin, basul mi-a plăcut mai mult, dar nu sunt Les Claypool şi – cum spuneam – niciodată nu m-am cutremurat ascultând eroii celor şase, şapte corzi. E drept, sâmbăta trecută am re-ascultat cu mare plăcere primele trei albume ale lui Yngwie Malmsteen, nu l-am mai ascultat pe suedezul virtuoz de peste 10 ani cred, anul trecut l-am descoperit în adevăratul sens pe John 5 pe care-l ştiam doar din Marilyn Manson, 2wo şi Rob Zombie, mi-a plăcut mereu Frank Zappa, Steve Vai are momentele lui bune şi ascult cu plăcere uneori şi „Flying in a Blue Dream”-ul lui Satriani, dar niciodată nu m-am omorât după solo-uri şi – părerea mea de punker ciufut – solo-urile de prea multe ori sunt ne-inspirate, fac parte din piese că „aşa se face”, doar mai umple un minut, două şi rar mă…excită. Ei, e o altă generalizare grosolană, mea culpa, recunosc, mie îmi plac riff-urile sănătoase, acelea care-ţi smulg capul.

Vorbind despre discurile de anu’ trecut, UnSoricel a pomenit de Buckethead, i-am răspuns atunci că pe mine nu m-a impresionat prea tare, apoi am săpat în arhivă şi am început să-i ascult discurile.
Şi… e ceva de ascultat. La doar 41 de ani, şi-n 17 ani, a „scos” 28 de albume solo şi a cântat încă pe peste 50 de albume! Fără să-l fi ascultat, pe mine oarecum asta m-a şi intrigat. Cred. Apoi m-am gândit la amintitul Zappa care la fel, are o discografie impresionantă şi cantitativ, dar şi calitativ.
Mi-am pus căştile, am dat volumu’ tare – să nu mă bruieze Minimax-ul lui fi-meu 😛 – şi m-am scufundat în lumea lui Buckethead. Cu capul în gălată – ca să zic aşa. 😛

Buckethead nu e un ciudat extravagant, nu e un mercenar – cum aveam impresia – ci e un tip extrem de creativ, colorat, plin de surprize (plăcute). Pe undeva aş putea păstra paralela cu Zappa, are o plajă extrem de largă de abordare de la Thrash Metal, trecând prin zona progresivă şi ajungând la Jazz, Funk şi Blues, Bluegrass. Muzica lui este de avangardă, este extrem de multidimensională, nu este foarte uşor de urmărit, dar dacă laşi deoparte prejudecăţile, îi acorzi puţină atenţie, călătoria devine extrem de plăcută.
Buckethead este compozitor, multi-instrumentist, dar în primul rând un chitarist extrem de virtuos, dar şi inspirat. A colaborat cu o grămadă de artişti: Mike Patton, Les Claypool, Iggy Pop, Serj Tankian, Bill Laswell, Bootsy Collins, Bernie Worrell, Bill Moseley, Viggo Mortensen, etc şi o vreme a petrecut alături de Axl pentru a pune-n mişcare noul Guns’N’Roses.
În 2009 a lansat nu mai puţin de 4 albume solo:

Slaughterhouse on the Prairie – 30 ianuarie
A Real Diamond in the Rough – 1 mai
Forensic Follies – 1 iunie
Needle in a Slunk Stack – 24 septembrie

„Slaughterhouse on the Prairie”
este un disc incisiv, plin (şi) de riff-uri groase, ritmuri bubuite cu două tobe mari, baza este un Metal dinamic, energic şi la asta, Buckethead adaugă tot felul de condimente aromate, formule Jazz, puţin progresiv, ceva Rock şi Blues, totul însă într-o cursivitate firească, momentele mai moi, mai domoale nu ştirbesc ci accentuează vâna Metal al materialului.
„A Real Diamond in the Rough” are la bază o atmosferă Blues cu miresme de Southern, te duce cu gândul la New Orleans, nu lipsesc însă nici exploziile mai zgomotoase, însă predominante sunt pasajele aerisite, îmbinările de acustic şi electronic, momentele introvertite, de meditaţie, căutare. Un material mai senin, curge ca un vis.
„Forensic Follies” este un experiment avangardist, dacă pe „Slaughterhouse on the Prairie” Metal-ul era abordat tradiţional, pe filiera Thrash/Heavy, aici totul este împins într-o zonă futuristică, sunt folosite elemente Electro, zgomote Industrial, totul are o oarecare amprentă schizofrenică colorată cu disonanţe, dar este o lume fascinantă, o nebunie atât de vie încât aproape simţi că poţi să o atingi. Este un disc greu de digerat, dar merită efortul!
„Needle in a Slunk Stack” continuă experimentul, parcă lucrurile devin şi mai grave, tonurile de chitară distorsionată se suprapun cu zgomotele, însă dincolo de demenţă este muzică. Introduce ingenios pasaje Jazz, World Music, avangardism progresiv, Electro ambiental şi haos Industrial, rezultatul fiind cel puţin… tulburător.

Buckethead nu e de povestit, e de ascultat. Nu ştiu dacă am reuşit să vă fac poftă, eu nu mai reuşesc să-i scot discurile din player. Merci UnSoricel!

Jos găleata domnule Buckethead! Respect!

6 comments on “Buckethead

  1. “Droid Assembly” e cel putin ciudata dar poate tocmai de aia foarte interesanta. comparativ cu ea “Soothsayer” vine ca un cantec de leagan (deci nu e cu totul dus tipu’) 😆
    comparativ cu celelalte asta sunt… digerabile, comestibile era sa zic, hahahaa!!

    Satriani? uhmmm!! 🙂

  2. pentru Ruby – e dus cu pluta şi adus cu sorcova Buckethead, da’ e genial. 😀
    faţă de el, Satriani acum mi se pare un biet contabil… ha ha ha! 😛

  3. pentru UnSoricel – eu aveam cam toate albumele lui şi o mare parte şi din colaborări, am ascultat la un moment dat câteva chestii aleatoriu, am nimerit în nişte discuri mai Rock, mai cuminţi şi atunci chiar nu m-a impresionat… acum am luat-o mai sistematic şi cu mai multă răbdare şi atenţie. 🙂
    un Devin Townsend, un Buckethead mă fac să mai ascult muzică cu interes şi plăcere… şi din fericire mai sunt câteva chestii faine, nu toţi fac muzică cu un ochi la Billboard şi cu o ureche la eMpTyV…. 🙂

  4. ..e prea bun…la mine tine sa fie trupa…nu chitaristi si faze dastea……e bun …mult prea bun…daia nu prinde la mine ….

3 Pings/Trackbacks for "Buckethead"

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *