„Fă şi tu o pagină cu ce TE-AR FACE fericit !… ah e greu.. doar nefericirea ştim aşa de bine să o rostim!” – mi-a spus Un Soricel acum câteva zile. I-am răspuns că sună prost, pare primitiv, dar banii m-ar face fericit.
Nu ştiu câţi bani mi-ar trebuii, presupun că mulţi, dar lipsa grijilor cotidiene plus independenţa – implicit libertatea – m-ar face fericit. N-am nici măcar o garsonieră la bloc pe care să vreau să o schimb pe o vilă cu patru etaje şi 12 garaje, n-am nici o Dacie ruginită pe care să o dau pe un Ferrari, adică n-am fantasme erotico-financiare disproporţionale şi rupte de realitate: nu ştiu ce vreau sau ce aş face concret, dar mă vreau înapoi. Indiferent ce înseamnă asta, indiferent… cât costă.

Reportul la 6 din 49  de 40.725.029,56 RON n-a fost câştigat nici duminica aceasta, este luni dimineaţa, dau cafeaua pe aragazul spălat ieri, înjur printre dinţi, deschid fereastra. Oraşul se trezeşte mârâind, umbrele se dezlipesc de clădirile încremenite şi primele sirene sfâşie cerul.
Răsună alarma inimii de sub opincă. Neliniştea unei balade de dor, pe care codrul n-o mai suportă. Răcneşte azvârlită pacea sedată într-un sarcofag. Nestăvilita noastră poftă e o inflamabilă lăcomie. Ce şterpeleşte suma însuşirilor pozitive de la alţi pungaşi, îmbogăţiţi prin furt. E foamete afară.
De ce nu putem trăi şi fără muncă? Aici, creaţionismul şi evoluţionismul îşi dau mâna frăţeşte: ambele preamăresc presupusele calităţi ale muncii. Dacă munca este iniţial o pedeapsă a lui Dumnezeu, Adam şi Eva nu mai trăiesc în Rai – unde îşi ocupau toată ziulica mâncând fructe şi făcând sex – ci pe pământ trebuie să muncească pentru a trăi. Cât despre evoluţionism, el vede capacitatea omului de a munci direct legată de dezvoltarea capacităţilor cognitive.
Mă gândeam eu aşa că din moment ce totul e iubire, motorul vieţii, secretul fericirii, salvarea noastră aici pe pământ – toate legate de iubire, atunci Dumnezeu, sau Universul, sau cine “se joacă” cu vieţile noastre, ar trebui să aibă o inima mare-mare, să ne cuprindă pe toţi…
Un gest surprinzător care să ne transmită afecţiune chiar şi din partea unui străin ne poate aduce un zâmbet în viaţa noastră. 🙂
Impulsuri ne-născute, emoţii avortate, gânduri care nu ştiu să iasă, gesturi oprite undeva de digurile gândirii ce rar reuşesc să ţâşnească afară prin vreo cărămidă lipsă. Am obosit să le adun şi să mă îmbăt.
Clişeele. Ne hrănesc în fiecare zi. Şi ne ling rănile uitate de vreme. Ne motivează fragmentar şi ne inspiră termporar. Până ne revenim de sub efectul retard. Clişeul e puţină vorbă, puţin duh, o parte credinţă şi oarecum o alinare. Dar scuză? Un motiv înnăscut în conştiinţa noastră colectivă care furnizează combustibil pentru arderea propriilor greşeli pe altarul uitării. Sau al iertării.
Ne ciocnim, ricoşăm, căutăm şi adunăm cioburi… le îmbrăţişăm, ne tăiem, sângerăm, mergem mai departe… Cine are perechea cioburilor mele în care să-mi zăresc sufletul?

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Yy9I23bUCag]