Pe Destiny In Chains i-am găsit întâmplător și sunt o gașcă de Death/Metalcore din Cairo, Egipt.
Cei 5: Zander – voce, Shive și Meniem – chitare, Kilany – bas și Alolo tobe cântă de la mijlocul anilor 2000 și albumul de debut, „DemoniZed” a fost lansat în 2007. Casa de discuri independentă, DeathCap Records din Anglia le-a întins o mână de ajutor și au relansat discul remixat și anul acesta a fost pus în vânzare și noul material: „Last Forever”.
După surpriza plăcută oferită de Orphaned Land – trupa din Israel care a cântat în prima seară a festivalului Sonisphere (unde n-am ajus – lucram la asta – și regret că am ratat ocazia să-i văd pe Orphaned Land, Anthrax, Slayer, Alice In Chains și să-i revăd pe Rammstein, dar unde a ajuns Alin) – o incursiune nesperată în underground-ul egiptean (după un prim contact cu plaja 😀 ) sună promițător. Read more Destiny In Chains – Last Forever (2010)
deathcore
Heaven Shall Burn – Invictus (2010)
Nemţii din Heaven Shall Burn activează din 1996, sunt la al şaselea album, abordează un Metal Extrem ce incorporează de la elemente epice Heavy Metal trecând prin Thrash şi Death Metal până la Metalcore şi Deathcore. Textele lor militantiste abordează teme legate predominant de rasism şi probleme sociale.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=4SsOpSXRpuM]
„Invictus (Iconoclast III)” conţine 10 piese proprii, un intro şi un outro, şi un cover Therapy? „Nowhere”.
Piesele „The Omen” şi „Combat” pot fi ascultate şi pe pagina MySpace al formaţiei.
Dacă compartimentul instrumental funcţionează Read more Heaven Shall Burn – Invictus (2010)
Between the Buried and Me
Mereu mi-au plăcut oamenii care au curaj să experimenteze, nu ţin cont de bariere, reguli, au creativitate şi nu se limitează la a urma căile bătute, la a se încadra în cutiuţele bine definitivate, aranjate şi puse-n sertăraşe cu eticheta lipită-n frunte.
Probabil unul din cele mai relevante – şi greu de digerat – exemple este Mr. Bungle-ul lui Mike Patton şi – zilele acestea – am descoperit o altă gaşcă americană, aceşti Between the Buried and Me care abordează de la Metal la Jazz cam orice gen şi reuşesc să le combine organic, fluent, au nerv şi culoare, dincolo de tehnica indiscutabilă au idei şi strălucire.
Nu sunt nici Between the Buried and Me o „gustare” lejeră, cum nici noul album, „The Great Misdirect” nu este uşor de mestecat, digerat. Pentru necunoscători recomand împrietenirea cu trupa prin albumul „The Anatomy of” scos în 2006, un material ce aliniază 14 prelucrări. Lista este colorată, de la „Blackened” (Metallica) sau „Territory” (Sepultura) la „Little 15” (Depeche Mode), piese clasice ca „Bicycle Race” (Queen), „Us And Them” (Pink Floyd) sau „Three of a Perfect Pair” (King Crimson) la piese şi trupe mai puţin cunoscute marelui public ca „Forced March” (Earth Crises), de la „Change” (Blind Melon) şi „Colorblind” (Counting Crows) la „The Day I Tried to Live” (Soundgarden) şi geniala piesă a lui Mike Patton „Malpractice” (Faith No More) sau la „Kickstart My Heart” (Motley Crue), „Cemetery Gates” (Pantera) şi „Geek U.S.A.” (Smashing Pumpkins). Cum se vede, influenţele trupei sunt la fel de multicolore ca muzica pe care o produc, dar prin intermediul pieselor cunoscute parcă şi întâlnirea cu Between the Buried and Me este mai comodă, mai puţin „colţoasă”.
Pare aproape imposibil ca o formaţie să alinieze credibil o listă atât de diversificată de tonalităţi, abordări şi stiluri, dar americanilor le-a ieşit de minune. Aici aş face şi o mică paranteză: America – patria universală a emigranţilor – este cel mai multicultural loc de pe pământ şi asta – măcar artist – le-a adus mari avantaje, infuzia de proaspăt, amestecul de elemente culturale uneori diametral opuse, mereu a adus progres, a favorizat experimentele şi a adus abordările, naşterea genurilor noi.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=w_zSpv4g9SU&feature=related]
Trupa s-a format în 2001 în Raleigh, Carolina de Nord, nucleul dur fiind alcătuit din vocalul Tommy Rogers şi chitaristul Paul Waggoner, cei doi cântând împreună anterior şi în formaţiile Prayer for Cleansing, Undying şi From Here On. Au debutat cu un an mai târziu cu albumul auto-intitulat, un material zgomotos de Deathcore/Metalcore presărat cu elemente de Progresiv, un disc ce mi-a trezit amintiri plăcute legate de o altă formaţie americană şi albumul lor de debut din 1993, Cynic şi genialul „Focus” (urmat abia anul trecut de un nou material „Traced In Air” – un material genial!!!). Paralela nu este întâmplătoare, ambele formaţii au rădăcinile în Death, dar şi-au lărgit orizonturile spre Jazz şi Progresiv.
„Between the Buried and Me” conţine 8 piese de-a lungul a 48 de minute, elementele de Metal sunt cele pregnante, dar pasajele de Progresiv aduc şi o coloratură în plus, deschid orizonturi şi creează spaţii aerisite. Trupa dă dovadă de multă tehnicitate, fapt reproşat de unii critici, dar în cazul lor parcă tehnicitatea şi complexitatea nu par simple înşiruiri de virtuozitate, au substanţă, au conţinut.
„The Silent Circus” apare în 2003, fără modificări semnificative, fără mutaţii spectaculoase, este un album la fel de incisiv şi cu sonorităţi pregnante de Death şi Metalcore, poate cu ceva mai multe pasaje experimentale, progresive. Cele 10 piese (plus un track ascuns) se întind pe circa 48 de minute şi oferă încă un set de piese complexe cu o inflaţie de teme şi multe ruperi, schimbări, multă tehnicitate, dar şi suficientă ingeniozitate şi creativitate. Un disc brutal, poate uşor încâlcit, dar interesant, dinamic.
„Alaska” este lansat în 2005 şi aduce şi primele schimbări în componenţa grupului. În locul bateristului Will Goodyear, chitaristului Nick Fletcher şi basistului Jason King vin Dustie Waring – chitară, Dan Briggs – bas şi bateristul Blake Richardson. Materialul aduce şi o oarecare cristalizare muzicală, este un disc mai bine structurat, conţine şi piese scurte şi brutale („Croakies and Boatshoes” 2.22), dar şi construcţii complexe cum este „Selkies: The Endless Obsession”, „Roboturner”, una din cele mai interesante compoziţii „Backwards Marathon” cu inflexiuni King Crimson alăturate unor pasaje brutale şi „Medicine Wheel”– o piesă experimentală şi aerisită. Pe acest disc apar şi momente Doom, dar şi primii muguri timizi de Jazz.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=fH72VUa-Fso&feature=related]
În 2006 scot amintitul „The Anatomy of” – un disc surprinzător mai ales din perspectiva unei formaţii atât de incisive, având coloana de bază clar aşezată în zona Death şi Metalcore.
Acesta este şi punctul de cotitură în evoluţia formaţiei, urmează albumul „Colors” în 2007, un disc care aduce în prim plan elementele progresive, infuzia de Jazz, notele de Death şi Metalcore rămân la fel de incisive şi brutale, lipsite de compromis, dar combinaţiile între genuri şi abordări devine mult mai coerentă, mai cursivă, balanţa între elemente se echilibrează, materialul devine mai omogen.
Mike Portnoy (Dream Theater) numeşte „Colors” ca albumul său favorit al anului şi primesc această distincţie şi din partea Ultimate-Guitar.com.
Mulţi i-au comparat cu Dream Theater, totuşi există diferenţe majore. Pasajele de Metal al celor din Between the Buried and Me sunt mult-mult mai brutale şi de asemenea pasajele de progresiv sunt mult mai tradiţionale, mai aşezate, sunt o întoarcere la elementele şi notele anilor ’70. Există asemănări mai ales în ceea ce priveşte tehnicitatea, complexitatea – uneori puţin exagerată în cazul ambelor formaţii – dar tinerii din Between the Buried and Me împing experimentele în ambele direcţii la extreme.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=eZwIjnlfA3g&feature=related]
Noul album, „The Great Misdirect”, lansat anul acesta pe 27 octombrie în primul rând beneficiază de un sunet mult mai curat, un mixaj mai chirurgical şi mai echilibrat ce face ca materialul complex să fie mult mai ascultabil. Muzical formaţia continuă linia materialului precedent – amintita paralelă de la început cu Cynic pare şi mai evidentă – , pasajele progresive, experimentale primesc spaţiu mai larg, apar multe pasaje colorate cu infuzie de Jazz şi coloratură de Psihedelic/Progresiv din anii ’70-’80 ambalate însă într-un sunet şi o abordare modernă. Intervenţiile brutale s-au limitat, în anumite pasaje ele au fost combinate cu temele progresive, melodice, omogenizarea este evidentă şi de bun augur. Cu toate acestea formaţia nu şi-a pierdut din incisivitate, din nerv, dovada cea mai elocventă fiind momentele ucigaşe din deschiderea piesei „Disease, Injury, Madness” urmat de o construcţie progresivă ce ne trimite (iar) înapoi la eternul King Crimson ca momentul calm să fie perturbat din nou de o răsturnare violentă urmată de o incursiune în zona Space Rock a la Hawkwind colorată cu parfumul King Krimson şi un strop de progresie Jazz. Probabil această înşiruire de teme, multiplele răsturnări, schimbările de atmosferă şi abordare, fac formaţia dificil de urmărită pentru mulţi ascultători. Pentru metaliştii conservatori temele progresive şi experimentale sunt prea lungi şi prea numeroase, pentru iubitorii progresivului intervenţiile din zona Death şi Metalcore sunt prea brutale…
„The Great Misdirect” nu este un material simplu, dar dacă-i acorzi atenţia şi timpul cuvenit, se aşează şi îşi dezvăluie coloratura şi profunzimea.
Between the Buried and Me au dat dovadă de consecvenţă, şi-au construit cariera cu sudoare, pas cu pas şi evoluţia, progresia este evidentă, incontestabilă. Cu siguranţă o să mai auzim de ei, „The Great Misdirect” o să le aducă un public mult mai numeros şi asta fără să fi făcut compromisuri, chiar dacă s-au îndepărtat de zona Death/Metalcore.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=lXYM82J9pMQ&feature=PlayList&p=3BD7624F86CEE440&index=0]
Doi în unu – import Canada
Dacă VoiVod au marcat lumea muzicală prin combinaţia elementelor Metal din zona Thrash cu un sunet mecanic şi infuzie de Psihedelic şi progresiv, Fear Factory au venit din zona Death Metal-ului şi treptat s-au apropiat de Industrial şi Electro, muzica lor influenţând în mod determinant evoluţia multor formaţii.
Vin veşti contradictorii din tabăra veteranilor Fear Factory. Trupa care şi-a suspendat activitatea în 2006, acum se află într-un proces de reorganizare. Chitaristul Dino Cazares şi vocalul Burton C. Bell lucrează la un nou album, planificat a fi lansat la începutul anului 2010. De partea cealaltă a baricadei se află Christian Olde Wolbers şi bateristul Raymond Herrera – ambii membrii co-fondatori al formaţiei – au depus o plângere penală contra foştilor colegi pentru folosirea abuzivă a numelui Fear Factory şi Dino Cazares şi Burton C. Bell au fost nevoiţi să contramandeze toate concertele contractate pe anul în curs. Momentan ei lucrează cu basistul Byron Stroud şi bateristul Gene Hoglan la terminarea albumului şi speră soluţionarea conflictului cu foştii colegi.
În paralel, Dino Cazares a lansat alături de formaţia sa DIVINE HERESY, albumul cu numărul doi: „Bringer of Plagues” şi Burton C. Bell s-a alăturat proiectului CITY OF FIRE şi au lansat albumul auto-intitulat.
Despre importanţa formaţiei Fear Factory nu cred că este nevoie să mai vorbim. „Soul of a New Machine” din 1992 a fost piatră de hotar în evoluţia Metal-ului modern, un şir lung de artişti au fost influenţaţi de noua abordare de la Korn, Coal Chamber, Limp Bizkit, Slipknot până la Machine Head, Disturbed, Static-X, Chimaria sau Spineshank.
Chiar dacă solistul Tommy Vext de pe albumul de debut „Bleed the Filth” din 2007 a fost concediat în urma unei altercaţii din timpul unui concert, stilul grupului n-a suferit nicio schimbare, noul sosit Travis Neal fiind la fel de incisiv ca predecesorul său, ba, chiar are calităţi vocale mai extinse, stilul său seamănă perfect cu cel al lui Phill Anselmo, timbrul său pe pasajele grave are acelaşi şmirghel iar la abordările melodioase aminteşte de… Burton C. Bell.
„Bringer of Plagues” a fost lansat pe 28 iulie 2009 şi conţine 12 piese proaspete în aceeaşi manieră incisivă, un Metal modern, proaspăt şi flexibil, dar cu rădăcini solide în Metal-ul brutal şi tradiţional.
„Facebreaker” îţi rupe faţa cu un intro de Death Metal/Grindcore, riff-urile sfâşie, apoi vocea trece rapid din nota lui Anselmo la Burton C. Bell şi înapoi la urletele brutale. Toba macină infernal, ritmul este turat la maxim şi ruperile, schimbările, nu fac decât să accentueze şi să coloreze piesa.
„The Battle of J. Casey” menţine ritmul alert, este un amestec de elemente Grindcore cu abordarea cea mai brutală marca Pantera. Vocea lui Travis Neal rupe iar bateristul Tim “The Missile” Yeung (trecut şi prin Hate Eternal, All That Remains, Vital Remains şi Nile) este aproape inuman şi incredibil.
„Undivine Prophecies” este un scurt intro tensionat ca „Bringer of Plagues” să explodeze cu putere în boxe, ritmurile alternează cu rapiditate, strofele rămân în zona extrem de brutală iar refrenul ne aduce în zona marca Fear Factory. Combinaţie dinamică, aproape ucigaşă.
„Redefine” macină cu aceeaşi intensitate, refrenul însă este melodic, aerisit, familiar fanilor Fear Factory, te rupe din uraganul zgomotos şi-ţi permite să-ţi tragi sufletul.
„Anarchaos” începe într-un ton grav, apăsat, ritmul scade puţin, dar nici vorbă de lejeritate, Divine Heresy rămân exclusiv în zona brutală, dar arată că nu doar viteza îi face extremi şi ştiu să pună presiune şi altfel. Refrenul este incisiv, un bridge mai lent şi apăsat schimbă uşor tonul, chiar dacă toba menţine ritmul iar un mic pasaj psihedelic colorează în mod plăcut compoziţia.
„Monolithic Doomsday Devices” începe cu vocea filtrată, apoi tobele apocaliptice preiau prim-planul, alternanţa momentelor extrem de rapide şi ale celor mai lente şi apăsate dă un balans incisiv compoziţiei.
„Letter to Mother” sună în manieră mai tradiţională, este o temă Speed tunată şi implementată în abordare mult mai brutală, sună incisiv şi proaspăt, asta şi datorită vocii puternice, dar capabile şi de melodicitate al lui Travis Neal şi al construcţiilor ritmice extrem de precise şi ingenioase.
„Enemy Kill” readuce puţin aerul Pantera într-un ton foarte brutal, refrenul mai armonios contrastează în mod pozitiv cu măcelul din strofe, face ca muzica să fie mai acceptabilă şi pentru ascultătorii obişnuiţi cu Metal-ul diluat şi împins de mass-media.
„Darkness Embedded” surprinde cu intro-ul acustic, vocea curată şi melodia adusă de Travis Neal, riff-ul intră hotărât, dar piesa rămâne într-o zonă Heavy, este o baladă Power, dar Power pe bune! 😆 Interesant intermezzo.
„The End Begins” aduce secvenţe de sintetizatoare bine amestecate cu brutalitatea chitarei şi avem încă o piesă cu notă Pantera, mai lentă decât majoritatea pieselor de pe album, dar cu nimic mai uşoară.
„Forever the Failure” este bonus-ul pentru ediţia Japoneză, o piesă brutală, neiertătoare, tot cu urme evidente de Pantera, dar aceste asemănări, înrudiri cu Regii Texani nu deranjează, mie chiar mi-au făcut plăcere.
Divine Heresy au furnizat un disc brutal, dar foarte bine făcut, un produs de calitate: Metal la maxim!
Cu totul alta este abordarea de pe „City of Fire”, noul proiect al lui Burton C. Bell unde îi are colegi pe: Byron Stroud (Zimmer’s Hole, Fear Factory, Strapping Young Lad) la bas, Ian White – voce/chitară, Terry “Sho” Murray (Shocore) – chitară şi Bob Wagner (Shocore, Econoline Crush) – tobe.
Albumul auto-intitulat şi lansat pe 15 august 2009 este un omagiu/tribut adus oraşului Vancouver.
Muzica este extrem de colorată, se amestecă şi se succed abordări şi stiluri diferite de la Metal brutal la Post-Punk, Alternativ, Industrial şi tot felul de experimente sonore.
„Carve Your Name” începe în manieră tradiţională, un Metal incisiv şi-n forţă cu rezonanţe Thrash şi Groove, sunetul este gras şi modern, un amestec gustos între VoiVod, Fear Factory şi Strapping Young Lad, o combinaţie din care rezultă ceva nou şi proaspăt, destul de schizofrenic, dar pulsant, viu.
„Gravity” introduce o atmosferă apăsată, ritmul este mai lent, compoziţia are o notă Alternativă, uşor Post-Grunge, dacă n-ar fi vocea lui Burton C. Bell atât de marcantă şi inconfundabilă, ar amintii poate de Tool şi experienţele lor uneori bizare, piesa are apăsare, gravitează. 🙂
„Rising” combină în mod plăcut elemente Grunge cu sonoritatea Blues şi infuzia de Metal, doar stric ilustrativ aş aminti de Down, dar aici este altceva, muzica se leagă altfel, accentul cade pe atmosfera creată şi trupa reuşeşte să arunce-n „joc” elemente diferite pentru a atinge scopul şi o fac foarte bine.
„A Memory” rămâne cam în zona piesei anterioare, riff-uri Metal se amestecă fluid cu melodii armonioase, deschise, pasaje lente, liniştite sunt urmate de momente mai în forţă, mai energice, totul curge în mod natural şi firesc, sună plăcut şi proaspăt.
„Spirit Guide” este un Heavy Metal tradiţional într-un ambalaj modern, atmosfera a la Black Sabbath este strămutată într-un viitor SciFi grav şi rece, undeva la limita dintre VoiVod şi Fear Factory. Un experiment interesant şi intens.
„Coitus Interuptus” amestecă abordarea Hardcore şi Post-Punk cu sunetul uşor Industrializat şi cu abordarea vocală tipică lui Burton C. Bell din Fear Factory, momentele dominate de riff-uri sunt urmate de pasaje mai bizare şi de avangardă. Este admirabilă pofta de a cânta şi de a nu ţine cont de nici un fel de limitări stilistice al formaţiei.
„Hanya” readuce în prim-plan chitara, riff-ul tăios, Metal-ul cu amprenta S.F. a la Fear Factory, dar şi VoiVod. Tonurile sunt sumbre, schimbările de ritm şi atmosferă cresc tensiunea, măresc nota de mister.
„Emerald” este un „cântecel” acustic, un moment de calm şi meditare, simplitatea are un farmec anume, pauza este bine venită şi aduce o briză de prospeţime.
„Hollow Land” revine în forţă, este o piesă în notă Fear Factory ambalată într-o atmosferă Post-Punk şi Post-Industrial, cu schimbări de ton şi răsturnări ritmice şi armonice. Este încă o perlă pe un album colorat şi avangardist.
„Dark Tides” ne aruncă în obscuritate, o lume a umbrelor construită din şoapte şi sunete, din zgomote şi incertitudini, este o compoziţi îmbibată cu mister şi gravitate.
„Rain” închide materialul într-o atmosferă mai puţin încărcată, mi-a amintit involuntar de Temple of the Dog, are ceva din acel amestec mistic de Blues şi Grunge, aproape că simţi ploaia şi prin ea eliberarea.
O surpriză foarte plăcută acest City Of Fire, sper să nu se oprească la acest material.
