HAVOK US versus HAVOK SE

HAVOK înseamnă distrugere generală, devastare. În 1990 alături de descoperirea formaţiilor Nine Inch Nails şi Ministry, mai erau şi canadienii MALHAVOK şi albumul lor „The Release”. L-am avut pe casetă audio şi de atunci tot caut materialele lor (au 4 albume şi 3 E.P.-uri), dar am găsit doar „The Lazarus Complex : A Tale of Two Zombies” editat în 1999, dar imprimat 1995. Hai că bat câmpii! Ideea e, dacă are cineva mp3-uri sau CD cu amintitul prim album, să-mi dea de veste…
Ideea este că numele acesta HAVOK pare la modă.
Am dat peste americanii HAVOK cu un Thrash Metal foarte tehnic, apoi am descoperit că sunt şi nişte Suedezi cu acelaşi nume şi tot cu una album de debut pe piaţă. „Being And Nothingness” este un material Death Metal de calitate, în mod interesant şi Suedezii sunt foarte tehnici şi cele 10 piese incluse pe album prezintă o formaţie dinamică şi cu intervenţii acustice plăcute.
Nu-s mare cunoscător în domeniu, găsiţi informaţii pe site-ul lor sau citiţi cronica scrisă de Morrison pe Metalhead.
Eu mă concentrez asupra Americanilor, vorba lu’ Bowie: „God is an american, I’m afraid of americans, I’m afraid of the world…” Ha ha ha! 😛

Havok (US) – Burn (2009)

N-am mai ascultat un album „adevărat” de Thrash Metal de ceva vreme. Îmi amintesc cu plăcere de „Years of Decay” al celor din Overkill, de „Fabulous Disaster” al celor din Exodus, „Ride the Lighting” şi „South of Heaven”, apoi de noul val plecat de la „Cowboys from Hell” şi culminând – probabil – cu „Burn My Eyes”-ul scos de Machine Head.
Într-o eră unde eticheta de „Post” şi „Retro” pare inevitabilă, nici Metal-ul nu scapă de această abordare. Cu toate acestea, Havok reuşesc să combine ingenios Heavy Metal-ul tehnic cu uşor iz simfonic, cu Thrash Metal-ul abraziv şi totul să sune proaspăt şi vânjos.
Havok a fost înfiinţat în 2004 la Denver, Colorado, din grup fac parte la ora actuală David Sanchez – chitară şi voce, Shawn Chavez – chitară, Jessie de los Santos – bass şi voce şi Ryan Bloom – tobe. „Burn” este albumul de debut scos oficial la casa de discuri Candlelight Records, după ce formaţia a mai editat pe cheltuială proprie trei materiale promoţionale: „Thrash Can” (2005), „Murder By Metal” (2006) şi „Pwn ‘Em All” (2007).

„Wreckquiem” este un intro în manieră clasică, cu chitarele aşezate pe un covor de sintetizatoare, aminteşte uşor de Queensryche de la începuturi. „The Root of Evil” conţine şi ea o parte introductivă unde riffurile alternează cu execuţii tehnice în oglindă ca apoi să înceapă „moshereala” care aminteşte cel mai pregnant de Exodus şi datorită vocii lui David Sanchez, chiar dacă nu urcă la fel de mult cum o făcea Steve “Zetro” Souza şi aduce mai mult cu stilul lui Robb Flynn, abordarea este uşor mai modernă, dar incisivă. Piesa este foarte tehnică, cu multe schimbări, cum de altfel este tot materialul.
„Path to Nowhere” păstrează gustul retro, dar abordarea este ceva mai modernă, pasajele de pe strofe mi-au amintit de Machine Head iar soloul de Megadeth de la începuturi.
„Morbid Symmetry” parcă apasă puţin pe acceleraţie, basul zbârnâie gălăgios în intro, piesa are multe răsturnări, stopuri şi schimbări, tempoul rămâne alert, pasajul de solouri consecutive are amprente de Heavy Metal cât restul piesei rămâne în zona tehnică a Thrash Metalului.
„Identity Theft” revine la „traforajul” tradiţional, prima parte a solisticii este un pasaj lent, armonic ca apoi să crească şi să se animeze. Paralela cu Megadeth este foarte la îndemână.
Tobele introduc „The Disease”-ul, o piesă ce o putea scrie liniştit Dave Mustaine prin ’86-’87 chiar dacă uneori este presărată cu mişcări mai moderne a la Machine Head.
Pe „Scabs of Trust” se simte şi puţină aromă Metallica la rifful de bază, tot de prin ’86, altfel mi-am amintit de Sanctuary (trupa lui Warrel Dane înainte de Nevermore). Ce disc a fost „Refuge Denied”!
„Ivory Towe” combină cu gust elementele Thrash cu pasajele mai tehnice, mai progresive, vocea este agresivă, urlă, dar David Sanchez scapă şi un ţipăt, dacă e să comparăm, Nevermore e un bun punct de reper.
„To Hell” revine la Thrash-ul tradiţional, are mai puţine înflorituri, este o piesă mai lineară şi directă în comparaţie cu celelalte. E o pauză activă meritată, dacă te prinde discul, nu te opreşti oricum din headbanging.
Începutul, rifful şi soloul din „Category of The Dead” poartă amprenta Slayer, vocea nu seamănă cu Tom Araya pe strofe, dar refrenul putea fi pe ori care din discurile de după 1988 al regilor din California.
„Melting The Mountain” jonglează eficient între aceleaşi riffuri tăioase şi tehnice, toba macină şi pulsează,
Ryan Bloom sosit în gaşcă în 2007 îşi face treaba cu prisosinţă.
La „Afterburner” m-am dumirit că tot discul îmi scăpa „ceva”. Păi acel ceva erau canadienii din Annihilator. Această reţetă de combinaţie tehnică şi abrazivă a practicat-o Jeff Waters mai ales pe primele două albume.
Uneori şi vocea lui David Sanchez aduce cu Randy Rampage şi mai ales cu Coburn Pharr.
Una peste alta, „Burn” este un debut promiţător, pentru nostalgicii Thrashului este chiar un material obligatoriu şi cred că odată cristalizat stilul formaţiei, ne mai pot furniza surprize plăcute. La capăt de audiţie dacă e să compar şi să definesc trupa cumva, sunt un Annihilator într-o abordare Machine Head.  Apropo, nici “Alice in Hell” n-a mai trecut de ceva vreme prin playerul meu… 🙂
Numele este de reţinut şi de urmărit. Asta dacă Americanii vor păstra numele.
Coperta discului este cam kitchoasă, de duzină şi prea de anii ’80, greşeala asta au comis-o şi Exhorder în 1990 cu „Slaughter in the Vatican” în cursa câştigată atunci fără drept la apel de Pantera.