Un prieten, Alin (vezi https://aldmovieland.blogspot.com/) mi-a trântit o întrebare „încuietoare” pe WhatsApp:
„Uite, m-am gândit la o întrebare de pus la oameni deștepți 😉 Care este cel mai mare muzician al muzicii noi – rock, pop, jazz, blues? Ever.”
Răspunsul scurt a fost:
Nu există „cel mai mare,” poate „cel mai înalt” ai vrut să zici? Arta nu este „pissing contest.” Nu este vorba despre cine o are mai mare. Nu-l compari pe Bach cu Beethoven, nici pe David Bowie cu Miles Davis. Ceea ce se numește azi artă este doar o imitație – și o variantă comercializată a ideii de artă.
Dar, i-am promis lui Alin că voi reveni cu precizări.
Eu nu mă consider artist, deși am „cochetat” și cu pictura, și cu muzica, însă nu am o pregătire academică nici în domeniul artelor plastice și nici a muzicii. Nici nu doresc să mă „introduc” forțat în subiect, dar poate contează să precizez că am avut o „carieră” bogată, cu multe reușite și tot atât de multe eșecuri atât în plan muzical cât și în cel vizual, deci cunosc ambele fenomene din interior și prin experiențe directe de-a lungul a câtorva decenii.
Totodată, am crescut într-un cămin înconjurat de mii de cărți și discuri, un mediu care, cu siguranță, a contribuit într-un mod determinant în formarea și dezvoltarea mea.
„Arta” modernă este în fapt „o copie a unei imitații,” așa cum a defintit-o Marilyn Manson cu cinism și umor. „Formă fără fond,” cum spunea Titu Maiorescu, dacă nu mă înșel, referindu-se la procesul de modernizare.
Pe de o parte, avem de-a face cu un proces de deturnare a sensului și conținutului artistic, pe de altă parte intervine fenomenul de comercializare care distruge definitiv atât materia cât și spiritul actului artisitc.
Dacă vrei să distrugi ceva, îl comercializezi. Referitor la Tarot am descris acest fenomen ca fiind „transformarea unui lucru extraordinar în ceva ordinar.” Formula însă poate fi și este aplicată la orice formă de artă sau auto-exprimare.
Muzica este „cântărită” în numărul de accesări și copii vândute, în timp ce piața lucrărilor de artă este una din cele mai mari operațiuni de spălare de bani la nivel planetar.
În final, victima pieții de consum este însuși consumatorul, de cele mai multe ori inconștient.
Mai trebuie făcută o precizare. Se folosește foarte frecvent termenul de „esoteric” însă, în fapt, aproape toate referirile vizează fenomene „exoterice.”
Esotericul, prin definiție, se adresează unui public extrem de restrâns și avizat, „inițiat.” Ceea ce este disponibil și la îndemâna maselor și implicit a oricui, este „exotericul.” Avem aici diferența exactă dintre extraordinar și ordinar. Sau, ca să-l introduc și pe maestrul Mircea Eliade în discuție, diferența dintre sacru și profan.
Atenție! Nu spun că ordinarul nu poate fi atractiv, din contră, de obicei se apelează la elemente care stimulează și „ating coarda sensibilă” a maselor largi. Cu toate acestea, acele lucruri nu vor deveni niciodată „extraordinare” fiindcă sunt lipsite de acel „ceva extra.”
De asemenea, ceva „extraordinar” poate fi atractiv unor mari mase de oameni, însă nu toată acea masă va percepe și „extraordinarul.”
În aceași măsură, nu tot ceea ce este complex sau „ciudat” (diferit) și inaccesibil maselor, este în mod automat și „extraordinar.”
Cred că în loc să lămurim problema, am reușit să vă încurc și mai mult.
Mai bine apelez la ideile lui Gurdjieff consemnate de Uspensky.
„Pentru moment, a spus Gurdjieff, inca nu înțelegeți că oamenii pot aparține unor nivele foarte diferite, fără să pară câtuși de puțin diferiți. Or, există diferite nivele de artă după cum există diferite nivele ale conștiinței. Dar dumneavoastră nu vă dați seama acum că diferența dintre aceste nivele este mult mai mare decât ați putea crede; dumneavoastră puneți totul pe același plan, suprapuneți lucrurile cele mai diferire și vă imaginati că vă este accesibil orice nivel.
Tot ceea ce numiți artă nu este decât reproducerea mecanică, imitarea naturii: dacă nu fac asta, artiștii realizează doar simple fantezii. Chiar și încercările de originalitate, toate acestea nu reprezintă pentru mine artă. Arta veritabilă este cu totul altceva. În unele opere de artă, în special în operele mai vechi, sunteți frapați de anumite lucruri pe care nu vi le puteți explica și pe care nu le întâlniți în operele de artă modeme. Dar cum nu înțelegeți în ce constă diferența, uitați foarte repede și continuați să încadrați totul în aceeași rubrică. Și totuși, diferența dintre arta voastră și cea despre care vă vorbesc este enormă. În arta voastră totul este subiectiv – percepția pe care o are artistul despre o anumită senzație, modul în care caută să o exprime și impresia pe care o produce în ceilalți. Confruntându-se cu același fenomen, un artist poate simți într-un anumit mod iar un alt artist într-un mod complet diferit. Același apus de soare poate provoca o senzație de fericire cuiva și de tristețe altcuiva. Și ei pot urmări să exprime aceeași percepție prin metode sau în forme fără legatură între ele, sau chiar percepții foarte diverse sub o aceeași forma – după învățătura pe care au primit-o sau în opoziție cu ea. Și spectatorii, auditorii sau cititorii vor percepe nu ceea ce artistul ar fi vrut să le comunice, sau ceea ce a simțit, ci ceea ce formele prin care el și-a exprimat senzațiile îi vor face să simtă prin asociere. Totul este subiectiv și totul este accidental, cu alte cuvinte bazat pe asociații – impresiile accidentale ale artistului, „creația” sa (el accentuă cuvântul creație) și percepțiile spectatorilor, auditorilor sau cititorilor.
În arta veritabilă, din contra, nimic nu este accidental, totul este matematic. Totul poate fi calculat și prevăzut dinainte. Artistul stie și înțelege mesajul pe care vrea să-l transmită și opera sa nu poate produce o anumită impresie unui om și o impresie complet diferită altuia – asta în cazul unor persoane de același nivel. Opera sa va produce întotdeauna, cu o certitudine matematică, aceeași impresie – repet, unor persoane aflate la un acelasi nivel de conștiință.
Evident, aceeași operă de artă va produce efecte diferite asupra oamenilor de diferite nivele. Iar cei aflați pe un nivel inferior nu vor înțelege niciodată la fel de mult ca cei de pe un nivel mai elevat. Iată arta adevărată, obiectivă.” (Uspensky, Fragmente dintr-o Învățătură Necunoscută, Editura RAM, 1995, paginile 24-25)
Întrebat dacă mai există opere de artă obiective în zilele noastre, Gurdjieff a amintit de Marele Sfinx egiptean, anumite opere arhitectonice cunoscute, anumite statui ale divinităților și „încă multe altele.”
Probabil mai la îndemână pentru noi, exemple de artă obiectivă se găsesc în operele lui Brâncuși:
Coloana Infinitului, Poarta Sărutului, Masa Tăcerii etc.
Gurdjieff spune că „În arta veritabilă, din contra, nimic nu este accidental, totul este matematic.” Muzica este matematică, cu toate acestea nu toată muzica modernă, deși absolut precisă și construită matematic, uneori exagerat de „curat” matematic, este „artă veritabilă.”
La fel, multe lucrări de artă plastică sunt perfect geometrice și proiectate la milimetru, însă nici ele nu toate reprezintă „artă veritabilă.”
Cred că „veritabilitatea” ține nu atât de formă, armonie și proporțiile perfect matematice, cât de fond, adică de conștiință sau, ca să fiu mai explicit, de „intenționalitate.”
Nu vârsta te face sau nu mai înțelept, ci cunoștințele și experiența acumulată și cum acestea sunt transpuse în realitate.
Astfel, poți exprima anumite emoții sau gânduri într-un mod direct, instinctiv și nefiltrat, sau le poți exprima în mod subtil, trecut prin „filtrul” spiritual, astfel făcându-se delimitarea dintre inconștient și conștient – exoteric și esoteric.
Când l-am descoperit pe Gurdjieff prin intermediul lui Uspensky, am înțeles multe lucruri care până atunci mi-au fost inaccesibile și am trecut de un prag de al cărei existență nici nu eram conștient.
Însă nu tot ceea ce a susținut Gurdjieff am acceptat pe nemestecate și necondiționat. Cum am arătat mai devreme, nu neapărat formulele matematice fac diferența sau, mai exact spus, nu doar ele. Nimeni nu cunoaște tot și nimeni nu este infailibil. Nu întâmplător cartea lui Uspensky se numește „Fragmente dintr-o învățătură…”
Am plecat de la o discuție despre muzică.
Ar fi nedrept să nu amintesc măcar în trecere de „Musica universalis,” „Muzică Universală,” sau „Muzica Sferelor” a lui Pitagora.
Pitagora a identificat faptul că înălțimea unei note muzicale este invers proporțională cu lungimea coardei care o produce și că intervalele dintre frecvențele sonore armonioase formează raporturi numerice simple. El a propus că Soarele, Luna și planetele emit toate propriul zumzet unic, bazat pe revoluția lor orbitală, și calitatea vieții pe Pământ reflectă tenorul sunetelor cerești, care sunt fizic imperceptibile pentru urechea umană. Ulterior, Platon a descris astronomia și muzica ca fiind studii „înfrățite.”
Departe de mine de a pretinde că stăpânesc teoriile lui Pitagora, m-a fascinat ideea că există o corelare între astre și notele muzicale, și mergând pe fir mai departe, între sunete și culori. Există o dimensiune „ascunsă” – esoterică – unde frecvențele pot fi convertite din sunete în culori și totul poate fi armonizat. Arta nu mai este o simplă metodă de expresie creativă ci poate deveni un instrument de canalizare a unor energii universale. Astfel, arta poate distruge sau vindeca.
Mi-am propus ca în fiecare zi de sâmbătă să pictez sau să cânt. Am un mic colț amenajat pentru pictură și am câteva instrumente și o serie de aplicații cu care pot compune și genera sunete. Însă nu trăim într-o lume ideală și nu mereu am răgazul să mă „odihnesc” (activ) sâmbăta. Apoi, există și această dilemă: ce fel de artă să creez, instinctivă sau spirituală?
Această perspectivă mi-a schimbat nu doar modul în care abordez procesul de creație, dar și pe cel de percepție. Privesc arta cu alți ochi și ascult muzica cu alte urechi.
Mă puteți găsi și pe Contribee.com
