Helloween, Forbidden, All That Remains, Chiodos, Escape The Fate, Kylesa şi Legen Beltza (2010)

Îmi vine să mă bag la somn şi să mă trezesc după 21 decembrie 2012 (XXI-XII-MMXII). Poate odată cu calendarul maiaş se termină şi cu criza, cu băse, boc, udre şi jeffrey franks. Nu ştiu ce-i cu nebuneala asta, cum îi zice bre? Halloween. Păi ce rost are să ne extra-costumăm în noaptea de 31 octombrie – că 31 a picat duminică, s-au mutat petrecerile cu o seară înainte din evidente motive comerciale – când zi de zi trăim într-un bal mascat perpetuu?
Cine încă nu s-a speriat de pomeniţii vampiri moderni, o va face oricum lunile următoare şi cine nu moare instantaneu de infarct, are mari şanse să-ngheţe în casă de… foame. Cristina Anghel a rezistat 70 de zile (!), însă protestul ei n-a produs nici o reacţie din partea autorităţilor…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=yOAl0enE7kI]

Am turnat în „malaxorul de Metale” Helloween, Forbidden, All That Remains, Chiodos, Escape The Fate, Kylesa  şi Legen Beltza şi am produs acest (pseudo) playlist: „Halloween Aftershock”, disecţia ultimelor albume produse de aceştia. 7 păcate, 7 păcătoşi, 7 mini-recenzii, nume vechi şi prezenţe noi ce merită reţinute. Bagă mare!

Helloween – 7 Sinners (2010)

Helloween au debutat în 1984 pe compilaţia „Death Metal” al celor din Noise Records alături de Hellhammer, Running Wild şi Dark Avenger.
Momentul de glorie a venit cu cooptarea solistului Michael Kiske şi cele două prime părţi al seriei „Keeper of the Seven Keys” (1987-1988). Mai ales prima parte este un clasic Heavy Metal cu inflexiuni Progresive, trupa a influenţat o serie de formaţii şi mai multe generaţii ce au urmat, de la Edguy la HammerFall.
Declinul începe după plecarea chitaristului Kai Hansen care înfiinţează trupa Gamma Ray, albumele Helloween „Pink Bubbles Go Ape” (1991) şi „Chameleon” (1993) iau o direcţie tot mai comercială şi în final părăseşte trupa şi Michael Kiske.
Este adus Andreas “Andi” Deris din trupa considerată la acel moment rivala nr. 1: Pink Cream 69. Cu „Master of the Rings” din 1994 trupa revine la sonorităţile şi la abordările mai incisive, însă anii ’90 au fost marcaţi de supremaţia Grunge, „bătrânul” Heavy Metal nu s-a mai bucurat de aceeaşi popularitate cum nici Helloween n-a mai avut aceeaşi strălucire chiar dacă a furnizat câteva albume absolut corecte.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=c1KfDkPmB-8]

Precedentul album, „Gambling with the Devil” a fost lansat în 2007, anul trecut au umplut golul cu o compilaţie aniversară ce conţinea 12 piese: „Unarmed – Best of 25th Anniversary”.
Băieţii – Andi Deris – Voce; Michael Weikath şi Sascha Gerstner – chitare, voce; basistul Markus Grosskopf şi bateristul Daniel Löble – au produs 13 piese şi bonusul „I’m Free”.
Coperta este inspirată de seria filmelor „Saw”, Helloween au inserat în sound şi abordare mici elemente moderne însă în esenţă au rămas fideli schemelor clasice Heavy Metal, materialul nu sună rău, dar este totuşi o colecţie de clişee destul de predictibile.

Forbidden – Omega Wave (2010)

Cu toate că prin gaşcă s-au învârtit nume sonore ca Robb Flynn sau Paul Bostaph, Forbidden au rămas la statutul de „aproape faimoşi”.
Înfiinţaţi de bateristul Jim Pittman şi chitaristul Robb Flynn sub titulatura Forbidden Evil la începutul anilor ’80, singurii supravieţuitori constanţi din gaşcă sunt vocalul Russ Anderson, basistul Matt Camacho şi chitaristul Craig Locicero. Robb Flynn părăseşte grupul înaintea albumului de debut şi înfiinţează Vio-lence ca mai apoi să devină faimos cu Machine Head. Este înlocuit de Glen Alvelais care va colabora ulterior şi cu Testament.
Numele formaţiei este scurtat la Forbidden şi în 1988 este lansat albumul de debut „Forbidden Evil”.
„Twisted into Form” este scos în 1990, este cooptat chitaristul Tim Calvert ca înlocuitor pentru Glen Alvelais şi acesta rămâne-n trupă pentru încă două albume „Distortion” (1994) şi „Green” (1997) după care pleacă în Nevermore.
Trupa intră într-o pauză prelungită, se reunesc în 2001 sub titulatura Forbidden Evil pentru concertul Thrash of the Titans, adunare de fonduri în beneficiul lui Chuck Billy (Testament) după care pauza se prelungeşte până în 2007.
Nuclear Blast îi curtează cam din 2008 şi finalmente anul acesta a fost lansat noul material „Omega Wave” după o tăcere prelungită de 13 ani.
Alături de Russ Anderson, Matt Camacho şi Craig Locicero în formula actuală îi mai avem pe chitaristul Steve Smyth (ex- Nevermore, Testament, Dragonlord, Vicious Rumors) şi bateristul Mark Hernandez.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=bpyZHXzChfU]

Craig Locicero explică semnificaţia titlului în unda negativă care pare să fi copleşit omenirea, ne aflăm într-un impas profund şi nimeni nu ştie încotro să o apuce.
Cele 12 piese proaspete au la bază un fundament solid de Thrash Metal tradiţional, dar revigorant este faptul că au introdus şi numeroase elemente noi, sonorităţi progresive a la Nevermore, Russ Anderson este un solist cu potenţial, are o voce puternică şi îi ies în egală măsură pasajele ţipate şi hârâielile, cât şi linii melodice ce dau culoare şi dinamică pieselor. Pasaje brutale şi construcţii tehnice complexe se succed cu ingeniozitate, discul are dinamică, riff-uri groase şi teme interesante, nu este deloc monoton şi au evitat şi senzaţia de înşirare de clişee chiar dacă multe elemente sună familiar, amintesc de Testament, Exodus şi în general de epoca de glorie a genului.
Este un produs bine lucrat şi absolut corect, o adevărată delicateţe pentru nostalgici şi o mostră de Metal adevărat pentru generaţiile noi crescute cu înlocuitoarele artificiale ale Metal-ului.

All That Remains – …For We Are Many (2010)

Americanii din All That Remains s-au înfiinţat în 1998, singurii supravieţuitori din formula originală fiind solistul Philip Labonte şi chitaristul Oli Herbert.
„…For We Are Many” este al cincilea lor album de studio, până în prezent au vândut peste jumătate de milion de CD-uri, un rezultat impresionant pentru sonorităţile brutale abordate.
Termenul Metalcore reprezintă o abordare de fuziune între genuri de Metal Extreme cum ar fi Death Metal-ul şi abordările Hardcore Punk ce adaugă note, pasaje mai melodioase. Aceste etichete au apărut predominant să înlocuiască termenul Emo devenit tot mai mult ţinta comentariilor usturătoare, dar şi ca necesitate de a definii acest amestec între elemente brutale şi pasaje melodice tot mai la modă.
Problema mea – e doar un fel de a spune – cu acest amestec este că secvenţele melodice, predominant refrenele au un gust ameţitor de Pop, Pop ce-i drept susţinut de cele mai multe ori de chitare şi riff-uri, dar în esenţă tot Pop… Şi chiar dacă nu mereu este aşa, sau nu chiar evident, e OK când una, zece sau o sută de trupe fac asta, însă când trilioane de găşti aplică aceeaşi reţetă, treaba inevitabil devine un clişeu plictisitor, totul pare făcut pentru a străpunge cât mai sus clasamentul Billboard.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=GG9qlKEyV4E]

Şi „…For We Are Many” a debutat direct pe poziţia 10 în US Billboard 200, cele 12 piese noi mai păstrează ceva din sonorităţile cu rădăcini Death Metal, dar predominante sunt fazele cu iz Heavy Metal şi abordările mai melodice. În esenţă nu-i rău ce fac băieţii din All That Remains, doar că pare o ciungă re-mestecată de prea multe ori şi de prea mulţi în ultimii 4-5 ani. Unora le iese mai bine, altora mai prost, celor din All That Remains le reuşeşte destul de bine şi sunt convins că prinde schema la adolescenţi şi dacă am reduce muzica la cât de populari te face, probabil All That Remains sunt una din găştile de succes însă am dubii dacă peste 10 ani cineva îşi va mai amintii de ei sau dacă rămâne ceva în urma lor…

Chiodos – Illuminaudio (2010)

Chiodos sunt reprezentanţii noului val Post-Hardcore, au debutat în 2005 cu albumul „All’s Well That Ends Well” urmat de „Bone Palace Ballet” în 2007, material ce s-a bucurat de real succes dincolo de ocean, a intrat direct pe poziţia 5 în clasamentul Billboard 200 şi pe locul fruntaş în clasamentul albumelor independente.
Acest „Illuminaudio” este al treilea lor album de studio, primul disc fără solistul Craig Owens şi materialul pe care debutează noul sosit Brandon Bolmer ex- Yesterdays Rising.
De la înfiinţare au cântat intens live, au fost în turnee alături de nume sonore ca Armor for Sleep, Atreyu, Matchbook Romance, From First to Last, Every Time I Die, 3, 36 Crazyfists, Linkin Park, Coheed and Cambria, Nine Inch Nails, Alice in Chains, The Devil Wears Prada, Bad Religion, Silverstein, Saosin, Underoath, etc.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Xxi1RxLpxnM]

Sub această etichetă „Post-Hardcore” vine un întreg val de trupe tinere şi foarte interesante, şi Chiodos combină cu succes elementele brutale şi melodice marca Metalcore cu faze progresive, experimentale, în ciuda vârstei relativ fragede – erau în liceu când au pus bazele formaţiei – sunt instrumentişti desăvârşiţi şi muzica lor este extrem de complexă, presărată cu ruperi, răsturnări, schimbări ingenioase.
Clăparul Bradley Bell alăturat trupei în 2002 introduce pete de culoare în ansamblul destul de brutal şi incisiv, cele 47 de minute (12 piese) ale acestui „Illuminaudio” fiind un material extrem de intens şi promiţător, Chiodos fiind un nume cu siguranţă ce merită memorat.

Escape The Fate – Escape The Fate (2010)

Tot pe valul Post-Hardcore, tot din America şi tot cu trei albume la activ sunt şi Escape The Fate, un cvartet de puşti cu vârsta medie de 20 de ani, dar extrem de ambiţioşi.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=02Me9nPk5ro]

Escape The Fate au sonorităţi mai evidente de Hardcore, sunt prezente şi infuziile de Metalcore şi Metal Alternative, dar sunt mult mai direcţi, mai dintr-o bucată, se concentrează asupra ritmurilor intense, riff-urilor gălăgioase şi a temelor memorabile fie ele brutale sau melodice.
Intens acest material auto-intitulat, iniţial s-a vehiculat că pe material va fi invitat şi Mick Mars din Mötley Crüe, însă pe tracklist-ul final apare „doar” John 5, co-autor al piesei „Liars and Monsters”.
Băieţii au făcut risipă de energie, au fost în turnee cu Attack Attack!, Burn Halo, William Control, Black Tide, Hollywood Undead, Atreyu, Bullet For My Valentine, Drive A, etc iar noul disc a fost produs de Don Gilmore, cel care anterior a lucrat cu nume ca Linkin Park, Bullet For My Valentine, Hollywood Undead, etc.
Infuzia de sonorităţi Industrial Rock, incisivitatea Hardcore şi secvenţele melodice se îmbină perfect, este o muzică foarte energică şi dinamică, nu le lipsesc temele memorabile şi piese suspecte să cucerească clasamentele de specialitate, aproape fiecare piesă are potenţial, pe alocuri amintesc de Murderdolls şi cu siguranţă vor cucerii aprecierea unui public larg compus din tânăra generaţie.
Un disc excelent de la un capăt la altul!
Mulţi se grăbesc să pună mâna pe lopată, dar mereu vine o generaţie tânără care îi infirmă cu obrăznicia sănătoasă asociată vârstei, Metal-ul nu poate fi îngropat cu una, cu două.

Kylesa – Spiral Shadow (2010)

Interesant şi Metal-ul produs de aceşti Kylesa, tot gaşcă americană de la începutul anilor 2000, trupă formată pe structura găştii Damad prin cooptarea chitaristei Laura Pleasants care contribuie şi cu partituri vocale.
Au debutat în 2002 cu albumul auto-intitulat, acest „Spiral Shadows” este al cincilea lor produs şi vine după „Static Tensions”-ul lansat anul trecut.
O notă aparte constituie şi prezenţa a doi baterişti/percuţionişti,  din componenţa actuală fac parte: Phillip Cope – voce, chitară, Laura Pleasants – voce, chitară,  Corey Barhorst – bas, voce Carl McGinley – tobe, percuţii şi Tyler Newberry – tobe, percţii.
Urmează tradiţia unor Earth Crisis şi mai ales Neurosis, în muzica lor se îmbină elemente de Sludge Metal cu sonorităţi Psihedelice dar şi infuzii de Metal modern, Alternativ cu note Avant-Garde.
Muzica lor sună destul de apăsător, întunecat, dar conţine şi elemente dinamice ce aduc oarecare elemente Post-Hardcore incisive şi zgomotoase.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=VGFru8yyYIw]

Cele 11 piese sunt o călătorie contorsionată într-o lume relativ sumbră, rar se întrezăresc mici oaze mai luminoase, dar cu toate acestea materialul este suficient de dinamic şi presărat cu elemente melodice sau de forţă încât să captiveze, să se facă ascultat.
Nu-i un material uşor, chitare acordate sub ton apasă cu greutate, tobele sunt zgomotoase şi chiar şi când ritmurile sunt medii sau chiar lente, lovesc zgomotos, însă Kylesa degajă o atmosferă şi o energie ce are ceva primar, natural, uneori chiar mistic, merită ascultaţi, parcurşi, sunt o pată aparte – de breşă ce-i drept – în oferta tot mai masivă de produse cu etichetă Metalică. Sau pseudo Metalică.

Legen Beltza – Need To Suffer (2010)

Înfiinţaţi cu mai bine de zece ani în urmă în regiunea Bască a Spaniei, Legen Beltza sunt reprezentanţii Thrash-ului tradiţional, muzica lor aliniază elemente familiare fanilor Exodus şi Testament, poartă semnătura sonorităţilor clasice Bay Area.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=hdvo1PP8nqE]

Pornit ca o distracţie şi un hobby, lucrurile au devenit serioase odată cu implicarea casei de discuri americane Crash Music şi lansarea primului material „Insanity” în 2003 după un demo auto-finanţat în 1999 şi un album – „Istorio Triste Bat” – scos în 2001 de spaniolii de la Iz Rock.
În 2006 belgienii de la Mausoleum Records lansează sub egida lor albumul „Dimension Of Pain” acum revin cu acest „Need To Suffer” şi 10 piese noi, dar cu aceeaşi aromă clasică, un Thrash rapid, incisiv, fără compromisuri.
Nu aduc nimic nou la sonorităţile şi formulele tradiţionale, dar fac o treabă pe cinste, nostalgicii acelor vremuri cu siguranţă vor aprecia şi acest album.