Charles Lloyd Quartet – Mirror (2010)

La începutul anilor ’90 l-am cunoscut şi m-am împrietenit cu Romi, unul din marii melomani şi colecţionari de discuri din Braşov. Romi vreme de vre-o 10 ani nu mai ascultase Rock, ci exclusiv Jazz şi când ne-am întâlnit l-am reintrodus să zic aşa în muzica Rock, i-am redeschis apetitul cu o tonă de trupe de la Soundgarden la Living Colour şi Faith No More, de la Ministry şi Nine Inch Nails la VoiVod, de la Tool şi Primus la Kyuss şi Clawfinger, de la Sepultura la Life Of Agony sau Rollins Band. La vremea aceea avem şi eu o colecţie de câteva mii de casete, deh, era vremea casetelor predominant poloneze, nebunia CD-urilor a început cu câţiva ani mai târziu şi mp3-urile încă erau departe.
Mi-am amintit de Romi şi de ce-mi povestea la o cafea sau un pahar de vin, respectiv că-n anii ’80 Rock-ul – generic vorbind – i s-a părut plafonat şi tot mai fad, de aceea s-a reorientat spre Jazz, o muzică mai vie şi mai creativă. Coliziunea noastră a fost ambivalentă, prin Romi l-am descoperit pe Miles Davis, pe Jan Garbarek, pe Keith Jarrett, Jhon Coltrain, McCoy Tyner,Charlie Parker, Egberto Gismonti, Morphine, Dunkelziffer, etc. Am profitat unul de celălalt şi ne-am lărgit orizonturile, ne-am îmbogăţit amândoi spiritual, sufleteşte.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Fn0xsx7r108]

Citeam deunăzi pe Moon Media o treabă: „Mai nou, de 1-2 ani a apărut “moda” cu site-urile de cronici de albume, precum http://brushvox.wordpress.com/ sau http://ciprianmetal.blogspot.com/ ”. Moda nu e modă şi asta evidenţiază şi faptul că l-au scris cu ghilimelele de rigoare, muzica care nu ţine de mainstream şi de ciunga populară – fie ea şi Metal – n-are cine ştie ce audienţă şi nu face trafic, „moda” blogurilor muzicale denotă eventual pasiune sau nebunie şi implică muncă şi timp nu neapărat pierdut, dar sacrificat. Nu mă dau eu specialistu’ lu’ peşte prăjit, dar totuşi afirm că am ceva-ceva cultură muzicală, adică ştiu că Rachmaninoff (aka. Rachmaninov) a fost pianist, compozitor şi dirijor şi nu e o marcă de ţigări (Davidoff), datorită mamei mele ascult muzică de 40 de ani şi în ultimele două decenii am „făcut” la rândul meu, bună-rea, ceva-ceva muzică, adică nu-s chiar cu pluta şi nici ultimul venit. Iar cu blogul… fac ceea ce mereu am făcut, am împărţit, dat mai departe din muzica pe care am savurat-o sau… consumat-o.
Şi ajung înapoi la Romi, ce a simţit el în anii ’80, resimt eu acum, muzica a devenit tot mai fadă, predictibilă, digitalismul, lucrul cu formule standard, loop-uri şi pattern-uri s-a transferat şi-n muzica ne-digitală, muzica e tot mai puţin o formă de exprimare inspirată, ci s-a transformat într-un mijloc de expunere şi un produs cu ţintă precisă. Şi asta nu doar în Rock – iar vorbind la modul absolut general -, ci în mai toată muzica contemporană.
Am „la sertar” vreo 350 de albume de anul acesta despre care încă n-am scris şi despre multe din ele cu siguranţă nici n-am să o fac fiindcă prea multe n-ar fi de spus. Şi printre ele sunt şi multe nume consacrate, adulate, găşti sau artişti care continuă să facă vânzări, să producă… bani.
Pe de altă parte totuşi nu contest că şi anul 2010 a produs câteva surprize plăcute, am ascultat câteva materiale de excepţie, chiar dacă nu neapărat cele mai populare. Shining şi albumul „Blackjazz” rămâne în lista mea imbatabil, Android List cu „The Human Animal” a fost un disc aşteptat de mine şi n-a dezamăgit deloc, cum nici Rob Zombie, Helmet sau nume mai puţin sonore ca Melechesh, Absolace , Apollo 18 sau OK Go cu albumul „Of the Blue Colour of the Sky” un disc care la prima audiţie nu s-a lipit fără rezerve, dar în timp s-a dovedit a fi un material de excepţie şi multă vreme a fost cel mai ascultat disc din mp3 playerul meu. Tot atât de adevărat este şi faptul că pe de altă parte foarte multe discuri m-au dezamăgit profund… Dar încă n-a sosit vremea evaluării anului!
Sper că v-am plictisit. 😀

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=2eZNp909qUE]

Charles Lloyd s-a născut în data de 15 martie 1938 într-un oraş cu rezonanţă muzicală: Memphis. De mic – să zic aşa – a fost expus şi atras de Jazz, de la vârsta de 9 ani a luat lecţii de pian de la Phineas Newborn – un pianist de Jazz apreciat -, dar a ales instrumentele suflătoare, flautul şi mai cu seamă saxofonul (tenor).
A cântat alături de o serie de Bluesmani ca B. B. King, Howlin’ Wolf, Bobby “Blue” Bland şi alţii.
De la începutul anilor ’60 a cântat cu nume precum Gerald Wilson, Chico Hamilton, Gábor Szabó, Cannonball Adderley, Herbie Hancock, Ron Carter, Tony Williams, Keith Jarrett, Cecil McBee sau Jack DeJohnette.
În anii ’70 s-a alăturat celor din The Beach Boys.
Începând din 1964 a scos aproape 40 de albume solo, ultimul fiind acest „Mirror” lansat sub egida ECM şi care conţine 12 piese în maniera Post-Bop.
Un disc pulsiv, vibrant, un prilej bun să vă împrieteniţi cu Jazz-ul de calitate, dar deloc abstract, piese noi şi standarde sunt interpretate cu viaţă şi stil de acest veteran al muzicii.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=iqG0oZ2MFBs]