Discul următor sau press next

Meniu: Tarja, Stone Sour, Dagoba, Venetian Snares.
Depozitul meu de „prospături” muzicale seamănă tot mai mult cu o pungă de chipsuri. O pungă „mix”, amestecată cu chipsuri de tot felul, sărate, picante sau cu brânză, o pungă din care parcă cu cât ronţăi mai mult, se umple la loc. Numai zilele acestea am „achiziţionat” peste 40 de albume noi şi mai am un sertar cu aproape 300 de albume care-şi aşteaptă rândul la recenzie, toate discuri de anul acesta.
Cum spuneam şi zilele trecute, cam multe… „consumabile” după modelul pantofilor de înmormântare, de unică folosinţă.

Tarja – What Lies Beneath (2010)

Dacă eşti tocilar sau o grasă cu coşuri pe faţă, suferi de singurătate şi eşti exclus/exclusă de peste tot, ideea e să arăţi lumii că TU eşti altfel, ai un suflet sensibil, îţi pasă, citeşti Cioran şi asculţi muzică deosebită, „cultă”. Pentru „mofturi” de genul acesta s-a inventat Nightwish. Din punctul meu de vedere un mariaj nefericit între două „chestii” naşpa: Heavy Metal-ul de anii ’80 reîncălzit şi opereta. Le detest pe ambele în egală măsură şi alăturate rezultatul este parcă şi mai dizgraţios. Problemă de gusturi evident. Aşa zisul „neo-clasicism” ala Yngwie Malmsteen mi-a plăcut, primele trei discuri ale chitaristului suedez au avut conţinut, însă de aici până la infuzia de operă şi operetă-n Metal e parcă o cale – rătăcire – prea lungă sau cel puţin nefericită.
Pe mine nu m-a dat pe spate duduia asta nici ca femeie (arătare), nici ca artistă. Acum ştiu că sunt mulţi fani Nightwish şi se vor simţii profund jigniţi în sentimente, dar asta e.
Pe Tarja (numele ei complet Tarja Soile Susanna Turunen Cabuli) au concediat-o colegii în 2005, oficial din cauza implicării soţului acesteia în aspectele artistico-creative al trupei, neoficial fiindcă femeia le cam lua faţa şi băieţii se simţeau accesoriu la brâul domniţei, trupă de acompaniament. Aşa că au adus-o pe arhi-necunoscuta Anette Olzon iar Tarja s-a simţit obligată să ne dovedească că se descurcă şi fără numele devenit brand Nightwish.
În 2006 a debutat ca artistă solo cu albumul „Henkäys Ikuisuudesta”, urmat de „My Winter Storm” un an mai târziu şi acest al treilea disc, „What Lies Beneath” a fost lansat pe 31 august.
O colecţie de 11 piese, invitaţi de marcă: Joe Satriani în „Falling Awake”, Philip Labonte (ex-Shadows Fall, All That Remains) în „Dark Star”, bateristul Will Calhoun în „Crimson Deep” şi nemţii capela-Metal din Van Canto în „Anteroom of Death”.
Dacă ar fi să descriu în două vorbe noul material aş spune că sună ca Heavy Metal-ul tip Helloween din anii ’80 interpretat de o gaşcă tip Fight (la primul album), ceva infuzii a la H.I.M. – mai ales pe segmentul clape – şi cu Tarja şi trilurile ei de operă. Sunt momente, secvenţe mai bune, producţia este impecabilă, dar tot o adunătură de clişee este. Şi unde Metal-ul sună chiar bine – „In for a Kill”  de exemplu – Tarja face praf tot cu sofismele ei vocale.
Pe formate diferite există şi bonusuri, un astfel de track este cover-ul Whitesnake „Still Of the Night” pe care instrumental îl redau extrem de incisiv, dar Tarja – încă o dată – strică piesa.

Tarja Turunen – Site Oficial
Tarja Turunen – Pagină MySpace

Stone Sour – Audio Secrecy (2010)

Nu ştiu de ce, dar tot îmi vine să le spun Sour Girls… O fi muzica? 😆
Nu mi-aş fi imaginat niciodată un tip ca Corey Taylor (Slipknot) cântând balade acustice inodore… Şi primele două albume Stone Sour – „Stone Sour” (2002) şi „Come What(ever) May” (2006) – conţin strict muzică de „fetiţe”.
Moartea basistului Paul Gray a dat peste cap treburile-n Slipknot, Jonas Jordison şi-a reactivat cu succes proiectul Murderdolls şi astfel şi Corey s-a concentrat asupra noului material Stone Sour.
Recunosc, am pornit discul cu multă neîncredere, numai de lălăieli şi plânsete acustice n-avem nici o poftă. Surprinzător discul sună mult mai în forţă, intro-ul instrumental şi primele 4 piese sunt un Metal Alternativ mult mai incisiv decât cu ce ne adormeau pe discurile anterioare Stone Sour şi prima lălăială vine doar la a 5-a piesă „Dying”.
Rămân departe de intensitatea şi creativitatea de care au dat dovadă Slipknot, dar totuşi acest „Audio Secrecy” este de departe cel mai bun produs Stone Sour. Elemente Post-Grunge şi note de Metal Alternativ se amestecă organic, sunt momente care amintesc de Stone Temple Pilots, altele de Soundgarden-ul din era „Badmotorfinger”, sunt secvenţe unde cele două tendinţe se suprapun, sunt combinate şi alte ori chiar devin ceva mai incisivi, brutali, Corey mai dă drumul şi la câte o hârâială sau urlet.
Un moment colorat şi incitat este „Let’s Be Honest”, dar pasaje, secvenţe inspirate sunt presărate peste tot şi discul predominant este unul Rock/Metal modern, dinamic.
Pentru cei care au fost emoţionaţi de primele două albume, Corey a strecurat amintitul „Dying”, „Hesitate”, „Imperfect” şi „Miracles”, în rest „băieţii” se pot bucura de amintitul „Let’s Be Honest”, „Nylon 6/6″, „The Bitter End”, „Mission Statement”  şi „Digital (Did You Tell)”.
Aş spune că este un început, parcă mai vine şi Corey „de acasă”.

Stone Sour – Site Oficial
Stone Sour – Pagină MySpace

Dagoba – Poseidon (2010)

Dagoba sunt o trupă franceză activă din 2000 şi „Poseidon” este al patrulea lor album. Gaşca s-a format în jurul solistului Shawter, la ora actuală făcând parte din trupă chitaristul Izakar, basistul Werther şi bateristul Frank Costanza.
În esenţă abordează un Groove Metal care inevitabil aminteşte de Pantera, dar sunt ceva mai coloraţi de atât, au infuzii Industrial după tipare Fear Factory şi adună elemente de la Metal-ul Progresiv până la Death Metal.
N-am ascultat albumele lor anterioare – „Dagoba” (2003), „What Hell Is About” (2006) şi „Face The Colossus” (2008) – dar cele 12 piese ale acestui „Poseidon” sună destul de convingător, au potenţial.
Amestecul elementelor de Metal brutal şi Industrial susţinut de clape şi efecte este foarte bine făcut şi echilibrat, nu se anihilează, ci se completează perfect, muzica este dinamică şi incisivă, tot discul are un ritm bun şi o construcţie eficientă şi se remarcă şi câteva piese de impact: „Black Smokers (752 Farenheit)”, „Degree Zero”, „Columnae”.
Merită măcar ascultaţi, nu-s cu nimic mai prejos ca Mnemic de exemplu şi chiar dacă nu inventează nimic nou, fac foarte bine ceea ce fac.

Dagoba – Site Oficial
Dagoba – Pagină MySpace

Venetian Snares – My So-Called Life (2010)

Sub titulatura Venetian Snares activează muzicianul canadian Aaron Funk (născut pe 11 ianuarie 1975), un artist extrem de prolific, activ din 1992 şi având ani în care a lansat şi 8 albume. Cantitatea nu presupune şi calitate obligatoriu şi sincer, experimentele Noise, Glitchcore, Breakcore şi IDM ale lui Funk în unele momente mă depăşesc, dar indiscutabil Venetian Snares are şi momente interesante, incisive, are ritmuri percutante şi uneori momente (aproape) muzicale.
Funk în ultimii ani a renunţat treptat la extravaganţe şi experimentele uneori aproape indigerabile pentru un ascultător domestic – nedrogat? – şi muzica sa a devenit ceva mai organică, mai cursivă, mai… consumabilă.
Noul material este construit pe ritmuri incisive moderne, Breakbeat  şi Breakcore, dar Funk a inserat şi ceva mai multe secvenţe ambientale, teme muzicale sau „pad”-uri de sintetizator ce colorează construcţiile ritmice, uneori aminteşte de experimentele timpurii ale lui Moby , vocile manipulate, filtrate şi pitchshift-uite, dar şi unele construcţii trimit înapoi la primele materiale The Prodigy (de exemplu „Who Wants Cake?” sau „Welfare Wednesday” vs. „Out Of Space” de pe albumul de debut „Experience” al britanicilor).
Sunt câteva piese chiar de ascultat – „Posers And Camera Phones”, „Aaron2”, „Who Wants Cake?”,  „Goodbye9/Hello10”, „Sound Burglar” şi piesa de titlu, „sentimentala” „My So-Called Life” un „trip” experimental de peste 6 minute surprinzător de ambientală şi muzicală.
Este probabil cel mai coerent şi pregnant album Venetian Snares, o continuare firească al albumului anterior „Filth” din 2009 şi chiar dacă muzica lui Funk rămâne una de breşă, exclusivistă şi mai potrivită consumului într-un club decât pentru audiţie domestică, noul său disc este un material ascultabil, ba, chiar recomandat celor cu puţin simţ explorator în cele auditive. L-am ascultat şi reascultat şi mi-a plăcut tot mai mult. Şi jur! am consumat numai sana şi cafea! O fi o combinaţie “letală”…. 😛

Venetian Snares – Site Oficial