Accept – Blood Of The Nations (2010)

În anii ’80 erau la modă compilaţiile Heavy Metal mai ales cele scoase de case de discuri germane. Pe o astfel de compilaţie i-am cunoscut pe Accept cu uraganicul „Fast As A Shark” extras de pe albumul „Restless and Wild” din 1982 – pare că a trecut o eternitate de atunci! – şi ulterior am pus mâna şi pe vinilul „Balls to the Wall” (1983), un disc clasic care la aceea vreme s-a lipit de pick-up-ul meu.
„Metal Heart”-ul din 1985 în ciuda faptului că a fost larg aclamat nu m-a mai marcat atât de mult, mai mult mi-a plăcut următorul album, „Russian Roulette” din 1986, un alt disc pe care l-am avut pe vinil şi l-am ascultat până a pârâit.
Peter Baltes (bas) şi Wolf Hoffmann (chitară) au devenit tot mai interesaţi de scena şi piaţa americană petrecând tot mai mult timp în State şi departe de Germania şi restul formaţiei şi astfel, inevitabil s-a produs ruptara în urma căreia solistul Udo Dirkschneider şi-a format propriul grup denumit U.D.O. şi-n 1987 lansează şi primul său album „Animal House”.
Accept revin cu solistul american David Reece (ex-Dare Force) şi albumul „Eat the Heat” în 1989, disc de pe care merită pomenită piesa „Generation Clash”. Lucrurile însă n-au mers prea bine pentru trupă şi la sfârşitul anului anulează turneul şi trupa îşi suspendă activitatea.
După discuţii prelungite cu Udo, părţile cad de acord pentru o reuniune în formula originală şi în 1993 este scos noul disc „Objection Overruled”, urmat de „Death Row” în 1994 şi de „Predator” în 1996. Trupa însă părea tot mai obosită şi Udo decide să părăsească din nou formaţia.
În 2005 trupa a cântat câteva spectacole împreună în formula clasică, dar Udo a declarat ferm că nu se pune problema să lucreze la piese noi împreună fiindcă în aprecierea s-a mai mult ar strica decât ar putea adăuga la ceea ce au creat deja împreună şi sincer, cred că aici Udo a avut mare dreptate.
Însă-n 2009 au apărut zvonurile despre un nou album Accept şi pentru a doua oară în istoria trupei pentru Udo s-a găsit un înlocuitor în persoana lui Mark Tornillo (ex- TT Quick).
N-am aplecat urechile la cele povestite de cei care au văzut noul Accept la Sonisphere, dar recunosc, m-am apropriat cu rezerve de „Blood of the Nations”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=BqHnFK8PK20]

Ştiu, de 10-15 ani există un puternic val retro pe segmentul Heavy, o serie de trupe – mai ales din zona nordică, dar şi cea germană – se bucură de un succes semnificativ abordând în mod aproape tradiţional Metal-ul anilor ’80. Sunt mii de copii Helloween, Priest, Maiden, Manowar, unele mai inspirate, alte – majoritatea – dor simple imitaţii. Rar am răgaz şi cu atât mai puţin sufăr de nostalgii să ascult discuri de acum 2-3 decenii când zilnic apar zeci de discuri noi şi curiozitatea, setea mă împinge să ascult, să sap în ele după ceva nou, incitant chiar dacă de multe ori incursiunile se dovedesc dezamăgitoare. Dar să revin!
Accept mereu mi-au sunat ca răspunsul teuton la Judas Priest, este suficient să asculţi şi să vezi clipul la „Balls to the Wall”, însă Accept au avut „balls” – boaşe . N-au fost o copie, un duplicat tipizat, au avut faţa, strălucirea lor.
Noul sosit Mark Tornillo are ingrata sarcină să convingă fanii că-şi merită microfonul – şi „greaua moştenire” 😆 – de la Udo şi în ciuda scepticismului meu asumat, Mark se dovedeşte o voce puternică, clasică aş spune de Heavy Metal, are hârâiala lui Udo şi forţa necesară să facă faţă provocării.
Ascultând cele 12 piese aliniate Accept ne trimit înapoi în anii ’80 la abordarea şi sonorităţile de atunci, acest „Blood of the Nations” cu siguranţă făcea furori în acea eră şi probabil nostalgicilor şi proaspăt metalizaţilor adolescenţi rezervă momente de satisfacţie. Este un album absolut clasic atât ca structură cât şi conţinut, chiar şi sunetul este cel tradiţional, ce-i drept curăţat bine şi mult mai amplu, mai pregnant. Producătorul englez Andy Sneap (chitaristul formaţiei Sabbat) şi producător la un şir lung de discuri ale unor nume consacrate de la Arch Enemy, Blaze Bayley, Cathedral, Exodus, Megadeth, Nevermore  la Cradle of Filth, English Dogs, Machine Head, etc – a făcut treabă bună şi de această dată.
Piesele sunt atât de clasice încât par cunoscute. Nu-i un material rău, e un disc clasic şi retro şi cei care au apetit pentru astfel de experienţe poate fi mană cerească. Altfel, trezeşte doar amintiri în cei care le au…
N-am mai ascultat Accept de ani de zile – zeci de ani cred -, a fost un derapaj sonor plăcut de la cotidian, un fel de capsulă a timpului, parcă am dezgropat un disc rătăcit pe undeva acum aproape 30 de ani. Cum se spune: oldies but goldies. Însă nu tot ce a fost îngropat trebuie şi dezgropat. Parcă Udo de data aceasta a avut dreptate, cu toate că ce au reuşit să pună pe masă Accept de data aceasta este parcă mult mai bun ca tot ce au făcut după „Russian Rullete”.
Rămân însă cu ale mele….

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=tTeXBTStek0]