Cathedral – The Guessing Game (2010)

„dacă aceasta este realitatea, vâră-ţi-o…
eu mă duc să pictez ceva în beznă…”

Au trecut 19 ani, dar parcă ieri am ascultat „Forest of Equilibrium”, albumul de debut al proiectului Cathedral pus la cale de Lee Dorrian care tocmai părăsi-se Napalm Death-ul şi s-a combinat cu Garry ‘Gaz’ Jennings (ex-Acid Reign) şi Mark ‘Griff’ Griffiths (fost rodie al trupei Carcass). Între timp s-au vânturat mulţi prin trupă, alături de Dorrian a rămas doar Jennings…
Recunosc, la aceea vreme ascultam alte muzici, era momentul de glorie al Grunge-ului, descoperisem trupele Electro-Industriale, Doom/Stoner-ul produs de proaspăta gaşcă al lui Dorrian nu era printre preferatele mele, muzica lor era extrem de lentă, apăsătoare, aproape sinistră.
Ieri mă văicăram că nimic din ce am ascultat din produsele noi nu m-a convins, am „săpat” după noutăţi şi am găsit câteva discuri cel puţin interesante. Şi fiindcă tot suntem la „guessing game”, aţi ghicit, noul Cathedral este unul din discurile care m-au surprins în mod plăcut.
Într-un secol definit adesea ca fiind al vitezei, într-o lume aflată mereu în perpetuă grabă adesea nejustificată, Cathedral ne propun încă un material atipic, calcă frâna, ne atrag atenţia că putem câştiga sau pierde multe curse, dar cursa cu timpul o pierdem cu siguranţă.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=MkuDyv0fpxo]

Dincolo de paralelele la îndemână cu formaţiile care i-au inspirat, Black Sabbath, Saint Vitus, Candlemass, Dream Death, Pentagram, Pentagram şi the Obsessed, în muzica lor şi-au făcut loc şi influenţe Witchfinder General, Trouble, Hawkwind, dar şi muzică medievală, infuzii gen Jethro Tull, Metal-ul s-a amestecat organic cu psihedelism, cu anumite coloraturi Hippie din anii ’70.
Cele două discuri ce alcătuiesc acest „The Guessing Game” aliniază 13 piese consistente, majoritatea cu o durată ce sare de 7-8 minute şi ne introduc într-o lume parcă ascunsă, uitată de „omul nou”, de ignoranţa şi aroganţa cu care ne trăim viaţa, mereu în goană, mereu în căutarea a ceva nou.
Cathedral au un atu important: creează atmosferă.
După intro-ul „Immaculate Misconception”, cele peste 8 minute ale piesei „Funeral Of Dreams” amestecă momentele construite pe riff-urile solide cu pasaje aerisite cu iz medieval, piesa astfel are dinamică, culoare, tonurile sumbre se amestecă cu cele armonioase, în ciuda întinderii piesei – şi în general al întregului album – nu intervine senzaţia de monotonie.
„Painting In The Dark” are un ritm aproape săltăreţ, basul pulsant şi riff-urile vânjoase sunt completate de un refren ce-l invocă pe Ozzy, este o compoziţie simplă, un Rock abordat direct, natural.
„Death Of An Anarchist” pleacă de la o temă acustică aerisită ca riff-urile să ne întoarcă la amintirile Black Sabbath şi atmosfera cu aprentă Gotică.
Piesa care dă titlul albumului, „The Guessing Game” are doar 3 minute, este o călătorie în atmosferă medievală cu coloraturi Rock şi Psihedelic întinse pe covorul de orgă şi intervenţiile cu iz de menuet. Un moment interesant şi tot odată senin.
„Edwige’s Eyes” revine la pregnanţa tonurilor grave, la chitarele acordate sub ton, la ritmul lent, dar echilibrat, bine aşezat în contextul general, la atmosfera sumbră în care Cathedral se dovedesc încă o dată meşteri de neîntrecut.
„Cats, Incense, Candles & Wine” este un alt moment surprinzător, abordarea degajată, cu note Blues este combinată cu pasaje mai serioase, mai de Rock însă tot în zona lentă ca apoi piesa să evolueze firesc printr-o trecere conferită frumos de bas într-un ritm mai alert, note de Jazz şi Psihedelic se amestecă fermecător, cele 6 minute sunt un dans plin de puls şi vibraţie.
„One Dimensional People” ne introduce în tonuri grav-zgomotoase în al doilea set de piese, este un Doom condimentat cu elemente şi sonorităţi moderne, sună foarte Heavy, foarte proaspăt ceea ce fac.
„The Casket Chasers” este o piesă „suspect” de rapidă pentru „bătrânii” Cathedral, are nerv şi atac Heavy, Dorrian hârâie şi cântă alternativ, mai ales la refren revine şi paralela Ozzy/Sabbath.
„Ghost Galleon” pleacă de la o temă de bas caldă, liniştită, tonul este agravat de fuzz apoi tobele şi chitara vin cu încă un ritm mai accentuat, vocea filtrată şi ea creează o atmosferă modernă, piesa are balans, pregnanţă, schimbările sunt bine aşezate, momentele mai alerte şi cele ceva mai lente se completează constructiv.
„The Running Man” revine la notele, tonurile mai tradiţionale, construcţia este mai lentă, apăsătoare, atmosfera misterioasă, întunecată este redată cu precizia cu care lovesc chitarele, covorul de orgă sună ca o invocaţie, anii ’70 par să fi fost ieri.
„Requiem For The Voiceless” se întinde pe aproape 10 minute, notele sumbre (şi lente) din recviemul din titlu se regăsesc impunător (şi) în această invocare a Black Sabbath-ului de pe primul album.
Finalul, „Journeys Into Jade” revine la ritmurile mai alerte, basul mârâie, chitara aduce aceleaşi riff-uri simple şi „făţoase”, Dorrian analizează ultimii 20 de ani de activitate, dar priveşte înainte.

Un disc surprinzător de colorat, foarte viu, electrizant şi captivant, un material de clasă, tot respectul!

Situl oficial este în construcţie, vizita-ţi pagina MySpace