(Drop Dead Gorgeous sună glam… sună roz, sună aiurea. Ei, lucrurile nu stau deloc aşa, trupa Drop Dead, Gorgeous sunt extrem de Heavy şi mai puţin… Hot. Dacă Paramore îţi amintesc mai mult de New Kids On The Block decât de o trupă Rock, Drop Dead, Gorgeous îţi rup capul. 🙂 Garantat. )
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=yqmwbVSTGlg]
Inevitabil, fraza îmi aminteşte de trupa Republica şi piesa lor „Drop Dead Gorgeous” de pe albumul auto-intitulat din 1996.
Mulţi probabil îşi amintesc mai de grabă de filmul regizat de Michael Patrick Jann, o comedie neagră: „Drop Dead Gorgeous” din 1999.
Probabil mult mai puţini asociază numele cu trupa americană Drop Dead, Gorgeous.
Sunt etichetaţi Metalcore şi Post Hardcore, au pasaje caracteristice genului Emo şi Screamo, dar sunt definitiv mult mai brutali, au pasaje cu sonorităţi Death şi infuzii de Industrial Metal, combină cursiv momentele melodioase cu pasajele de măcel.
Avem de a face cu o tânără generaţie de trupe, băieţi (şi fete! 😀 ) crescuţi/crescute cu Rock-ul, Metal-ul de la sfârşitul anilor ’90, începutul anilor 2000, generaţia post Grunge, post Nu Metal, post Emo. Este o generaţie care n-a crescut nici pe Black Flag, nici pe Fugazi, o generaţie pentru care încet-încet Ozzy reprezintă doar un bătrânel senil care se face de râs pe MTV într-un pseudo reality-family sitcon şi primele lor amintiri de la un concert nu sunt legate de Slayer sau Metallica ci probabil de Korn, Static-X sau Linkin Park. Nu, nu este nimic rău în asta, dar este realitatea pe care nu avem cum să o ignorăm. Şi n-am pomenit degeaba de Static-X şi Linkin Park, abordările, sonorităţile ambelor formaţii se regăsesc în muzica celor din Drop Dead, Gorgeous. Cu toate acestea vocalul Danny “Stills” Stillman afirmă că a crescut cu trupele anilor ’90: Nirvana, Oasis, Smashing Pumpkins şi Third Eye Blind şi ceva-ceva din alura lui Kurt Cobain se regăseşte-n el, clipul la „Two Birds, One Stone” aminteşte de clasicul „Smells Like Teen Spirits” (şi este cea mai comercială, cea mai moale şi probabil cea mai slabă piesă a trupei…).
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=qwhvAQoqNLs]
Multe informaţii de culise – să zic aşa – n-am găsit despre ei, site-ul lor este sub construcţie, nu este încă complet funcţional, pe pagina MySpace informaţiile se referă mai mult la noul material, n-am găsit o biografie explicită. Dar din clip, fotografii şi ce am mai citit, am înţeles că sunt foarte tineri – şi-au întrerupt/scurtat primul turneu (în 2006) pentru a se întoarce în băncile şcolii, a-şi termina liceul, dar cu toate acestea au cântat destul de susţinut alături de trupe ca: The Devil Wears Prada, Dance Gavin Dance, At The Throne of Judgment, Aiden, Still Remains, Alesana, Idiot Pilot, The Number Twelve Looks Like You, Escape the Fate, I Set My Friends On Fire, Fear Before, He Is Legend, Before Their Eyes, And Then There Were None, Eyes Set To Kill, Blessthefall, Finch, etc.
Discografie:
2006 – Be Mine, Valentine (EP)
2006 – In Vogue
2007 – Worse Than a Fairy Tale
2009 – The Hot N’ Heavy
Dacă EP-ul de debut suna mai brutal, are amprente Korn şi Static-X, pe noul material momentele brutale şi cele melodice sunt mai intercalate, s-a creat un echilibru între cele două abordări, sunt pasaje care amintesc mai clar de Linkin Park, însă trupa este mult mai intensă, mai incisivă şi mai Metal decât trupa din California, chitara brutală şi vocea agresivă au rămas latura dominantă a trupei.
„Killing A Classic” începe direct brutal şi zgomotos. Devenise un clişeu construcţia cu început „clean” şi refren brutal, tot aşteptam când o să vină cineva să inverseze fazele. Strofele sunt brutale, Danny Stillman urlă şi grohăie, pasajele de legătură, refrenul este mai moale, mai melodios şi pe lângă chitara gravă, cu ton Nu Metal, introduc şi covorul de sintetizatoare.
„Southern Lovin’ (Belle of the Ball)” începe disonant, filtrat şi cu track-urile defazate, apoi piesa explodează, reţeta se repetă oarecum, refrenul este melodios, strofele brutale, chitara lui Jacob Belcher are greutate, riff-urile au forţă şi gravitate.
„Beat the Devil Out of It” amestecă aceleaşi riff-uri grave cu clapele, se creează un oarecare haos, temele au o amprentă de nebunie, unele pasaje amintesc de Pantera, altele de Korn, la asta clapele, sintetizatoarele adaugă o coloratură interesantă.
Single-ul de promovare, „Two Birds, One Stone” este una din piesele mai cuminţi, probabil din acest motiv a şi fost aleasă, este mai melodioasă, chiar şi momentele mai agresive sunt temperate, poate ajută trupa să prindă difuzări, însă nu-i o piesă care să-i reprezinte.
„Sue Simons! Watch Your Mouth” ne întoarce în atmosfera schizofrenică a la Korn, construcţia tensionată este intercalată cu un pasaj mai degajat, dar la fel de apăsător.
„Fame” combită tonalităţile Linkin Park cu incursiunile zgomotoase, riff-urile foarte intense se încadrează bine în sonorităţile mai electronice, pasajele mai lente sunt punctate de dubla riff-tobă mare cu 2 pedale, vocile dublate, corurile dau note interesante, însă uneori formulele sunt repetative, devin previzibile.
„(The) Internet Killed the Video Star” pare o temă care preocupă multă lume… lately. Piesa nu se diferenţiază de anterioarele, refrenul este dinamic, mai memorabil şi un pasaj mai moderat unde clapele dialoghează interesant cu chitara apoi un cor dă o întorsătură interesantă piesei.
„Can’t Fight Biology” aliniază aceeaşi combinaţie Korn/Linkin Park în care partea Korn este mai dominantă, un pasaj liniştit şi un refren mai melodios marchează şi-n această piesă interesant.
„There’s No Business Like Snow Business” reprezintă latura mai incisivă, mai agresivă a trupei, doar în refren Danny cântă ceva mai melodic, la finalul piesei avem încă un pasaj contorsionat ce se stinge tulburător.
„Interlude 1” este un intro plasat aproape de final de disc, un moment interesant, electronic şi jucat din butoane ce ne duce-n „Dirtier Than You Want to Know” încă o incursiune în tonurile sumbre marca Korn.
Finalul, „We’re Planning, God’s Laugh” este cea mai lungă şi interesantă piesă de pe disc cu cele peste 6 minute are ei. Aminteşte puţin de P.O.D. („Youth of the Nation”), tonul însă este mai grav, vocea distorsionată, Drop Dead, Gorgeous explorează apele tulburi în care se scaldă de cele mai multe ori şi Korn, tonurile sunt mult mai grave şi când clapele dau tonul ci nu chitara.
Putem asculta încă 10 ani „Peace Of Mind”-ul, „Master of Puppets”-ul sau „Burn My Eyes”-ul, nu le contest valoare, nici vorbă! însă vine un val nou de formaţii care încet-încet îşi face loc, ne plac sau nu ne plac, ele sunt tot mai prezente, se adresează unei noi generaţii de care ar fi incorect să nu ţinem cont. Este oarecum inexplicabil cum Rock-ul, un curent de revoltă şi teoretic avangardist, suferă de atât conservatorism… este dominat de atât de multe prejudecăţi.
După mai multe ascultări Drop Dead, Gorgeous par convingători, sunt foarte tineri şi cred că merită creditaţi. Este o lume destul de macabră, apăsătoare, uneori formulele pe care le folosesc sunt uşor repetitive, însă revin la faptul că sunt tineri, stăpânesc impecabil instrumentele şi ne putem aştepta la surprize (plăcute) de la ei pe viitor. Şi „The Hot N’ Heavy” chiar este un material intens şi interesant, e un punct de plecare solid, e drept: nu este o piatră de hotar ci doar un punct de plecare.