Sunt trupe care nici în ruptul capului n-am să înţeleg cum au ajuns celebre. De exemplu The Ting Tings. Şi mai sunt sute, poate mii de formaţii care nu că „n-au pornit nimic” („We Started Nothing”), dar ce au produs, nici măcar ton de sonerie pentru mobile nu este. Sunt chestii care devin obsedante, cel puţin pe mine mă obsedează tot mai insistent. Mult marketing, muzică zero. Este sfârşit de an, mă uitam ce am ascultat anul acesta, despre ce am apucat – avut chef – să scriu şi despre ce nu. Dar la asta am să revin separat.
Săpând în mormanul considerabil de „lăsate pe dinafară” m-am împiedicat şi de acest „Humbug” al celor din Arctic Monkeys.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=GF978AgLyaY&feature=fvw]
Trebuie să recunosc că scena britanică îmi este străină. Au fost vremuri când toată lumea vroia să fie Led Zeppelin, au fost vremuri când toată lumea vroia să fie mai rebelă ca Sex Pistols, a urmat era obscură a celor din Joy Division care şi-au lăsat amprenta pe generaţii întregi de la The Cure la Depeche Mode, a fost explozia Oasis şi valul inevitabil de „I hate Oasis”, toată lumea ştie cine sunt Pink Floyd, toţi rockerii îi cunosc pe Iron Maiden, Judas Priest sau Motorhead, Ozzy nu e din Seattle, mulţi îi copiază pe The Beatles şi acum şi mulţi vor o carieră lungă şi strălucită ca The Rolling Stones… Şi n-am vorbit de cluburi, n-am aruncat o privire în underground, n-am pomenit o vorbă despre muzica electronică şi o grămadă de alte lucruri. Chiar dacă Londra este la o aruncare de băţ, cu cât mă gândesc mai mult cu atât îmi dau seama că este un alt univers.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=5H1sqXNZkbE&feature=related]
După „decăderea” fenomenului Oasis cred că toţi angajaţii de la managementuri, de la casele de discuri, dar şi din presă au încercat să umple golul, să pună ceva în loc şi – nu în ultimul rând – să scoată banul. Succesul fulgerător al celor din Arctic Monkeys le-a adus şi nenumărate critici şi acuze: generaţia, gaşca NME (New Musical Express), încă o trupă contrafăcută, împinsă nemeritat. Vâlva cu care au apărut şi laudele care li s-au adus, m-au ţinut departe de ei. Ca şi în cazul Oasis aveam acel sentiment neplăcut că toată lumea încearcă să mi-i îndese pe gât şi instinctiv îmi astupam urechile.
„Whatever People Say I Am, That’s What I’m Not” – albumul de debut din 2006, este un Post Punk energic, un material cu multă vână, nu, nu este nici genial şi nici revoluţionar, dar este mult mai autentic şi incisiv ca multe produse care se vând sub etichete mult mai pretenţioase, se pretind mult mai Punk, mai Indie, mai alternative. Din influenţele lor cea mai evidentă – şi la îndemână – este The Clash, dar puteam amintii şi de The Jam şi treptat au ieşit la suprafaţă şi alte rădăcini clasic britanice din anii ’60, ’70 şi ’80. Albumul a produs vânzări impresionante, a spart clasamentele, dacă a fost un plan, a funcţionat.
2007 şi următorul material, „Favourite Worst Nightmare” a confirmat aşteptările criticii şi al fanilor, n-a adus nici modificări radicale faţă de precedentul material şi atât succesul cât şi premiile au continuat să curgă. Totuşi materialul este mai puţin „colţos” decât precedentul, este mai şlefuit, şi-au pierdut din elanul Punk şi influenţele Pop (The Smiths) s-au făcut mai simţite, pe alocuri chiar şi construcţii ce amintesc de eternul The Beatles, se pare o obsesie de ne-evitat pe insulă.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=30w8DyEJ__0&feature=related]
Cu toate că din ianuarie 2008 s-au apucat de lucrul la noul material şi aveau deja piese gata rodate-n turneu, „Humbug” s-a născut mai greu, au fost scrise şi imprimate peste 20 de piese din care-n final 12 au prins „discul” şi materialul a fost lansat abia pe 24 august 2009.
Discul este la fel de aclamat de critică, şi-a făcut loc în clasamente cu aceeaşi uşurinţă ca precedentele, eu totuşi am probleme mai mari cu acest material decât cu precedentele.
Pe de o parte acel sunet simplu, murdar în mod natural şi atât de convingător, caracteristic primul disc, a dispărut aproape în totalitate. Atitudinea Punk, energia, explozia a fost şi ea înlăturată şi înlocuită cu „fiţe” psihedelice, să mă exprim plastic – sau ca un ţăran – proletarul s-a transformat „peste noapte” în intelectual şi parcă a şi uitat de unde a plecat. Poate că greşesc, poate că judec prea aspru, poate lipesc etichete prea uşor, poate sunt prea conservator şi nu accept că lumea, lucrurile, oamenii se schimbă. Evoluează. „Humbug” nu este un disc rău, să nu mă înţelegeţi greşit. Am ascultat mai bine de 100 de discuri numai anul acesta mult-mult mai jalnice şi – trebui să admit – Arctic Monkeys fac bine ceea ce fac şi acum. N-au inventat apa caldă, dar nici nu-şi bagă periuţa de dinţi să-şi cureţe urechea.
Da, „Secret Door” este atât de post-Beatles încât nici McCartey nu cred că ar mai reuşii să scrie astfel de armonii, sunt momente în care în mod straniu mi-am amintit de The Doors şi de un milion de alte chestii psihedelico-intelectuale de factură mai veche sau mai nouă, undeva mai persistă şi o umbră ştearsă de The Clash, dar parcă este mai evidentă o abordare a la The Damned, un strop de The Stranglers, transpare experimentalismul unor Cocteau Twins, dar într-o formă mai şlefuită, mai comestibilă… şi aş putea să mă mai aberez două, trei sau patru rânduri, dar m-am edificat, Arctic Monkeys sună a o grămadă de „chestii”, dar nu (prea) sună a Arctic Monkeys. Şi am ajuns de unde am plecat: prea multe lucruri nu sună a nimic. Arctic Monkeys măcar sună a ceva şi sună bine. Apoi mi-am amintit cât de nesuferiţi îmi erau Oasis şi anul trecut cât de mult m-au surprins şi cât de mult mi-a plăcut „Dig Out Your Soul”.
Dacă mă gândesc la experimentele din anii ’70-’80, la Morphine, XTC, Tuxidomoon, Julian Cope, Element Of Crime, Spiro Gyra, Fall, Japan şi şirul ar putea continua, Arctic Monkeys în cel mai fericit caz îmi stârnesc un zâmbet îngăduitor, pe de altă parte dacă toate numele acestea nu-ţi spun nimic, dacă fac abstracţie de „intoxicaţia” sonoră premergătoare, Arctic Monkeys fac un experiment suficient de diferit faţă de mainstreem, de trend-urile actuale – şi-l fac corect – ca să se evidenţieze. Dar oare chiar s-a făcut cam tot în anii ’70-’80 şi acum ne învârtim doar în aceleaşi cerculeţe, re-(a)mestecăm aceleaşi idei şi inevitabil totul sună tot mai a clişeu? Oare chiar a murit creativitatea sau… pur şi simplu nu mai ajunge la suprafaţă, este sufocată sub stratul tot mai gros de „artă artificială”, de producţiile în serie, de „marfa” care ne este servită la tot pasul?
Când astă vară într-o după-masă am auzit la VH1 (televizorul meu funcţionează pe post de radio, predominant stau cu spatele la el şi doar îl ascult) „Crying Lightning” am crezut că este o trupă din anii ’70, mi-a plăcut piesa şi am fost surprins să văd la final că este noul Arctic Monkeys. Nu-i deloc rău nici acest „Humbug”, cu cât îl ascult de mai multe ori, cu atât pare mai convingător, dar… 🙂
Măcar mi-a “ieşit” o altă abordare de cronică de disc…
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=fLsBJPlGIDU]
