Alice In Chains – Black Gives Way To Blue

Când toate secretele devin banalităţi cunoscute, când nu mai ştii dacă lumea s-a întors cu capul în jos sau tu o iei tot mai razna, cineva trebuie să te verifice la cap, da, eşti sau te simţi ultimul de felul tău, este decizia ta, priveşti înapoi când soarele răsare din nou roşu la orizont ca un trandafir în flăcări, bule de acid se ridică din valurile spumoase ale vieţii, ciocniri şi lecţii învăţate, lucrurile pe care nu ţi-le poţi scoate din cap, cum nici pe ea nu o poţi uita s-au şterge din amintiri, un infern particular, interiorizat şi întunecat, ca-n final din tot ce este negru să se nască raza de speranţă… albastră.
Doamnelor şi Domnilor, Alice In Chains s-au întors!

Nimeni nu-l înlocuieşte pe Layne Staley (22 august 1967 – 5 aprilie 2002) şi nici nu cred că asta ar fi rostul lui William DuVall, dar pentru cei curioşi sau neîncrezători, „Black Gives Way to Blue” este un album 100% Alice In Chains, nu s-a schimbat nimic şi sună la fel de întunecat, are aceleaşi strălucire de Blues şi aceleaşi riff-uri de Metal greu (Heavy) şi contorsionat, vocile au aceleaşi tonuri uneori schizofrenice, alteori calde sau în forţă, muzica ne coboară în aceleaşi labirinturi tenebroase şi ne ridică cu aceeaşi uşurinţă la suprafaţă pentru câte o gură de speranţă.

Cu toate că formaţia s-a înfiinţat în 1987, marele succes a venit după ’90, odată cu valul Grunge, vânătoarea de noi „nirvane” din Seattle şi cu difuzarea sistematică a piesei „Man In the Box” de pe albumul de debut „Facelift” (1990) pe (la aceea vreme almighty) MTV.
Cu toate că marketingul a încercat să comaseze toate trupele din noul val venite din Seattle – şi apoi nu numai – în cutia şi sub eticheta Grunge, careul de aşi, Nirvana, Pearl Jam, Soundgarden şi Alice In Chains şi-au văzut de treaba şi muzica lor. Dacă primele două au explorat zona Alternativă, Nirvana într-o abordare mai Punk, Pearl Jam într-o manieră mai apropiată (Hard) Rock-ului tradiţional, Soundgarden şi Alice In Chains au avut o abordare mult mai metalică, mai grunjoasă, cu evidente rădăcini Heavy. Dacă Soundgarden pe parcurs s-au domolit şi treptat s-au apropiat tendinţei generale abandonând tot mai mult riff-urile tăioase, Alice In Chains au devenit tot mai întunecaţi şi tot mai Heavy.
Nu este de mirare, atâta timp cât Alice In Chains au câtat în deschiderea turneului Clash of the Titans din 1991 unde cap de afiş au fost Slayer, Megadeth şi Anthrax, în 1992 au cântat în turneul-festival Lollapalooza alături de Primus, Tool şi Rage Against the Machine sau în 1993 în turneul Metallica/Suicidal Tendencies…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=2Ra-CFL7BkA&feature=related]

1992 aduce albumul „Dirt” pe care trupa amestecă genial momentele Heavy cu un Blues grav, Psihedelic. Albumul intră direct pe locul 6 în top-ul Billboard şi este cel mai vândut disc al formaţiei până-n prezent. De la riffurile vânjoase din „Them Bones” sau „Hate to Feel” până la piese mai reţinute, dar la fel de întunecate şi grave ca genialul „Rooster” sau „Down in a Hole”, trupa a aliniat un album cu 13 piese la fel de bune, formând un material compact şi cursiv.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=QK-ilj5ztCc&feature=related]

Merită amintite şi E.P.-urile dintre albume, materiale acustice, mai liniştite şi ceva mai luminoase. „Sap” apare în 1992, premergător albumului „Dirt” şi conţine 5 piese, „Jar of Flies” apare-n 1994 şi are 7 piese, un material tot acustic şi destul de lung să se situeze pe graniţa dintre E.P. şi L.P.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=qNf1hRkVnM4&feature=PlayList&p=47CA4B2B4F4800BF&playnext=1&playnext_from=PL&index=1]

Un disc genial este albumul „Above” semnat Mad Season şi lansat în 1994, trupă ce-i reuneşte pe Layne Staley – voce, chitară, Michael McCready – chitară (Pearl Jam), John Baker Saunders – bass (The Walkabouts) şi bateristul Barrett Martin (Screeming Trees). Trupa s-a întrunit „accidental” la o clinică de dezintoxicare (rehab), nu este de mirare că albumul rezultat este o exorcizare a demonilor îmbibat cu mult Psihedelic pe un fundament de Blues contorsionat. Un material genial şi unic!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=CBACTCS4SmI]

Heroina din păcate şi-a pus amprenta ireparabil pe activitatea şi viaţa lui Staley. În 1995 este lansat albumul auto-intitulat „Alice In Chains”, un disc parcă şi mai grav, întunecat, un amestec perfect de faze Heavy şi momente de Blues Psihedelic, un disc cu un ton grav şi ceva mai greu de digerat.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=wLFVOGwcVlw]

În 1996 este lansat albumul „Unplugged” ce părea să aducă o rază de lumină şi revenirea, recuperarea lui Staley şi care pe lângă piesele consacrate conţine şi o piesă nouă: „The Killer Is Me”. În 2000 este lansat şi un album live imprimat în iulie 1996.

Layne Thomas Staley moare pe 5 aprilie 2002, trupul său fiind descoperit în apartamentul său pe 19 aprilie. Autopsia a arătat că moartea a survenit în urma consumului amestecat de heroină şi cocaină.
Asta părea să fie şi finalul trupei Alice In Chains…

În 2005, Jerry Cantrell, Mike Inez, şi Sean Kinney s-au reunit pentru un concert caritabil, la voce fiind adus Pat Lachman (din Damageplan-ul lui Dimebag Darell).
În martie 2006 urmează un alt concert pentru VH1, unde la microfon este invitat Phil Anselmo şi… William DuVall (un vocal de pe scena Punk/Hardcore , a cântat în formaţii precum Awareness Void of Chaos, Neon Christ, Comes with the Fall şi chitarist pentru Bl’ast).
A urmat turneul de reuniune unde la bas a cântat…  Duff McKagan (ex- Guns’N’Roses, Velvet Underground).
Înregistrările noului album au început în 2008 iar la bas a revenit Mike Inez.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=zAgPrEqqU8w]

„Black Gives Way to Blue” o să fie lansat oficial pe 29 septembrie şi este albumul cu numărul 4 al formaţiei după o pauză de 14 ani…

„All Secrets Known” deschide materialul cu un riff ce balansează straniu între lumină şi obscuritate, este imediat un clasic Alice In Chains, are toate ingrediente şi este atât de proaspăt încât ai senzaţia că ieri i-ai ascultat ultima oară. Un nou început – cântă Cantrell – şi o face convingător, piesa se menţine într-un tempo mediu, apăsat, chitara macină, vocea vine ca o mângâiere, un joc dual pe care Alice In Chains l-au însuşit şi perfecţionat.
„Check My Brain” vine cu riff-uri şi mai apăsate, în aceeaşi notă uşor disonantă ce a devenit marca lui Cantrell, este o piesă Heavy cu un refren mai însorit: „California fine, somebody check my brain, California alright, somebody check my brain!”. Piesa nu este mai rapidă, dar are greutate, apăsare, un balans perfect şi un refren care se întipăreşte instantaneu în mintea ascultătorului.
„Last Of My Kind” păstrează tonul grav, vocea lui William DuVall este filtrată, nu, nu este o copie Layne, nici nu încearcă să fie, cântă altfel, are forţă şi se integrează perfect în lumea colorată şi stranie al Alice In Chains-ului unde Metalul şi Psihedelicul se combină perfect. „Last of my kind still standing…” Lumea s-a schimbat în ultimul deceniu şi jumătate, dar este o plăcere să asculţi din nou muzica neschimbată a formaţiei din Seattle.
„Your Decision” aduce puţină lumină şi seninătate prin abordarea acustică, este o compoziţie simplă şi „cuminte”, dar curge plăcut, orchestraţia este rafinată, are atmosfera de pe „Jar of Flies” şi „Unplugged”, nu inventează a cinci-a roată la căruţă, dar este perfect Alice In Chains.
„A Looking In View” putea fi pe oricare alt album anterior, are un riff aspru şi un pasaj „aerian”, Psihedelic, are energie şi tensiune concomitent, pasajele se succed natural, temele se urmăresc sau se suprapun, melodia şerpuieşte într-o lume bizară care se încolăceşte în jurul tău şi te trage în jos…

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=w98ht7j4i4Q]

„When The Sun Rose Again” începe cu riff-ul pe chitara rece, creează din prima o atmosferă stranie, acordurile sunt descompuse, vocile te călăuzesc în bătaia uşoară a percuţiilor. Este o temă în forţă servită „la rece”, are o notă ciudată, dar convingătoare. O combinaţie câştigătoare.
„Acid Bubble” este un Blues turnat într-o forjă. Nimeni sau foarte puţini ştiu să amestece cele două genuri (Blues şi Metal) la modul la care o fac Alice In Chains. Poate Down. 🙂 Piesa are tonul grav al precedentului album, răbufniri în forţă, pasaje misterioase şi trase la umbră, părţi lente şi măcinătoare urmate de riff-urile în forţă. Mereu am apreciat la Alice In Chains că nu încearcă să se facă plăcuţi şi comestibili şi îşi urmează viziunile.
„Lesson Learned” vine cu un nou set de riff-uri a la Cantrell, se animează uşor muzica, tonul este ceva mai deschis, dar în aceeaşi manieră inconfundabilă, ca o lecţie bine învăţată.
“Take Her Out” are ritmul magic, riff-ul este apăsat, dar modelat şi „ascuns” în fundal, corurile au amploare şi gravitate, armoniile se strecoară şi se înşurubează imediat în suflet şi rămân acolo ca nişte cuie ruginite.
“Private Hell” în ciuda titlului are o armonie ceva mai caldă, vocile amintesc pe alocuri de Staley, pasajele aşezate şi aerisite se amestecă cu intervenţiile mai în forţă, este un omagiu adus lui Layne Staley.
“Black Gives Way To Blue” închide materialul într-o abordare aerisită, cu căldura toamnei aş spune, într-o manieră de Blues cu infuziile aderente de Alternativ, o piesă simplă şi frumoasă care vine ca o eliberare…

Un disc de excepţie, fiecare piesă stă în picioare şi construcţia generală al albumului este bine gândită, fiecare piesă aşezată cu grijă la locul său, compoziţiile de 3-4 minute şi piesele grele ce sar de 7 minute curg firesc şi cu sens.

A meritat aşteptarea şi merită cumpărat discul!

Site oficial ALICE IN CHAINS

MyPlay ALICE IN CHAINS

MySpace ALICE IN CHAINS