The Real Thing: Faith No More, 15 august, Polivalenta din Bucureşti

Când în final după beri şi bârfe cu prietenii la o terasă din parcul Tineretului am intrat în Polivalentă, pe scenă vocal/basist-ul Petar Mladenovski al trupei Superhiks încerca să convingă publicul puţin şi vizibil dezinteresat că suntem acolo în seara aceea nu doar pentru Faith No More ci pentru toate formaţiile de pe afiş. Coverul super Ska la „Ace of Spades” a mişcat cât de cât audienţa, dar trupa din Macedonia nu a reuşit să mobilizeze mai mult de o mână de oameni. Amestecul de Ska, Hardcore şi Punk cu elemente balcanice sună foarte bine, trupa cântă impecabil, dar când lumea aşteaptă Faith No More, orice efort pare inutil.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=aSwIrBAYL7Y]

O fi vara, o fi concediile, o fi numărul mare de concerte, o fi preţul biletelor uneori cam ridicat, o fi faptul că Faith No More s-au reunit după o pauză de 11 ani şi n-au scos nimic nou pe piaţă, habar n-am pe cine şi de ce să dau vina, dar cam dezarmant de puţină lume în Polivalentă pentru o formaţie atât de mare şi importantă…
Undeva citeam că au fost cam 4000 de oameni, o fi fost, dar jumătate erau cu invitaţie şi de la „presă”, aş fi foarte curios, efectiv câte bilete s-au vândut… Şi da, recunosc, şi eu cu invitaţie am ajuns, chiar sunt complet falit acum şi mi-au curs băluţele şi după un tricou, dar 60 RON, de unde frate?!
Adică lumea se plânge că a picat (şi) Rock City Open Air-ul, dar din tot ce am auzit, s-au vândut cam 600 de bilete, adică pentru un eveniment de amploare cum se dorea a fi acest festival, zero barat… Am mai spus şi o să mai tot spun asta: la concertele din Bucureşti, jumătate din public vine din „provincie”, aşa se adună în funcţie de trupă între 2000 şi 5000 de oameni, dar degeaba ne tot rupem în figuri, public plătitor, oameni care bagă mâna-n buzunar şi plătesc biletul, sunt cam puţini… Pitiţi după un nick, pe forumuri şi bloguri cam mulţi eroi, da’ la coadă la casa de bilete: pauză. Aşa că – ştiu, iar supăr doi-trei „rocăraşi” – dar: ciocul mic. Avem exact concertele pe care le merităm şi dacă sunt trupe care pentru 1000-2000 de oameni nu consideră că merită să se obosească şi – mai ales – nu-şi acoperă cheltuielile unui spectacol, eu înţeleg perfect situaţia.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=6vvKnCbyp98&feature=PlayList&p=48D986D3C216B424&playnext=1&playnext_from=PL&index=2]

Şi au intrat pe scenă Billy Gould, Mike Bordin, Roddy Bottum, Jon Hudson şi Mike Patton. Patton a interpretat rolul deja consacrat de bătrânel (simpatic) sprijinit în baston şi piesa celor de la Peaches & Herb, „Reunited” sună şi se potriveşte perfect formaţiei.
Programul a fost cel consacrat tot turneul, sper să nu-mi scape ceva, adică o piesă-două sau să nu încurc ordinea pieselor, dar cam aşa a fost: Reunited, From Out of Nowhere, Land of Sunshine, Caffeine, Evidence, Surprise! You’re Dead!, Last Cup of Sorrow, Cuckoo for Caca, Easy, Epic, Midlife Crisis, I Started a Joke, The Gentle Art of Making Enemies,  Malpractice, Be Aggressive, Ashes to Ashes, Just a Man, Chariots of Fire/Stripsearch şi bis-ul consacrat încă din era clasică: We Care a Lot. Adică am avut de toate pentru toţi, cum ne-a „păcălit” Patton, bine informat, şi manele: Just a Man. 😆 N-au lipsit succesele Easy (cover Lionel Richie) şi I Started a Joke (cover Bee Gees), hiturile proprii ca Midlife Crises, Last Cup of Sorrow sau Epic, dar şi piese mai „ciudate” ca Land of Sunshine sau Caffein. Şi nici idioţii n-au lipsit: cineva la auzul “manelelor” din dialogu’ lui Patton, a aruncat în el cu un pahar cu bere (parcă)… Mai vin peste 20 de ani! Da’ Patton a trecut cu eleganţă peste incident… Apropo: cam mulţi bodyguarzi şi la acest eveniment. Mulţi şi…
Trupa a cântat excepţional, din păcate sunetul a fost aproape dezastruos: tobele lui Mike Bordin se pierdeau sub restul instrumentelor şi basul lui Billy Gould rar ieşea la suprafaţă. Sunetul a fost tare, dar difuz, parţial de vină fiind şi sala propriu-zisă, inadecvată concertelor, dar nici cel de la mixer nu s-a străduit suficient… Dacă până acum aveam ceva rezerve faţă de chitaristul Jon Hudson, acum m-a convins 100%, se încadrează şi s-a integrat perfect în grup, abia aştept un disc nou de la ei.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=8HsKFiW2zJU&feature=PlayList&p=48D986D3C216B424&index=10]

Faţă de acum 11 ani când i-am văzut la Budapesta, au avut mult mai mult nerv, energie şi poftă de cântat, Patton şi-a confirmat genialitatea şi a fost şi rămâne unul din cei mai complecşi şi talentaţi vocali. Sper totuşi să nu îngroape şi proiectele Tomahawk, Fantomas sau Peeping Tom…cum a îngropat Mr. Bungle-ul.
A fost o seară de vis, Faith No More au clasă, au vitalitate, creează magie, sper să-i văd şi peste 10 ani, dar şi până atunci cât mai des… acesta a fost “the real thing”. 🙂

Seara nu s-a terminat acolo, a urmat o noapte lungă, se spune albă, dar a fost destul de… neagră. 😆 Ideea e: nu beţi tequila. A doua idee, dacă beţi tequila, nu stringeţi cu bere. Şi a treia ideea: dacă totuşi beţi tequila şi stingeţi cu bere, nu o faceţi cu sete şi… fără număr. 😆 Şi da, e bună tequila, dar nu după o seară udată cu multă-multă bere…. 😆
Am ajuns şi am adormit într-un tramvai şi am visat că-mi voi schimba viaţa…
Schimb viaţa mea de căcat pe viaţa mea bună… 😆 Pierdut vremurile bune, ofer recompensă găsitorului…  😆 etc etc etc

Sunt momente în viaţă când pierzi direcţia, când nu cauţi nimic sau când nu găseşti nimic şi nu este nimeni acolo când te trezeşti într-un tramvai la un capăt de linie pierdut pe câmp… Nu mai caut nimic şi nu mi-am mai aprins o ţigară de două zile. Poate mai târziu sau… poate nu. 🙂

Da, sunt bine şi o iau de la capăt. Încă un tequila, vă rog! Este luni dimineaţa, ce pana mea! 😆