Les Claypool – Of Fungi and Foe (2009)

Era o vreme când Les Claypool şi formaţia Primus erau foarte la modă. A fost – probabil – şi o chestie de snobism (am un fix! ha ha ha! 😛 ), dar în 1991 piese ca „Jerry Was a Race Car Driver” sau „Tommy the Cat” de pe genialul album „Sailing the Seas of Cheese” nu lipseau de la aproape nicio petrecere sau din programul din Rockotecă.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=npBhCo5KzCI]

Cum ulterior şi „My name Is Mud” de pe albumul „Pork Soda” a fost „şlagăr”.
Trioul face o muzică de avangardă, un adevărat alternativ, nu seamănă cu nimic altceva şi nu doar basistul Les Claypool este fenomenal ci şi cei doi colegi ai săi, chitaristul Larry “Ler” LaLonde şi bateristul Tim “Herb” Alexander.
Primus au scos şapte albume în perioada 1989-1999, ultimul fiind „Antipop”-ul. Între 2000 şi 2003 formaţia a luat o pauză oficială, apoi au lansat un EP şi DVD „Animals Should Not Try to Act Like People”, dar un nou album semnat Primus, se lasă încă aşteptat. Este drept, în 2006 a fost lansat un CD „They Can’t All Be Zingers” ce conţine 16 single-uri remasterizate digital, dar… nu se pune!
Cu toate acestea Les Claypool nu s-a plictisit în ultimii ani. În 2001 apar 2 CD-uri sub titulatura Colonel Les Claypool’s Fearless Flying Frog Brigade, un album Oysterhead („The Grand Pecking Order”), în 2002 The Les Claypool Frog Brigade cu albumul „Purple Onion”, în 2004 Colonel Claypool’s Bucket of Bernie Brains şi discul „The Big Eyeball in the Sky”, primul album solo din 2006 „Of Whales and Woe”, în 2008 cântă cu Electric Apricot pe albumul „Quest for Festeroo” şi apare pe un şir lung de discuri ale unor artişti diferiţi de la Tom Waits, trecând prin Firehorse, Alex Lifeson (Rush), Limp Bizkit până la Metallica (şi mulţi-mulţi alţii).

La baza noului său album solo stau două coloane sonore compuse şi înregistrate anterior: unul pentru jocul „Mushroom Men”, celălalt pentru filmul „Pig Hunt”.
„Of Fungi and Foe” nu diferă radical nici de precedentul „Of Whales and Woe”, nici de discurile semnate Primus sau celelalte proiecte în care s-a implicat Les Claypool. Stilul său de a aborda chitara bas şi timbrul vocal inconfundabil sunt un real şi unic trademark.
„Mushroom Men” deschide albumul cu vocea filtrată, într-o tonalitate apropiată de Tom Waits, toată muzica sună ciudat, efectele, tonurile, coloratura instrumentelor este uşor bizară. Chiar şi basul sună mai sintetic ca de obicei.
„Amanitas” readuce „joaca” pe bas caracteristică, percuţia este mai vie, are caracteristica halucinantă a compoziţiilor semnate Les Claypool, este o piesă uşor Psihedelică, dacă Les Claypool spune că „I can feel your poison”, eu aş adăuga că simt şi alte substanţe.
„Red State Girl” are ca fundament percuţiile, textul povestit de Les Claypool are umorul de care mereu a dat dovadă, în rest instrumentaţia este construită din sunete şi instrumente ce abordează teme în manieră Free Jazz, adică uşor schizofrenic.
„Booneville Stomp” are mai mult ritm, basul este în centrul piesei, Les Claypool abordează partituri dificile cu uşurinţă fascinantă, ţine şi ritmul, dar face şi solistică simultan, vocea şi restul instrumentelor sunt „doar” de coloratură.
„What Would Sir George Martin Do” este uşor mai fredonabilă, iar mi-a amintit de momentele mai bizare ale prietenului Tom Waits, poate şi din cauza ţambalului. Nu m-am prins cu ce instrument a fost executat solo-ul…ha ha ha!
„You Can’t Tell Errol Anything” are coloana centrală constituită din basul fuzzat, Claypool pălăvrăgeşte nestingherit, în rest rămân în jur aceleaşi sunete bizare, ritmuri ameţitoare.
„Bite Out of Life” este o temă sud-americană, energică, prinde bine puţină adrenalină, ritm, patru minute de… normalitate. Relativă. Ha ha ha!
„Kazoo” este o călătorie cu uşoară amprentă Jazz, o piesă mai relaxată, dar la fel de colorată, are muzicalitate mai uşor de asimilat, este reconfortantă.
„Primed by 29″ sună mai a Primus, basul are nerv, se aud chitarele ţipând, nu vă aşteptaţi la riff-uri, rar există aşa ceva pe un disc Les Claypool, totul rămâne în zona experimentală şi Psihedelică cu oarecare nuanţe de anii ’70, dar cu un sound la zi.
„Pretty Little Song” nu prea este nici drăguţă, la patru minute nici chiar micuţă. Ha ha ha! Basul este trecut prin efecte şi filtre, Les Claypool vorbeşte nestingherit, apoi şi vocea este perturbată de efecte, restul instrumentelor intervin paranoic, tema este tot cu amprentă sud-americană, abordarea (mai) Jazz.
„Of Fungi and Foe” are doar un minut şi cinzeci şi două de secunde, multe zgomote, puţine de care să te poţi agăţa.
„Ol’ Rosco” iar readuce paralela Tom Waits, pe refren avem şi (aproape) un riff, piesa prinde viaţă şi ceva nerv. Partea de solistică are elemente de Jazz în ambalaj psihedelic, piesa este o imagine de ansamblu pentru tot albumul, sună ca o concluzie sau rezumat.

12 piese cu o durată totală de 50 de minute, încă o călătorie (trip) în adevăratul sens, o aventură muzicală într-o lume uşor abstractă, puţin bizară, viu colorată (de ciuperci… ha ha ha!) a lui Les Claypool. Pentru cunoscători o revedere plăcută, pentru începători un material care trebuie abordat cu grijă… Mai bine încercaţi prima oară amintitele albume Primus. Un alt material genial este albumul Oysterhead, un disc cu multă vână, nuanţe Post Punk.  Doar la recomandarea medicului sau a farmacistului! 😛 😛 😛

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=S_7Ec0lxSNg&feature=related]