Este cea mai stupidă întrebare: „de ce?” Şi are perechea perfectă, adorabilă de pe buzele unei domniţe: „de aia”. Punct. Închizi telefonul, trânteşti uşa, este acelaşi lucru. De aia.
Ca într-o cămară prăfuită sau o debara cu uşa sărită din balamale, am depozitat în ultima vreme tot mai multe de ce-uri cu răspunsuri neglijabile sau tardive. De la domniţe mi-am luat de mult gândul şi pofta am atârnat-o în cuiul virtual al neputinţei contrastant de viril. Cu alte cuvinte, am podu’ plin. O fi semn de bunăstare, o da de bănuit, să se pronunţe organele abilitate, care sunt acelea, nu mă întrebaţi!
Încropesc cuvinte şi le bag în sertar, sub tastatură, le ţin să fie. A fi intelectual nu înseamnă nimic. Eu nu sunt intelectual cu toate că tind mai de grabă spre zero decât spre absolut. Zeroul este ceva pur, ceva rotund şi implicit comod, n-ai de dat, n-ai de luat, cât timp absolutul pare de necuprins, te ia cu ameţeală, te pierzi în el şi te face să te simţi nimic. Şi ajung înapoi de unde am plecat, adică la nimic. De ce? Păi de aia!
Şi uite aşa mi-am umplut debaraua imaginară cu tot felul de fleacuri care nici nu-mi folosesc, nici nu duc nicăieri.
Mă întreabă lumea „de ce” fac una sau „de ce” nu fac nu ştiu ce altceva. Păi nu ştiu ce altceva aş putea face. Alţii spun, păi da’ nu faci nimic. Acum de exemplu mă scobesc în nas. Nu mă vede nimeni şi – cel mai important – nu costă nimic. E criză bre! Unii, undeva, nu se spune cine şi unde, şi-au dat cu mucii în fasole şi acum – ca la aviară, porcină sau ce o mai venii – toţi ne suflăm – sau ne scobim – nasul, buzunarele. Acesta-i dansul, un pas înainte, doi paşi înapoi.
Mă tot relaxez şi mă relaxez de tot. E tot un fel de a nu face nimic într-un mod aparent elegant, dar comod. Devine însă stânjenitor. Adică mi-e dor de o ţigară, de o cafea, de dimineţile în care şi eu ca o furnicuţă făceam ture între baie şi bucătărie, apoi mă înghesuiam în tramvaiul împuţit şi mergeam la serviciu să urle şefu’ la mine. Acum văd şefii doar la televizor în reclamele la bere. Ce treabă este şi asta: când apare o reclamă anume, apar încă 10 similare. Să nu-mi spuneţi că cineva sondează piaţa şi şefii sâcâitori – au tras sociologii concluzia – dau bine-n reclamele la bere! Nu ştiu de ce, dar mie şi de bere mi-a pierit pofta. Prefer şefu’ enervant! Ha ha ha!
Oare cum o fi în debara? Sau în frigider? Ce face cutia de margarină şi roşia după ce închizi uşa şi se stinge lumina? Ce fac toate de ce-urile şi de aia-urile din viaţa mea dosite-n debara?
Şi atunci, într-un final, întorc faţa cu demnitate spre soartă (dumnezeu, străinul din oglindă, etc) şi întreb ca prostu’:
De ce? De ce dai măi, de ce? 
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=iZom-YGJxHU]
daca am avea raspuns la toate de ce-urile ce bine ar fi .
“Eu nu sunt intelectual cu toate că tind mai de grabă spre zero decât spre absolut. Zeroul este ceva pur, ceva rotund şi implicit comod, n-ai de dat, n-ai de luat, cât timp absolutul pare de necuprins, te ia cu ameţeală, te pierzi în el şi te face să te simţi nimic.” Interesant…
Brush, tu esti un artist si inca unul talentat.
Si eu am un “de ce”, de ce sunt unii oameni idioti?
pentru lu – nu ştiu…ha ha ha! nu cred că-mi doresc să am toate răspunsurile, le caut pe ale mele, măcar o parte din ele… 🙂
pentru Minelus – nu ştiu, cum spuneam, n-am cheia de la seiful cu răspunsurile corecte… 🙂 le caut pe ale mele. răspunsurile. nu ştiu dacă şi cele corecte. 🙂
sărut-mâna.
Nu mi-a ieşit din minte aceasta întrebare a ta de când am citit postul pentru că ştiu cum e imaginea aceea din oglindă. Just hang on in there , ha, în debara.La o adică…bagă o clătită, cu ce-o fi prin frigider.Ştii, am ajuns la concluzia ca frigiderelor cu clătite în ele li se arde becul mai greu. 🙂
pentru Anna – bună seara. 🙂 nu ştiu ce se întâmplă, s-a ars becul, l-a stins sau l-a luat cineva, dar la mine debaraua a devenit nasoală. hang in sau hang on, că n-am de ales. 🙂
Da,uneori debaralele devin burduşite .Suntem nevoiţi să ne agăţam de bec şi sa mâncăm clătite cu mâna cealaltă sau să nu mai mâcăm deloc.Mai, şi totuşi, situaţia de a nu avea de ales nu poate să dureze la nesfârşit. Zic şi eu… din ceea ce ştiu… 🙂
pentru Anna – în realitate mereu avem de ales, doar nu vedem posibilităţile. eu mă simt orb de prea multă vreme. 🙂
O să ieşi afară din debara, eventual pe pipăite. 🙂 Nu ştiu când, dar sigur va veni momentul în care” your self defence mechanism will take over and would discharge everything as an unnecessary load” . Am pus ghilimele pentru că asta mi-a spus-o cineva şi am recunoscut tiparul.
pentru Anna – ‘neaţa. vând încărcătura cu amânuntu’…. la fiare vechi. 😛
margarina si rosia din frigider se gandesc si ele la seful lor , seful le va manca in curind , iar ele isi vor da ultima suflare pe altarul bunastarii lui.
app. mie mi-e gandul la tine …
pentru nicole – ‘neaţa. mai tre’ să “produc” o pâine şi rezolv cu brutalitate soarta roşiei şi a margarinei. 🙂
…sărut-mâna. 🙂
Răspunsul e de fapt : pentru că aşa trebuie. N-ar fi viaţa plictisitoare dacă totul ar fi aşa cum vrem noi? Cum era…One way up, one way down. Trebuie doar să aştepţi să se întoarcă roata. 🙂 Şi ce tare o să fie atunci!
Deh, o fi asta realitatea?
http://roxannetrohmaniac.wordpress.com/2009/07/15/negarea-absolute-blessing/
Uite, te (vă, să fiu mai politicoasă) să faci (faceţi 😳 ) un playlist de vară, cum am făcut şi eu 😀
De ce? De amuzament! 🙂
pentru Roxanne – mă gândeam şi “io” la un playlist de vare, de fapt, de când m-am întors din Turcia mă tot gândesc, da’ trec imediat să văd ce ai făcut. 🙂
acum lămureşte-mă: vorbeai şi cu cititorii mei sau ai ajuns la concluzia că-s un bătrânel libidinos şi vorbeşti cu “dumneavoastră”? ha ha ha! 😛
Nu, brusc am început să mă simt nepoliticoasă. :D:)
pentru Roxanne – e bine. 🙂 mie mi-a luat ani de zile să mă obişnuiesc să fiu rude (grosolan) ! ha ha ha ha! 😛
din păcate fără asta nici pe net, nici în viaţă nu mai merge…
dar tu eşti o tipă isteaţă şi simpatică. 🙂 în ceea ce mă priveşte, nu tre’ să te conformezi.
😀