Anormal atras de păcate

Toţi avem schelete-n dulap. Unii păstrează dulapul sub cheie, alţii merg mai departe şi ascund dulapul în pod, în pivniţă, într-o debara sub o prelată sau chiar încearcă să-l zidească. Poţi fugii, te poţi ascunde, dar nu şi de tine. Sub mantaua unui banal contabil prăfuit se poate ascunde o minte bolnavă, gospodinele se pot transforma în criminale, există click-uri şi de-click-uri, lucruri despre care nu vorbim şi altele despre care nu se poate spune nimic, tabieturi şi tabuuri, secrete şi defecte, obsesii şi negaţii, jumătăţi de adevăr care fac adevărul să devină un fals, lumini şi umbre:
viaţa nu este un film alb/negru …

Sunt artişti (artiste) despre care nu poţi spune lucruri drăguţe. Un „îmi place” sau „nu-mi place” nu acoperă nici pe departe subiectul. Sunt artişti care nu pot fi asimilaţi de snobi oricât s-ar străduii, pot devenii celebrii, dar nu populari, sunt artiştii care colorează scena cu show şi ignoră business-ul, se expun şi se exprimă să se descătuşeze şi nu ţin cont de efecte şi consecinţe ci îşi urmează egoul. Arta este egoism. Arzi şi te arde.

„A te exprima pe tine însuţi e o treabă grea şi egoistă. Ea devoră tot, până şi propriul eu. La urmă, constaţi că nici nu mai ai pe cine exprima. Nu mă mai interesează nimic…”
(Graham Greene, Un caz de mutilare, Editura pentru Literatura, 1968, în traducerea lui Petre Solomon)

Tori Amos (născută Myra Ellen Amos pe 22 august 1963) este o artistă . S-a remarcat la vârsta de 5 ani câştigând o bursă la Conservatorul de Muzică Peabody de unde a fost expulzată la vârsta de 11 ani fiind indisciplinată şi nesupusă. Şi-a continuat studiile 2 ani mai târziu la Colegiul Montgomery şi a început să cânte prin baruri.
La vârsta de 21 de ani se mută în Los Angeles, joacă câteva roluri secundare în filme şi reclame, cântă într-un club, este victima unui viol… O viaţă tumultoasă într-un oraş al viselor, oraşul îngerilor.
Împreună cu chitaristul Steve Caton, basistul Brad Cobb şi bateristul Matt Sorum (trecut prin Hawk, Jeff Paris şi ulterior Johnny Cash, Guns’N’Roses, Slash’s Snakepit, Neurotic Outsiders, The Cult şi actualmente la Velvet Revolver) înfinţează formaţia Y Kant Tori Read (numele este o referire la faptul că Tori cânta orice melodie după o singură audiere) cu care şi scot sub această titulatură un album în 1988, având un contract pentru şase discuri cu Atlantic Records.
Casa de discuri îi cere un nou material în 1989, dar este profund dezamăgită de muzica umplută cu pian şi consideră proiectul nevandabil. Împreună cu Steve Caton şi cu colegi noi, Tori revizuieşte tot materialul şi finalul este un disc tensionat, tulburător, plin de frământări sexuale şi religioase, „Little Earthquakes” este lansat în 1992, de data aceasta ca un album solo sub titulatura Tori Amos.
Urmează   albumele Under The Pink (1994),  Boys For Pele (1996),  From the Choirgirl Hotel (1998),  To Venus and Back (1999),  Strange Little Girls (2001), Scarlet’s Walk (2002), The Beekeeper (2005)  şi American Doll Posse (2007), ultimele patru fiind toate discuri concept, ultimul, „American Doll Posse” fiind cel mai electric şi cel mai orientat spre Rock disc al artistei cu o poveste inspirată din mitologia Greacă şi în care de-a lungul a 23 de piese, Tori însufleţeşte 5 personaje feminine diferite.
Pe Tori nu o poţi constrânge într-o cutie, nu-i poţi lipii etichete, muzica ei cu profunde rădăcini clasice se amestecă în funcţie de situaţie şi necesităţile artistei cu Jazz, cu Rock, cu orice îi foloseşte pentru a se exprima. Casa de discuri a încercat să o „vândă” ca pe un Elton John feminin, s-o „ambaleze” ca fiind un nou Joni Mitchell sau Laura Nyro, dar Tori este Tori, este altcineva, muzica ei este altceva. Ea convinge prin abordare originală, prin interpretarea sensibilă şi explozivă, prin sinceritate, prin nonconformismul natural.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=wcHNZVrxEts]

Noul material semnat de Tori, „Abnormally Attracted to Sin” a fost lansat pe 19 mai 2009 şi este încă o colecţie de 17 piese însumând 76 de minute despre religie, adevăr, relaţia femeie-putere-păcat. Tori a schimbat şi casa de discuri, acesta este primul material pentru Universal, dar discul urmează linia albumului precedent, este dinamic, colorat, o combinaţie de electric şi acustic, de la Rock Alternativ la experimente abstracte sau nuanţe de Jazz şi muzică clasică. Nici de această dată Tori nu s-a transformat în Madonna.

Discul porneşte cu „Give” şi toba apăsată, cu zgomote tensionate şi pianul sobru. Este o piesă minimalistă, creşte şi descreşte, şerpuieşte la propriu şi la figurat, Eva ne oferă mărul de nerefuzat.
Primul single, „Welcome to England” este o joacă pe pian într-un ritm compus şi cu orchestraţie ce aminteşte de era Post-Punk/New Wave al anilor 80 şi cu un refren relaxat, aproape uşurel.
„Strong Black Vine” aminteşte de „Kashmir”, de Led Zeppelin-ul de pe „Houses of the Holy” şi „Physical Graffiti”, pulsează şi se întipăreşte uşor în urechi.
„Flavor” calmează ritmul, dar tensiune rămâne undeva-n umbra tobei şi vocii încadrate de armonii discrete de pian şi bas, chitara electrică şi sintetizatoarele sunt undeva departe ca într-un vis aromat.
„Not Dying Today” porneşte vesel cu tobe cu flavoare de Samba, contrar titlului este un moment vesel, aproape însorit.
„Maybe California” ne „adoarme” cu chitarele reci, cu pianul armonios, cu puţină vioară şi cu vocea calmă, inevitabil mi-am amintit-o pe Kate Bush.
„Curtain Call” este mai sobră, construită pe aceeaşi schemă minimalistă, dar totuşi plină, nu-i lipseşte nimic, creşte, este tensionată şi curge firesc, acordurile se rup natural.
„Fire To Your Plain” calcă uşor pe acceleraţie, este simplă, dar echilibrată, are mici găselniţe orchestrale care o fac dinamică şi suspect de ascultabilă.
„Police Me” începe zgomotos, este cel mai electric moment, schimbările sunt ingenioase, aproape din nimic reuşeşte să transmită mult, basul fuzat mârâie, chitarele şi viorile intră alternativ, toba bubuie sănătos şi pianul răsare în contrast cu sintetizatorul.
„That Guy” pleacă de la pian şi voce ca să crească prin orchestraţia rafinată, dar discretă.
Piesa de titlu combină momentele introvertite cu cele expansive, orchestraţia minimalistă, obscură cu secvenţele electronice, apăsate. Este o imagine sonoră de ansamblu al albumului.
„500 Miles” cu pianul jucăuş şi vocea calmă, caldă aduce un moment plăcut de relaxare.
„Mary Jane” este introdusă cu pianul apăsat şi vocea lui Tori balansează ca pe un dans pe sârmă dea-lungul piesei.
„Starling” revine la micile artificii electronice, la simplitatea copleşitoare ce te înconjoară şi te pătrunde aproape pe nesimţite.
„Fast Horse” are ceva din muzica Celtică, pluteşte şi te prinde.
„Ophelia” este încă o demonstraţie de voce-pian a la Tori, farmecul vine din şi prin interpretare. Apar şi instrumentele într-un fin crescendo spre final, dar doar atât cât să-i susţină construcţia.
Fianlul cu „Lady In Blue” este un amestec aromat de Jazz de bar cu puţin Chill electric şi minimalismul clar-obscur ce traversează subtil tot materialul.

Pare cel mai accesibil disc al artistei, dar insuficient de comercial pentru consumatorii de şlagăre şi imnuri. Tori face muzică şi bine face!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=kPZvCoELcU4&feature=related]