Nine Inch Nails şi The Prodigy la Peninsula 2009!

Ştirea anului, pentru mine cel puţin sunt headlinerii de la Peninsula (Felsziget), Târgu Mureş, anul acesta, în perioada 23-26 iulie: The Prodigy şi Nine Inch Nails. Nu-mi venea să cred, aşa că am dat fuga pe siturile oficiale ale formaţiilor: la The Prodigy deocamdată nimic, dar situl Nine Inch Nails confirmă! Holly shit!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Elbsomblod4&feature=PlayList&p=AB406811D5A6C4F8&index=16]

Rockul Industrial este rezultatul fuziunii dintre muzica electronică şi paleta largă de tendinţe muzicale din zona Post Punk. Unii critici separă Rockul şi Metalul Industrial, eu cred că este doar o chestiune de expresie şi mai puţin relevantă în contextul efectiv muzical. Numele importante din perioada de pionierat sunt: Chrome, Killing Joke, The Swan şi Big Black urmate de Young Gods, Swamp Terrorist, Godflesh, KMFDM, Skinny Puppy, Ministry şi… Nine Inch Nails.
Michael Trent Reznor s-a născut la 17 mai 1965, în Mercer, Pennsylvania, (Statele Uninite).  Cu toate că a absolvit facultatea de inginerie I.T., Reznor a studiat muzica – din copilărie pianul, apoi saxofon, tubă, etc –  şi este un multi instrumentist. Prima s-a formaţie, încă din liceu, a fost Option 30, apoi s-a alăturat formaţiei The Innocent cu care au editat un singur album “Livin’ in the Street”, în 1986 s-a alăturat formaţiei Exotic Birds ca în final, din 1988 să pună bazele propriului său proiect: NINE INCH NAILS.  Oficial, numele nu are nicio semnificaţie deosebită, neoficial…se vorbeşte despre degetele lui Freddy Kruger din Nightmare on Elm Street, despre cuiele cu care ar fi fost crucificat Isus sau despre dimensiunea optimă a penisului actorilor din filmele pentru adulţi. Reznor susţine că i-a plăcut abrevierea numelui cu al doilea “N” scris în oglindă, logo creat de Reznor în colaborare cu Gary Talpas şi inspirată de scrisul creat de Tibor Kalman pentru coperta discului “Remain in Light” al celor de la Talking Heads.

Dar să revin la poveste, în 1988 NIN cântă în deschiderea showurilor celor de la Skinny Puppy, Reznor fiind acompaniat de diverşi instrumentişti “de ocazie” şi oferind un spectacol care nu rare ori sfârşea prin distrugerea instrumentelor. În acelaşi an Reznor se angajează ca asistent la studioul Right Track (ulterior transformat în Midtown Recording) unde şi imprimă un prim demo de unul singur după modelul lui Prince, cântând la toate instrumentele. Din acele imprimări în 1994 a apărut un disc neoficial ce conţine nouă piese, “The Purest Feeling” . Aceste înregistrări au o amprentă pregnantă de New Wave şi este sesizabilă influenţa lui Gary Numan asupra lui Reznor, dar important este că prin acest demo Reznor obţine un contract ferm de la casa de discuri TVT Records şi astfel în 1989 apare şi primul single “Down in It” urmat de album de debut “Pretty Hate Machine”. Norocul este de partea învingătorilor, MTV-ul îndrăgeşte şi difuzează clipul şi astfel trupa ajunge din underground relativ rapid în focusul unui public mult mai larg. Albumul conţine în mare parte piesele imprimate anterior pentru demouri, dar sunetul New Wave este şters aproape complet şi înlocuit cu o interpretare mult mai zgomotoasă şi tensionată.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=l3iM87iIbnQ&feature=PlayList&p=AB406811D5A6C4F8&index=28]

Poate ar fi locul şi momentul să amintesc că între două albume proaspete Reznor ne-a obişnuit cu câte un disc “remix”, remixuri ce de cele mai multe ori sunt reinterpretări extrem de diferite ale pieselor de pe album şi de multe ori conţin şi piese inedite. Astfel în 1992 apare “Fixed”, în 1995 “Further Down the Spiral”, în 2000 “Things Falling Apart” şi în 2007 “Y34RZ3R0R3M1X3D”.  La fel, singleurile dinaintea şi după lansarea albumelor mereu conţin piese exclusive sau variante inedite ale pieselor de pe albumele respective. Poate este una din caracteristicile esenţiale ale lui Reznor: mereu reuşeşte să surprindă şi să “iasă pe tarabă” cu altceva. Poate uneori este greu de urmărit evoluţia muzicii sale, dar cu siguranţă tot timpul este fascinant!
Anul 1992 aduce albumul numărul doi “Broken”. De dragul cârcotaşilor, aici poate putem sesiza o trecere de la Rock Industrial la Metal Industrial: chitarele devin mult mai grele şi apăsate ca prezenţă şi sunetul este mai distorsionat, dar mult mai puţin sintetic. Discul include şi un autentic imn furios: „Wish”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=AZ9Ywarc_eM&feature=PlayList&p=AB406811D5A6C4F8&index=24]

“The Downward Spiral” din 1994, multă vreme am crezut că este şi rămâne capodopera de nedepăşit a formaţie. De la piese aerisite până la adevărate maşini de tocat, albumul conţine o gamă largă de sonorităţi şi aşează vocea lui Reznor într-o ambianţă mecanică dar pulsantă, sintetică dar extrem de vie, dând o nouă definiţie Industrialului şi impunând un standard greu de egalat. Discul porneşte cu sunetele răstignirii lui Isus şi cu violenta “Mr. Self Destruct”  iar finalul discului ascunde “şlagărul durerii” “Hurt”, compusă de Reznor şi împrumutată (şi) de Johnny Cash, ci nu invers. Între cele două extreme Reznor explorează şi expune căutările unui suflet chinuit şi biciuit de întrebări existenţiale şi personale, foarte intime. Versurile au o importanţă deosebită în toată construcţia NIN şi ar merita o amplă analiză separată. De la acide formulări ce amintesc de Nietzsche cum ar fi “Your God is dead/ and no one’s care/ if there is a Hell/ I’ll see you there” până la “I focus on the pain/ The only thing that’s real/ The needle tears a hole/ The old familiar sting/ Try to kill it all away/ But I remember everything…” Durere, droguri şi un Dumnezeu pierdut, pus la zid şi renegat.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=GHPkJkBS1vE&feature=PlayList&p=AB406811D5A6C4F8&index=23]

Îmi place că Reznor nu încearcă să se facă simpatic şi nu cerşeşte milă: el este furios şi prin distrugere şi autodistrugere caută calea spre împăcare şi reconstrucţie. Nu a ales nici calea bătută, nici drumul uşor, dar a avut răbdarea şi talentul să-şi exprime trăirile în mod original şi să nu ţină cont de tendinţe, ci de propriul său spirit. Într-o Americă albă şi făţarnic creştină, e greu să te menţii în mainstreem cu un asemenea produs, dar lui Reznor i-a reuşit şi acest lucru. Din nefericire artişti autentici ca Reznor sunt foarte puţini. Sau cei care sunt, de obicei rămân agăţaţi undeva la marginea undergroundului. Nu e de mirare că Reznor s-a implicat în producerea ucenicului său rebel Marilyn Manson, dar a câştigat şi admiraţia unui alt mare artist, David Bowie (naşul fiului meu ha, ha, ha ), rezultatul fiind “I’m Afraid of Americans”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=slKNd22GGaQ&feature=PlayList&p=AB406811D5A6C4F8&index=22]

1999 aduce albumul dublu “The Fragile” şi 23 de piese una şi una. La vremea respectivă, prietenul meu de la Metal Hammer-ul din Ungaria, Uzseka Norbert a scris despre album şi l-a notat cu 9 menţionând că l-a ascultat o singură dată şi cu siguranţă peste 2-3 săptămâni v-a regreta profund nota acordată. Ne-am întâlnit după câteva luni şi nu ne ajungeau berile să ne povestim reciproc fascinaţia trăită la re-ascultările discului. Poate ar fi bine să vă spun că NIN în căşti performante este o experienţă unică. “The Fragile” este o adevărată operă complexă, o călătorie simfonică deosebită, construită pe straturi subtile de sunete şi  trăiri, oscilează cu naturaleţe între explozii sonore agresive şi interiorizări rafinate ca “La Mer” cu trimitere evidentă la Debussy. Indiscutabil nu este un disc cu care să te împrieteneşti din prima, dar dacă ai răbdarea să o faci, dragostea va fi profundă şi definitivă. Este un album greu de egalat, cum nici Pink Floyd nu o să mai facă vreodată un “The Wall”, nici Reznor nu cred că o să poată împletii încă un asemenea disc şi din fericire nici nu încearcă.
După 6 ani de aşteptare presărate cu remixuri şi un live deosebit, “And All That Could Have Been” (2002), 2005 aduce “With Teeth” şi 13 piese proaspete. Este un album în care Reznor ne povesteşte mai mult despre el şi trăirile sale într-un mod “obiectiv” şi cu cinismul cu care s-a consacrat. Piesa “Every day is exactly the same” m-a urmărit şi obsedat pentru multă vreme. Şi o mai face…
” I believe I can see the future
Cause I repeat the same routine
I think I used to have a purpose
But then again
That might have been a dream
I think I used to have a voice
Now I never make a sound
I just do what I’ve been told
I really don’t want them to come around

Oh, no

[Chorus:]
Every day is exactly the same
Every day is exactly the same
There is no love here and there is no pain
Every day is exactly the same

I can feel their eyes are watching
In case I lose myself again
Sometimes I think I’m happy here
Sometimes, yet I still pretend
I can’t remember how this got started
But I can tell you exactly how it will end

I’m writing on a little piece of paper
I’m hoping someday you might find
Well I’ll hide it behind something
They won’t look behind
I’m still inside here
A little bit comes bleeding through
I wish this could have been any other way
But I just don’t know, I don’t know what else I can do”

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=V0u0AG_floQ&feature=PlayList&p=AB406811D5A6C4F8&index=20]

Multă lume a fost uşor dezamăgită de acest disc, eu îl ador. Vârsta…ha ha ha! 😛 Uneori simt şi trăiesc acelaşi rahat cu Reznor sau unul asemănător… 🙂
2007 aduce în mod neaşteptat de repede un nou album complet “Year Zero”. Nici acum nu ştiu dacă m-am împrietenit cu acest disc sau nu. Îmi place, nu este vorba despre asta, nu pot să-i reproşez absolut nimic domnului Reznor, totuşi am un sentiment ciudat că s-a grăbit puţin. Ulterior cred că am găsit şi motivul sau explicaţia: avea datorie contractuală cu casa de discuri pentru încă un album şi a vrut să scape cât mai repede. Ha ha ha. Nu pot însă să nu observ o reaşezare a sunetului, întoarcerea la rădăcinile primitive, dar într-o prezentare autentică şi re-evaluată. Mă repet eu şi vă spun că în mod miraculos Reznor şi când se repetă, nu se repetă. Ha ha ha! 😛
“Shame on us
doomed from the start
may god have mercy
on our dirty little hearts
shame on us
for all we have done
and all we ever were
just zeros and ones”

Era digitală: (prea multe!) zerouri şi unu… Lasăr, frate!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=zsnvNwlGg1o&feature=PlayList&p=AB406811D5A6C4F8&index=5]

Scăpat de povara oricărui contract cu vreo casă de discuri, în 2008 apare cel mai “ciudat” produs NIN, CD-urile ce conţin muzică instrumentală adunate sub titlul “Ghost I-IV”, material ce putea fi descărcat gratuit de pe situl oficial, dara  apărut şi în format tradiţional. . Absenţa vocii face discul mai greu de mestecat cu urechile, dar dacă închizi ochii îţi poţi imagina un film… Sincer, nici nu am apucat să diger bine materialul, că Reznor şi compania au livrat şi produsul următor: “The Slip” , material ce poate fi descărcat tot gratuit de pe situl oficial al formaţiei după o scurtă şi simplă formalitate de înregistrare.
Este un album colorat, greu de digerat, mai viu, se înscrie pe linia trasată de “With Teeth” şi „Year Zero”, combină mult sunetele electronice cu uşoară amprentă retro cu interpretarea live a formaţiei.

Una peste alta, dacă este ceva ce merită văzut şi ascultat, este un concert Nine Inch Nails. 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=8Lqsx2Jn4hE&feature=PlayList&p=AB406811D5A6C4F8&index=4]