Mi-a intrat în cap o chestie: mirosul cozonacilor la televizor. Nu are nici o noimă, dar ce are sens? Mă tot gândeam zilele acestea la iconografie. „Icoana este fereastra către cer” a spus Sfântul Ioan Damaschin.
Priveam ieri cerul, acel apus de soare şi nu era o icoană, era vie, vibra şi parcă acel cer m-a mângâiat. Nu, nu iau substanţe niciodată. Oraşul te face să o iei razna oricum… Evadez cum şi unde poţi într-o lume… o lume nu neapărat sacră, dar magică. Iluzia unui nou răsărit, a unei noi zile, a… învierii.
Şi nu mereu este doar o iluzie…. 🙂
Mă gândeam la toate tablourile pe care le-am văzut legate de Isus şi tematica Paştelui. Toate prezintă suferinţa şi moartea. Vă amintiţi de o imagine cu învierea lui Isus? Sunt eu defect, dar am imaginea cuielor, a sângelui, a crucii, a lacrimilor… Se perindă imagini stridente sau sumbre, violente, văd durere şi moarte. Există ceva ce ne leagă de macabru şi de senzaţional… Lumina din neon.
Încercăm să îngropăm întunericul din noi în loc să-l scoatem la lumină…
Şi totuşi liliacul are parfum şi la oraş.
Şi cineva mereu o să ne întindă o mână invizibilă… Chiar dacă liliacul nu are parfum prin monitor… 🙂
flori si…iar flori…si o albinuta…iluzia unei vieti mai bune!
pentru Anonim – natura îşi vede de treabă… sau Dumnezeu. iluziile ni le facem singuri… 🙂
icoanele alea nu vorbesc despre moarte….vorbesc despre viata,despre sensul vietii…si trebuie cumva mereu sa reflectezi : de ce traiesc?
da,raspunsurile poate ca le gasesti privind in cer sau florile sau mirosind liliacul….nu poti sti niciodata cand te loveste marea revelatie!
pentru dordevara – iar lovire? ha ha ha! 😛
Probabil ca exista imagini cu rastignirea lui Iisus si nu cu invierea pentru a ne aminti mereu de ce cruzime suntem in stare si cu toate astea el a murit pentru noi tocmai pentru a ne rascumpara mortii si a ne da invierea. Daca am vedea mereu numai invierea cred ca am uita pentru ce s-a intamplat aceasta si care i-a fost cauza , ar duce cu gandul ca oricum toti vom invia, dar ideea e ca nu toti au aceasta daca nu se caiesc de pacate , pacatul de a-l rastigni pe Christos , pentru ca prin pacate l-am rastignit, altfel n-ar fi fost nevoie sa moara pe cruce pentru noi . Dumnezeu va face in continuare ceea ce a planuit , asa cum natura isi urmeaza cursul. O seara luminata Brush.
pentru lu – sărbători fericite Lu. 🙂
mi-ai colorat ziua. iti multumesc.
pentru ultimul unicorn (colorat) – eu mulţumesc că am cui să-i colorez ziua. 🙂
sărbători fericite!
Prinde mîna ce ţi se întinde, Attila! Şi ceea ce se vede şi ceea ce nu e tot parte din noi. De ce să fugi de partea întunecată sau de durere? Sîntem aşa cum sîntem! Iubim natura şi pe noi înşine în aceiaşi măsură,să avem grijă de ceea ce ne înconjoară aşa cum avem grijă şi de noi în egală măsură,mulţumim pentru ceea ce avem şi încercăm să ridicăm ştacheta…dincolo de soare!
Legat de picturile sau filmele de care pomeneşti:nici noi nu credem aşa ceva.
Sacrificiul de sine o consider drept o manevrare josnică a maselor.E o dovadă de laşitate din partea celor care au ştiut şi au ascuns adevărul în beneficiul unei aşa-zise elite. Încă de anul trecut am căutat răspunsuri şi am aflat doar o parte…mă mulţumesc şi cu astea dar caut mai departe.
Prinde mîna care ţi se întinde şi spune-i să vină la tine…dacă vrei să aflii răspunsuri. Va veni….
Sacrificiul se poate face si lasand acesti muguri sa plesneasca pentru a se pregati de toamna ce-i va risipi in speranta primaverii ce va veni inca o data, un inel verde acum…ruginiu atunci, iluzoriu acelasi cerc, si unic in manifestari!
pentru Monika Stănescu – rătăcesc în întuneric… încerc să-mi asum alegerea, nu neapărat să o şi accept. viitorul este schimbător şi pentru fiecare există o lumină la capătul… 🙂
dar acum nu-mi mai simt nici mâinile…nici mânia.
pentru flyaway – ne legăm singuri în lanţuri… ha ha ha! 😛
Foarte frumoase pozele!…si eu tot de asta m-am ocupat zilele astea si urmeaza sa postez maine 😉
pentru carmen – mulţumesc, meritul rămâne “în curtea” naturii… 🙂