Visul de 4 şi 13

Nu eram foarte popular printre Punkerii mei când spuneam că-mi plac The Cure. Nici printre Rockeri nu mă făceau popular şi dacă stau bine să mă gândesc, nu eram la modul general foarte popular, dar asta nu mai are nici o legătură cu gaşca britanică din Crawley, Vest Sussex. Ha ha ha!
Trupa s-a înfiinţat în 1976 şi singurul membru care a supravieţuit tuturor schimbărilor până-n ziua de astăzi, este carismaticul frontman, principalul compozitor şi textierul formaţiei, vocalul Robert  Smith.
La început etichetaţi Punk, ulterior Post-Punk, New Wave, Gothic Rock şi-n final (Rock) Alternativ, The Cure de la debutul din 1979 cu „Three Imaginary Boys” şi până la noul produs „4:13 Dream” lansat pe 27 octombrie 2008, au la activ 13 albume din care au vândut peste 27 milioane de copii.
Interesant de menţionat, probabil cea mai celebră piesă a formaţiei, „Boys Don’t Cry” n-a fost inclusă pe varianta originală a albumului de debut ci doar pe varianta rearanjată pentru piaţa americană şi ulterior la re-editarea discului în forma „Deluxe” ca album dublu din 2004. Piesa a dat titlul controversatului film din 1999 în regia lui Kimberly Peirce şi-n rolul principal cu Hilary Swank care a şi primit Academy Awards-ul pentru cea mai bună actriţă în acel an. Filmul redă un fapt real, tragedia lui Brandon Teena, un băiat care se dădea drept fată şi sfârşeşte violat şi ucis. Da’ nu despre film vreau să vă povestesc, acesta e domeniul lui Alin, se pricepe mult mai bine!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=l8CDERzun4k&feature=related]

Revin la disc, tot exclusiv pe varianta americană a albumului apare şi o altă piesă de succes, „Jumping Someone Else’s Train” şi una din favoritele mele, „Killing An Arab”, piesă controversată care le-a adus nenumărate probleme şi acuze de rasism. Piesa, de altfel face referire la „Străinul” lui Albert Camus: „Standing on the beach/ With a gun in my hand/ Staring at the sky/ Staring at the sand/ Staring down the barrel/ At the arab on the ground/ I can see his open mouth / But I hear no sound / I’m alive/ I’m dead/ I’m the stranger/ Killing an arab”.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=BD1uGPkxQfA&feature=related]

Marele succes a venit cu albumul „Pornography” din 1982 şi single-ul „Let’s Go to Bed”. Infuzia de Pop şi orientarea spre ritmuri dansate a îndepărtat o parte din fanii Punk şi Goth, dar le-a adus o popularitate lărgită mai ales peste ocean. La sfârşitul anilor 90, piese ca „Just Like Haven” sau „Friday I’m In Love” au pătruns în top 100 Hot Billboard şi astfel formaţia a devenit de notorietate în toată lumea.
Pe lângă cele 13 albume de studio amintite, trupa a lansat mai multe colecţii de single-uri, remixuri şi best of-uri: „Staring At The Sea – The Singles” (1986), „Mixed Up” (1990), „Galore” (1997), „Greatest Hits” (2001) – disc ce conţine un bonus CD cu variante acustice ale pieselor şi „Join the Dots” (2004) – o colecţie de 4 cd-uri cu piese rare şi mixuri inedite. Merită amintit şi live-ul „Paris” din 1993 care a fost lansat şi în format DVD.
Cu toate acestea, patru ani de „pauză” între albumul „The Cure” din 2004 şi până la actualul „4:13 Dream” este o adevărată înfometare pentru fani.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ozh1y7zI0r8]

Dezlipind toate etichetele şi scoţând formaţia din toate cutiile mereu prea strâmte pentru artiştii care fac muzică dincolo de categorii, genuri şi stil, The Cure propun o muzică aparte, au o „faţă” şi o personalitate proprie şi în mare măsură au influenţat evoluţia sound-ului Post-Punk, Dark şi New Wave al anilor 80 şi 90. Chiar dacă s-au evidenţiat într-o bună măsură şi datorită aspectului lui Robert Smith, fără conţinutul muzical deosebit, cu siguranţă n-ar fi ajuns atât de departe şi nu ar fi rezistat atâta timp.
Muzica lor acoperă o plajă largă de stiluri şi sunete de la teme aerisite, sumbre sau tensionate, până la compoziţii ritmate, lejere şi „jucăuşe”. Uneori aparenta veselie este contrastată de textele destul de întunecate ale lui Smith. Excepţiile sunt rare. The Cure combină cu naturaleţe sintetizatoarele, clapele şi pianul sau ritmurile mecanice cu chitare acustice, instrumente suflătoare sau erupţii de chitară electrică. Un element important din sunetul lor este basul şi vocea specială, inconfundabilă a lui Robert Smith. Mereu reuşesc să creeze atmosferă şi farmecul lor constă exact în atmosfera creată.
Unul din albumele lor cele mai complexe este „Kiss Me Kiss Me Kiss Me” din 1987 şi re-editat şi el în 2006. Discul conţine piese Rock cum este introducerea cu „The Kiss”, piese destinse ca „The Catch” sau „The Perfect Girl”, scufundări abstracte ca „If Only Tonight We Could Sleep” sau „A Thousand Hours”, melodii lente sau piese de bubuială-n discoteci cum este „Hot Hot Hot”. Hit-urile discului au fost amintita „Hot Hot Hot”, „Why Can’t I Be You?” şi o altă piesă foarte cunoscută „Just Like Haven”. Dar nu este drept să afirmi despre nici un disc că este mai bun sau mai prost ca celălalt. Fiecare album reflectă pe de o parte momentul în care a fost creat , pe de altă parte starea şi sentimentele celor implicaţi în crearea lui. Nu tot timpul „merge” să-i asculţi şi poate că nu te „prind” din prima, dar dacă-i asortezi cu starea şi momentul potrivit, The Cure se pot dovedii de-a dreptul magici.

Nici „4:13 Dreams” nu face excepţie de la această reţetă de cocktail servită cu rafinament de The Cure. Discul începe lent, plutitor, într-un fin vâjâit de sintetizatoare, chitare halucinogene şi un ritm pufos cu „Underneath the Stars”. “The Only One” este mult mai relaxată ca şi următoarea „The reasons Why”. „Freakshow” jonglează între un riff Rock combinat cu basul uşor fuzzat şi un ritm săltăreţ de dans ca apoi „Sirensong” să ne liniştească cu armoniile sale de cântec de leagăn. „The Real Snow White” este melodic, cald şi fredonabil ca şi următoarea „The Hungry Gost” construită pe chitara care bâzâie plăcut.
„Switch” este o incursiune electrică şi eclectică, schimbă atmosfera albumului la momentul potrivit ca chitara acustică ce introduce plăcut „The perfect Boy”-ul să aibă efect maxim. „This. Here and Now. With You”  este o joacă de efecte pe chitare şi bas, un experiment sonor pe care degajarea din vocea lui Smith o face plăcută şi poate aduce şi un zâmbet în colţul gurii. „Sleep When I’m Dead” începe sumbru, dar se transformă rapid într-o piesă Rock sănătoasă cu ritm şi greutate fără a fi stridentă. „The Scream” este un alt experiment, destul de apăsător, perfect The Cure ca-n final să revină sunetul Rock în „It’s Over”.
Am făcut doar o scurtă trecere-n revistă a celor aproape 53 de minute ce alcătuiesc albumul, dar sper să aveţi plăcerea şi răbdarea de a-l savura în întregime.
Înregistrările discului au început în 2006 şi s-au întins pe o perioadă de doi ani, lansarea lui fiind de mai multe ori amânată. La un moment dat se zvonea că o să fie un disc dublu, Robert Smith a confirmat că s-au imprimat 33 de melodii, dar multe din înregistrări au fost excluse la o selecţie finală. Sunt şi două piese vechi, rămase din sesiuni anteriore: „Sleep When I’m Dead” este o piesă scrisă pentru albumul „The Head On The Door” din 1985 iar „The Perfect Boy” este construită pe scheletul piesei „A Boy I Never Knew” care n-a mai încăput pe anteriorul album “The Cure”.
De ce „4:13 Drems”? Albumul ar fi trebuit să fie lansat oficial pe 13 septembrie. În cele patru luni premergătoare lansării, în data de 13 a fiecărei luni a fost scos câte un single. Astfel în mai a apărut „The Only One”, în iunie „Freakshow”, în iulie „Sleep When I’m Dead” şi în august „The Perfect Boy”. Amânarea lansării a „născut” editarea E.P.-ului „Hypnagogic States” ce conţine 5 remixuri la cele patru single-uri lansate şi inedita „Exploding Head Syndrome”.

O fi sâmbăta seara, dar când vine vorba de a fi îndrăgostit, tot vineri este!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=BFnIP2NT5Yc&feature=related]